ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 250/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. prin procurator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 17508/29.10.2018, pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința civilă nr. 1261 din data de 02.04.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 17508/29.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantei nr. 28104/28.08.2018 și, în consecință, a obligat pârâtul să analizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei A. de acordare a despăgubirilor nr. 28104/28.08.2018, în calitate de asigurat al C. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1261 din data de 02.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea dată de prima instanță cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") și pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

Astfel, se arată că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat ținând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Fiind calificat ca termen de decădere, este evident că termenului de formulare a cererii potrivit Legii nr. 213/2015 nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la repunerea în termenul de prescripție. Pornind de la această distincție, se poate trage concluzia că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14, alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuia să formuleze cererea de plata, este un termen de decădere de drept material, iar nu de drept procesual. De asemenea, nu există vreun alt text de lege care să permită repunerea în termenul de decădere de drept material, in cazul in care reclamanta invoca repunerea în termen.

Motivarea instanței de fond potrivit căreia termenul de 90 zile se calculează de la data comunicării hotărârii, respectiv din data de 26.06.2018 și nu de la data pronunțării este profund nelegală având în vedere faptul că o decizie penală definitivă poate fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale și nu de la comunicare. Prin urmare, reclamanta avea dreptul de a începe executarea deciziilor judiciare definitive și cu caracter obligatoriu la momentul pronunțării, afișării pe portalul instanțelor de judecată, putând astfel valorifica dreptul dobândit în urma procesului.

Astfel, în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere și dispozițiile art. 552 și art. 553 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penală este definitivă și poate fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa.

Prin urmare, reclamanta și-ar fi putut valorifica dreptul încă de la data pronunțării Deciziei nr. 557/2018. De altfel, nimic nu ar fi împiedicat reclamanții să formuleze cererea de plată anexând doar un certificat de grefă din care să rezulte dispozitivul hotărârii menționate.

Stabilirea vinovăției penale nu constituie o condiție sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravențional de accident, răspunderea subzistând și în situația în care ar fi intervenit una din cauzele de înlăturare a răspunderii penale, tocmai motivat de faptul că nu este absolut necesar să fie stabilită vinovăția penală pentru ca persoana vinovată să răspundă în temeiul poliței de răspundere civilă auto.

Prin urmare, odată ce a luat naștere dreptul de creanță, exercitarea acțiunii în repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu era condiționată de stabilirea întinderii prejudiciului de către un organ judiciar, reclamanții având posibilitatea, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului S.C. C. S.A. să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea plății despăgubirilor (ce ar fi fost cuantificate de FGA în raport de pretențiile părții și de ansamblul înscrisurilor depuse în justificarea cererii de plată). Un asemenea demers, evident ar fi fost necesar și suficient în vederea conservării dreptului de plată a despăgubirilor din resursele FGA, iar la momentul la care FGA ar fi instrumentat cererea de plată, avea posibilitatea conform art. 16 din Legea nr. 213/2015 să solicite completarea documentației, în măsura în care ar fi apreciat necesar că vinovăția contravențională nu este suficientă.

Mai mult decât atât, instanța de fond nu a avut în vedere nici prevederile art. 1381Noul C. civ. care prevăd că "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...).".

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17508/29.10.2018 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății reținând, în esență, că intimata-reclamantă a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 având în vedere că hotărârea Curții de Apel Ploiești din data de 16.05.2018, din procesul penal, rămasă definitivă i-a fost comunicata reclamantei la data de 26.06.2018, iar depunerea cererii de despăgubire depusă în dosarul de despăgubiri la data de 28.08.2018 s-a făcut în intervalul de timp de 90 de zile.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Înalta Curte constată că în mod eronat prima instanță a reținut că reclamanta a înregistrat cererea de plată cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că hotărârea penală a fost comunicată reclamantei la data de 26.06.2018, iar depunerea cererii de despăgubire depusă în dosarul de despăgubiri la data de 28.08.2018.

Or, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Executarea dreptului de creanță al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 96/27.02.2018 a Judecătoriei Vălenii de Munte, adică la momentul pronunțării deciziei penale nr. 557/16 mai 8 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

După pronunțarea acestei decizii penale, reclamanta putea, în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, obține copii legalizate ale minutei acestei decizii și a sentinței penale pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile.

Înalta Curte reține că pentru depunerea cererii de despăgubire nu era necesară obținerea unui exemplar al deciziei instanței penale, deoarece aceasta era definitivă de la pronunțare, nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii momentului de la care termenul a început să curgă.

Prin urmare, respingerea cererii reclamantei de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, impunându-se respingerea acțiunii reclamantei și menținerea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

În temeiul art. C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1261 din 02 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.