ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2162/2020

Ședința publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, la data de 01 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, și, ulterior, declinată în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (sentința nr. 679/25.04.2017), reclamanta A. S.R.L. Rm. Vâlcea, în faliment - prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvență "B." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, solicitând instanței anularea Dispoziției nr. 2563/22.09.2014 de soluționare a contestației, admiterea contestației administrativ- fiscale și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/11.07.2017, emisă de pârât, ca netemeinică și nelegală.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 184/F- CONT din 06 noiembrie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. Rm. Vâlcea prin Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Rm. Vâlcea, și a anulat, în parte, Dispoziția nr. 2563/22.09.2016 și Decizia de impunere nr. x din 11 iulie 2016 pentru suma de 159692 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Rm. Vâlcea - prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvență "B.", solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. de la 1865 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta- reclamantă a relevat, foarte pe larg, istoricul cauzei și a criticat sentința recurată, ca nelegală, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susținând, în esență, următoarele:

Instanța de fond a anulat dispoziția fiscală și decizia de impunere pentru suma de 159.692 RON, și a avut în vedere că decizia de impunere a stabilit la data de 11 iulie 2016 că datoria fiscală este de 1.668.267 RON.

S-a cerut creditorului fiscal să precizeze suma de bani născută după data deschiderii procedurii falimentului (13 mai 2013), iar creditorul fiscal a comunicat Curții de Apel, prin scrisoarea nr. x/12.10.2017, că totalul creanței fiscale este de 1.508.575 RON; diferența dintre cele două sume, de 1.668.267 RON și de 1.508.575 RON, este de 159.692 RON.

Recurenta-reclamantă susține că, în mod formal, fără a se face o analiză temeinică a cuantumului creanțelor fiscale și prin nerespectarea dispozițiilor legale fiscale, instanța de fond a hotărât anularea dispoziției fiscale și a deciziei de impunere pentru suma de 159.692 RON.

Mai arată că, creditorul Municipiul Râmnicu Vâlcea a calculat creanțele fiscale prin aplicarea nelegală a unor coeficienți de majorare a valorii clădirilor și terenurilor suspuse impozitului local.

Intimatul-pârât Municipiul Rm. Vâlcea nu a avut în vedere că societățile aflate în procedura de lichidare judiciară n-au obligația reevaluării imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri), conform art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 1553/2003.

În consecință, recurenta- reclamantă susține că, de la data deschiderii procedurii de insolvență (13 mai 2013), societatea debitoare nu avea obligația să procedeze la reevaluarea activelor sale, astfel că impozitul pe clădiri și teren nu poate fi majorat prin aplicarea unei cote de impozit modificată, conform Codul fiscal.

Intimatul- pârât MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 22.02.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței recurate.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu caracter prealabil, se impune a se face mențiunea cu privire la cadrul normativ incident cauzei.

La data de 15 iulie 2010 a intrat în vigoare Noul C. proc. civ., care a abrogat C. proc. civ., de la 1865, invocat de recurentă ca temei al cererii sale de recurs, astfel încât, în raport de prevederile art. 24 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora " Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare." (cu norma de punere în aplicare a acestui text, de la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012), din moment ce procesul de față a fost început după intrarea în vigoare a Noului Cod, la 01 noiembrie 2016, rezultă că se aplică C. proc. civ. Nou, intrat în vigoare la 15 iulie 2010.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care poate fi invocat atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, deoarece nu a analizat în mod temeinic cuantumul creanțelor fiscale.

Cu privire la acest motiv de casare, Înalta Curte observă că, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a analizat susținerile acesteia în ce privește creanțele fiscale datorate, și, în mod judicios a stabilit că suma de 159.662 RON reprezintă creanțe fiscale născute anterior trecerii sale în procedura falimentului, dispunând anularea actelor fiscale contestate în parte, doar cu privire la această sumă.

Așa cum s-a reținut și la fond, creditorul fiscal în speță, intimatul-pârât Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin relațiile comunicate instanței cu adresa nr. x/12.10.2017, a arătat că, din suma de 1.668.267 RON, creanța fiscală născută după deschiderea procedurii falimentului este în cuantum de 1.508.575 RON, așa încât, diferența rămasă de achitat este în sumă de 159.662 RON.

De altfel, aceste aspecte sunt recunoscute de însăși recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, și nu au fost contestate nici în fața instanței de fond, în mod nefondat susținându-se de către aceasta că instanța ar fi făcut o analiză formală a cuantumului creanțelor fiscale și prin nerespectarea dispozițiilor legale fiscale- de altfel, recurenta neindicând care anume dispoziții nu au fost respectate.

Nemulțumirea recurentei- reclamante în ce privește reevaluarea activelor sale corporale, cu trimitere la art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 1553/2003, pe lângă faptul că nu a constituit o veritabilă apărare a sa la fond, nu poate constitui motiv de anulare a creanței fiscale datorate în baza Deciziei de impunere nr. x emise la 11.07.2016, și care cuprinde creanțe fiscale datorate pentru anii 2013- 2016, în mod eronat susținându-se de către recurentă că de la data deschiderii procedurii de insolvență nu mai avea obligația să procedeze la reevaluarea imobilelor.

Art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1553/2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, prevede că "Societățile comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiile autonome, societățile și companiile naționale, institutele de cercetare și celelalte categorii de agenți economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 2003, astfel încât rezultatul reevaluării să fie cuprins în situațiile financiare ale anului 2003", iar la alin. (6), "Agenții economici care se află în procedură de dizolvare sau de lichidare administrativă conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau în procedură de lichidare judiciară conform Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare, nu vor proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale prevăzute la alin. (1)".

În aceste condiții, în considerarea caracterului independent al datoriei rezultate din actul administrativ- fiscal arătat, nu se poate susține că recurenta nu ar mai fi obligată la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul său, cum greșit se susține de către aceasta, desigur însă, cu aplicarea dispozițiilor speciale de insolvență.

Mai mult, criticile recurentei- reclamante sunt contrazise și de prevederile art. 249, 256 și 261 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, și ale art. 455, 463 și 468 din Legea nr. 227/2015, privind Noul Codul fiscal, societatea aflată în insolvență datorând, în continuare, impozit pentru imobilele corporale aflate în patrimoniul său- clădiri și terenuri, astfel cum rezultă din aceste dispoziții legale.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea în parte a acțiunii, și anulării în parte a actelor administrative contestate, doar pentru suma de 159.692 RON.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. RM. VÂLCEA - prin lichidator judiciar, CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ "B." împotriva sentinței nr. 184/F- CONT din 06 noiembrie 2017, a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.