ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2391/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 octombrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii - Direcția Patrimoniu Cultural - Comisia Națională a Monumentelor, au solicitat declasarea din Lista monumentelor istorice a imobilului identificat în CF nr. x Vălenii de Munte (nr. CF vechi: 597) nr. cad. x, constând în construcția C1 - locuință formată din 4 camere, cămară, prispă, hol și beci situat în oraș Vălenii de Munte, jud. Prahova, str. x, clasat ca monument istoric având codul PH-II-m-B-16831 în Lista monumentelor istorice 2004 și denumirea: Casă cu prăvălie C..

Prin sentința civilă nr. 2367 din 21 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii - Direcția Patrimoniu Cultural - Comisia Națională a Monumentelor.

Împotriva sentinței civile nr. 2367 din 21 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum a fost încadrat de instanța de recurs), solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că documentația anexată cererii de declasare înaintate Direcției Județene de Cultură Prahova, concluzionează în sensul că imobilul în litigiu nu întrunește calitatea de monument istoric, conform criteriilor de evaluare din Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2260/2008. Apreciază că decizia de respingere a cererii de declasare este pur formală și arbitrară, întrucât comisia nu a efectuat vreo evaluare la fața locului, respectiv o cercetare efectivă a stării imobilului, conduită care îmbracă forma unui exces de putere.

Au mai arătat că intimatul-pârât nu a efectuat nicio analiză tehnică, științifică sau arhitecturală, care să înlăture concluziile raportului de expertiză întocmit de reclamanți.

Totodată, instanța de fond a reținut în mod eronat că degradarea imobilului nu poate fi luată în considerare în susținerea cererii de declasare, contrar art. 24 din normele metodologice emise în anul 2008, care prevăd că declasarea de urgență poate fi dispusă pe motivul alterării grave a imobilului sau în cazuri de colaps. Or, reclamanții au solicitat declasarea temându-se de iminența unui colaps al clădirii, care ar pune în pericol vieți omenenști, iar avizul favorabil declasării ar da posibilitatea unei intervenții controlate în vederea demolării.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, perezentând argumentele pentru care consideră că sentința și soluția administrativă de respingere a cererii de declasare a monumentului istoric sunt legale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând legalitatea deciziei emise de Comisia Națională a Monumentelor Istorice din 29.11.2016, prin care s-a respins cererea de declasare din categoria monumentelor istorice a imobilului Casa "C.", situată în oraș Vălenii de Munte, str. x, jud. Prahova. Această decizie s-a întemeiat pe rezoluția din 28.11.2016, prin care Secțiunea de Evidență a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice a propus soluția de respingere a cererii, precum și pe avizul negativ emis de Direcția Județeană pentru Cultură Prahova.

Contestând respingerea cererii de declasare, reclamanții au susținut că imobilul nu mai întrunește condițiile de încadrare în categoria monumentelor istorice, dată fiind starea avansată de degradare, care nu le poate fi imputată și valorii istorice nule, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, cuprinzând și o evaluare istorică, pe care l-au anexat documentației înaintate Direcției Județene pentru Cultură Prahova. Au mai susținut reclamanții că membrii comisiei au respins cererea fără a realiza o evaluare proprie a imobilului, în temeiul unor date actualizate din teren.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 13 din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare se poate declanșa la cererea proprietarului imobilului, iar potrivit art. 19 alin. (1) și (3) din același act normativ, prin declasare se înțelege radierea din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil sau a unei părți din acesta, procedura de declasare fiind aceea prevăzută pentru clasarea monumentelor istorice. Așadar, din aplicarea coroborată a art. 13 și art. 19 din Legea nr. 422/2001 rezultă că declasarea unui imobil poate fi solicitată și de proprietarul construcției, în speță de reclamanții A. și B., conform procedurii reglementate de Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2260/2008, aplicabilă atât în cazul clasării, cât și în cazul declasării, potrivit art. 21 alin. (2) din acest ordin.

Cât privește motivele pentru care proprietarii imobilelor monumentelor istorice pot solicita declasarea, Înalta Curte reține că recurenții au invocat, în calea de atac, prevederile art. 24 din Normele metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2260/2008, referitoare la declasarea de urgență în situația în care se constată dispariția monumentului (alterare gravă a substanței imobilului sau colaps). Însă aceste prevederi nu mai erau în vigoare la data depunerii cererii de declasare de către reclamanți, fiind abrogate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2048/2009, astfel încât nu pot fi avute în vedere în dezlegarea prezentei cauze.

La data formulării cererii de declasare și a emiterii rezoluției de respingere a cererii, nici legislația primară (Legea nr. 422/2001), nici cea secundară (Normele aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, cu modificările ulterioare) nu prevedeau drept motiv de declasare alterarea gravă a substanței imobilului, însă, conform art. 21 alin. (2) din ordin, se va putea dispune declasarea în caz de dispariție a monumentului istoric sau de constatare a pierderii calității de monument istoric. Aceste cazuri de declasare trebuie interpretate prin prisma criteriilor de clasare reglementate de art. 7 din Ordinul nr. 2260/2008, care prevăd că:

"(1) Criteriul de clasare este un standard calitativ și cantitativ pe baza căruia se evaluează semnificația și importanța culturală a bunurilor imobile și se determină categoria juridică și grupa valorică a patrimoniului cultural național imobil din care fac parte aceste bunuri, respectiv grupa A sau B de monumente istorice.

