ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 249/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 14.628,67 RON cu titlul de despăgubiri provenite din cheltuieli de judecată și 1780 RON cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 623 din data de 19.02.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 623 din data de 19.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, suma solicitată prin cererea dedusă judecății în cuantum de 14.628,67 RON reprezintă onorariu avocațial (12.293 RON + TVA 2.335,67 RON).

Temeiurile de drept incidente cauzei sunt prevederile Noului C. civ. coroborate cu Legea nr. 136/1995 cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 213/2015 care conferă calitate procesuală pasivă asigurătorului de răspundere civilă (ulterior Fondului de Garantare al Asiguraților) după cum urmează:

Art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prevede că "persoanele fizice și juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule (. . . . . . . . . .) și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare...", iar potrivit art. 48 indic. 1 alin. (2) din aceeași lege "contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă - pentru pagube produse prin accidente de autovehicule ..."

Art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede că "despăgubirea se stabilește și se efectuează în condițiile art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanei păgubite prin accidente produse prin vehicule aflate în proprietatea persoanelor din România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forțat."

Art. 2223 alin. (1) Noul C. civ. prevede că în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în proces."

Dispozițiile art. 2224 alin. (2) Noul C. civ., conform cărora "asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare."

Art. 2225 Noul C. civ. precizează că, despăgubirea se plătește și se efectuează prin convenție încheiată între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește onorariile avocațiale, pentru a se formula pretențiile și apărarea în dosarul de mai sus a încheiat contractul de asistență juridică nr. x/2014 în baza căruia a achitat un onorariu total de 14.628,67 RON așa cum reiese și din chitanțele atașate prezentei cauze.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții".

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci, determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită) așa cum este și în cauza de față. Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 C. proc. civ., "partea care cade în pretenții" poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.

În situația de față este vorba de societatea de asigurări împreună cu Fondul de Garantare a Asiguraților care, fiind parte în procesul penal, nu a fost de acord cu solicitarea de plată a despăgubirilor.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, se observă că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Instanța de fond a respins cererea recurentului-reclamant motivat de faptul că legalitatea acordării acestor cheltuielii si eventual proporționalitatea lor nu a examinată o instanță de judecată.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond în mod greșit a respins contestația în condițiile în care era învestită tocmai să analizeze corecta acordare a acestor cheltuieli și eventual proporționalitatea lor.

Prin respingerea acțiunii, instanța de fond a încălcat prevederile art. 5 din C. proc. civ. în sensul că, deși a fost învestită cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, a considerat fără temei că pretențiile nu au fost analizate de o instanță de judecată.

Mai mult, instanța de fond nu a analizat și nu a ținut cont de prevederile legale care arată natura cheltuielilor de judecată și momentul la care s-a născut creanța considerând, pe de o parte, că acestea s-au născut înainte de rămânerea definitivă a dosarului, iar pe de altă parte că ar fi trebuit să se solicite aceste sume în termen de 90 de zile de la intrarea în faliment a asigurătorului 28.07.2016, în condițiile în care dosarul s-a terminat definitiv la data de 25.10.2016, adică după împlinirea celor 90 de zile.

Intimatul-pârât a depus note de ședință prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Cu privire la excepția nulității recursului Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele invocate de recurentul-reclamant se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. motiv pentru care excepția va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 14.628,67 RON cu titlul de despăgubiri provenite din cheltuieli de judecată și 1780 RON cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în mod legal Fondul a apreciat că termenul de 90 de zile curge de la data hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului (respectiv 28.07.2016) și că cererea de plată înregistrată la data de 06.07.2017 a fost depusă cu depășirea acestui termen, precum și faptul că împotriva asigurătorului nu s-a născut un drept de creanță, iar pentru a fi recunoscută ca și cheltuială de judecată în sarcina asigurătorului, creanța ar fi trebuit să fie examinată în cadrul unui proces, în cadrul căruia judecătorul să fi analizat măsura în care asigurătorul a căzut în pretenții și, eventual, proporționalitatea sumelor pretinse, în temeiul art. 451-453 C. proc. civ.. Concluzionând, prima instanță a reținut că, nefăcând obiectul unei astfel de analize, creanța nu a dobândit caracterul de cheltuială de judecată, neexistând un fundament juridic care să permită încadrarea în această categorie a onorariilor plătite de către clienți avocaților lor.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Criticile invocate prin cererea de recurs pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Potrivit art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin sentința civilă nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., hotărâre rămasă definitivă prin Decizia din data de 28.04.2016 a Curții de Apel București.

În acest context, cererea de plată trebuia depusă cu respectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, termen care a început să curgă de la data de 28.04.2016 și s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Într-adevăr, prin sentința penală nr. 191/30.03.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, în dosarul nr. x/2015, asigurătorul S.C. B. S.A. a fost obligat la plata sumei de 10.000 Euro către partea civilă A., reprezentând despăgubiri civile constând în daune morale (în raport de culpa de 50% reținută în sarcina inculpatei). În baza art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, hotărârea este opozabilă în ceea ce privește despăgubirile la care a fost obligat asiguratorul inculpatei, respectiv S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 1588 din data de 25.10.2016 a Curții de Apel București s-a admis în parte cererea părții civile A. și asiguratorul S.C. B. S.A. a fost obligat la plata sumei de 6.000 RON reprezentând despăgubiri civile constând în daune materiale (în raport de culpa de 50% reținută în sarcina inculpatei).

Însă, din conținutul celor două hotărâri penale nu rezultă că instanța de judecată ar fi analizat vreo cerere de obligare a asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Ulterior, recurentul-reclamant a înțeles să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată înregistrată sub nr. x la data de 06.07.2017 în considerarea faptului că pentru asigurarea asistenței juridice în dosarul nr. x/2015, SCA C. a emis facturile nr. x și 179 la data de 12.05.2017, din care rezultă onorariu de avocat în cuantum de 14.628,67 RON, precum și suma de 1780 RON cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Înalta Curte reține că, în mod corect a fost respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata "cheltuielilor de judecată", respectiv cheltuieli ce au fost efectuate pentru buna desfășurare a procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, având în vedere că în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului (respectiv 28.07.2016), iar cererea de plată înregistrată sub nr. x la data de 06.07.2017 a fost depusă cu depășirea acestui termen.

Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant de despăgubiri de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 623 din 19 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.