ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3995/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 martie 2017, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Râmnicu-Vâlcea, prin Primar, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/13.12.2016 și a Dispoziției nr. 218, înregistrată la sediul reclamantei sub nr. 1394p/09.02.2017, emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 133 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Râmnicu-Vâlcea, prin Primar, a anulat Decizia de impunere nr. x/13.12.2016 și Dispoziția nr. 218/2017, emise de pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 133 din 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcția Economico-Financiară și Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Recurenții-pârâți au susținut că prima instanță nu a luat în considerare prevederile Ordinului nr. 2068/22.12.2015 privind aprobarea formularelor tipizate pentru activitatea de stabilire a impozitelor și taxelor locale de către organele fiscale locale, emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, care stabilește modelul cadru al deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice. Decizia de impunere contestată în cauză respectă, în opinia recurenților, atât modelul cadru, cât și prevederile art. 46 alin. (2) din Codul fiscal.

De asemenea, recurenții au susținut că majorările de întârziere la debitele restante au fost calculate începând cu data de 22.04.2015, când a fost confirmat planul de reorganizare al societății reclamante, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 și recomandările Camerei de Conturi a Județului Vâlcea.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele din recurs întemeiate pe invocarea prevederilor Ordinului nr. 2068/22.12.2015, emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și a dispozițiilor art. 46 Codul de procedură fiscală, cu privire la elementele pe care trebuie să le conțină decizia de impunere.

Înalta Curte constată că Decizia de impunere nr. x/12.12.2016 nu respectă prevederile Codului de procedură fiscală, necuprinzând elementele obligatorii prevăzute de acest cod, omisiune care atrage nulitatea actului fiscal.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, și tipul creanței fiscale, baza de impozitare, precum și cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă. Or, în cuprinsul actului fiscal nu se precizează, conform art. 97 Codul de procedură fiscală, perioada pentru care s-au calculat debitele fiscale (perioada impozabilă) și data de la care se calculează accesoriile (indicând doar data până la care s-au calculat acestea, respectiv 13.12.2016, fără indicarea datei de început), lipsind și mențiunile expres prevăzute de art. 46 lit. d), e), f) și j), respectiv obiectul actului administrativ, motivele de fapt și temeiul de drept avute în vedere la emiterea deciziei.

Vor fi înlăturate apărările recurentților privitoare la impunerea, prin Ordinul nr. 2068/2015 emis de către MDRAP, a unui formular tip al deciziei de impunere, care a fost respectat la emiterea actului fiscal contestat. Pe de-o parte, Înalta Curte reține că nu se poate deroga de la dispozițiile Codului de procedură fiscală printr-un act normativ de nivel inferior, iar pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (2) din acest ordin:

"Formularele prevăzute în anexele nr. 2-15 reprezintă modele-cadru și pot fi completate cu informații specifice fiecărui organ fiscal local, cu respectarea prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, formularul deciziei de impunere poate fi completat cu indicarea perioadei impozabile, a temeiului de drept și motivelor de fapt, chiar dacă nu există rubrici exprese în acest formular. Lipsa acestor elemente pune contribuabilul (precum și instanța de contencios administrativ și fiscal) în imposibilitatea de a verifica justețea impunerii accesoriilor, în raport de legea aplicabilă.

Atât prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, cât și prin recurs, pârâții au susținut că au indicat, în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, perioada impozabilă și temeiul de drept avute în vedere la emiterea deciziei de impunere, debitul fiind calculat de la data de 22.04.2015, când a fost confirmat planul de reorganizare al societății reclamante, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.

Aceste elemente nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de impunere, data de începere a calculării creanței fiscale nefiind indicată, iar în privința temeiului de drept, decizia de impunere menționează că a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 227/2015, ale H.G. nr. 1/2016 și ale Legii nr. 207/2015, fără a specifica un articol anume din aceste acte normative și nici dispozițiile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.

Indicarea ulterioară, în procedura de soluționare a contestației administrative, a unor elemente omise sau imprecis menționate, nu produce efecte asupra neregularității actului de impunere. Astfel cum s-a arătat anterior, decizia de impunere trebuie să cuprindă, la data emiterii, toate elementele prevăzute de lege, pentru ca debitorul fiscal să aibă la dispoziție toate informațiile necesare verificării existenței și modului de calcul al creanței și a se conforma obligației de plată. Completarea omisiunilor deciziei de impunere prin decizia de soluționare a contestației nu reprezintă o procedură prevăzută de Codul de procedură fiscală și nu poate fi considerată o bună practică administrativă a organului fiscal, menirea soluției pronunțate asupra contestației nefiind aceea de acoperire a neregularităților actului de impunere.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcția Economico-Financiară și Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții Municipiul Râmnicu Vâlcea - Direcția Economico-Financiară și Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 133 din 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iulie 2020.