(2) Clasarea unui imobil se realizează în baza următoarelor criterii:

a) criteriul vechimii;

b) criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică;

c) criteriul referitor la frecvență (raritate și unicitate);

d) criteriul referitor la valoarea memorial-simbolică."

În acest context, pentru o corectă soluționare a cauzei, chestiunea litigioasă ce se impune a fi analizată în speță este aceea a menținerii calității de monument istoric a imobilului aflat în proprietatea reclamanților, în raport cu importanța culturală a clădirii, stabilită conform criteriilor de clasare anterior citate, împrejurare de natură a clarifica aspectele de legalitate ale soluției de respingere a cererii de declasare, din perspectiva respectării prevederilor Legii nr. 422/2001 și Ordinului ministrului culturii și cultelor nr. 2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice.

Reclamanții au susținut temeinicia cererii de declasare prin întocmirea unei expertize tehnice, care cuprinde și un studiu referitor la cercetarea istorică a imobilului conform criteriilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 2260/2008 și ale cărui concluzii au fost în sensul că imobilul nu întrunește calitatea de monument istoric, având autenticitate de valoare medie (criteriul vechimii), valoare arhitectural-urbanistică mică, raritate și unicitate de valoare mică (criteriul referitor la frecvență) și valoare memorial-simbolică nulă. Contrar conținutului evident al acestui înscris, aflat la dosar fond, prima instanță a reținut în mod greșit că studiul istoric confirmă soluția de respingere a declasării, recursul reclamanților fiind fondat sub acest aspect.

Analizând cererea de declasare a reclamanților, în temeiul documentației istorice, Direcția Județeană pentru Cultură Prahova a emis avizul negativ nr. 374/M/15.09.2016, justificat de "valoarea urbanistică globală mare a obiectivului, valoarea ambientală și arhitecturală" . Ulterior, cererea a fost analizată în ședința Secțiunii de Evidență a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice din 28.11.2016 și apoi în plenul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, care, la data de 29.11.2016, a decis respingerea cererii, fiecare membru al comisiei expunând motivele care au condus la această deciziei (conform fișei de vot aflate la dosar fond), respectiv:

"construcția întrunește condițiile de clasare", "imobilul are valoare", "planul și fațadele, volumetria sunt reflectări ale unei arhitecturi de valoare medie, a unei epoci din care se păstrează puține mărturii de arhitectură vernaculară", "imobilul are încă valoare, trebuie inițiată cercetarea de parament și arheologică", restul membrilor comisiei arătând doar că nu sunt de acord cu declasarea și că susțin poziția Secțiunii de Evidență.

Înalta Curte constată că soluția de respingere a declasării nu s-a întemeiat pe alte înscrisuri, studii sau expertize decât cele prezentate de reclamanți, iar concluziile ce rezultă din aceste înscrisuri sunt în contradicție evidentă cu poziția adoptată de autoritatea pârâtă, nefiind de natură a susține soluția de respingere a cererii. Având în vedere și motivele succinte invocate de membrii comisiei în respingerea declasării, circumscrise menținerii cerințelor de încadrare a imobilului în categoria monumentelor istorice, însă fără a combate concluziile studiului istoric, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este lămurită chestiunea menținerii sau nu a calității de monument istoric a bunului în litigiu, soluționarea cauzei de către instanța de fond fiind realizată prin administrarea unui probatoriu incomplet.

Astfel, prima instanță și-a întemeiat argumentația pe starea de degradare a imobilului, pe care a atribuit-o faptei reclamanților, precum și pe concluziile studiului istoric realizat de reclamanți, concluzii care, cum s-a arătat anterior, au fost greșit reținute ca susținând decizia atacată, deși ele prezentau o cu totul altă situație a imobilului. Verificarea menținerii calității de monument istoric a bunului în litigiu, prin raportare la criteriile de clasare prevăzute de lege, reprezintă o împrejurare esențială pentru soluționarea cauzei, pentru a cărei clarificare judecătorul fondului nu s-a bazat pe concluziile unei lucrări de specialitate întocmite în cursul judecării pricinii de un expert numit de instanță, ci doar pe analiza susținerilor părților și a înscrisurilor depuse de acestea, probatoriu pe care Înalta Curte îl apreciază a fi insuficient în dezlegarea chestiunii litigioase deduse judecății.

Întrucât lămurirea cauzei necesită administrarea probei cu expertiză de specialitate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, în raport cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică, precum și orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind concludente în soluționarea cauzei, pentru a stabili dacă imobilul proprietatea reclamanților își menține caracterul de monument istoric, conform criteriilor prevăzute de legislația specifică, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere și argumentele expuse de părțile cauzei în fața instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2367 din 21 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.