ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2157/2021

Ședința publică din data de 01 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 24 decembrie 2019, astfel cum a fost modificată la data de 03 martie 2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, au solicitat recunoașterea, prin emiterea unui ordin al Ministrului Justiției, a vechimii suplimentare în magistratură de 1 an, respectiv în specialitate juridică asimilată magistraturii de 4 ani, începând cu data revenirii din misiunea EUPOL, precum și calculul și plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din această recunoaștere și, în consecință, din trecerea devansată în tranșe/grupe superioare de vechime în magistratură, respectiv în specialitate juridică asimilată magistraturii, indexate și compensate potrivit legii.

2.1. Prin sentința civilă nr. 2685 din 28 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Argeș a reținut că, în raport de obiectul acțiunii reclamanților, precizat expres prin răspunsul la cea de a doua întâmpinare, ca fiind "obligația de a face", obiect prin care se solicită emiterea unui ordin al Ministrului Justiției - act administrativ al autorității publice centrale - prin care să se recunoască vechimea suplimentară în magistratură de 1 an, respectiv în specialitate juridică asimilată magistraturii de 4 ani, începând cu data revenirii din misiunea EUPOL, pricina poate fi calificată drept acțiune în contencios administrativ având ca obiect "obligație de a face" față de refuzul Ministerului Justiției de a stabili drepturile salariale ale reclamanților astfel cum aceștia solicită, demers juridic reglementat, sub aspect procedural, de art. 10 alin. (1) și (3) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

2.2. Prin sentința civilă nr. 72 din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestui conflict.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a reținut, în esență, pe de o parte, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Pe de altă parte, Curtea de Apel București a constatat că nici în raport de precizarea obiectului acțiunii, realizată prin răspunsul la cea de a doua întâmpinare, ca fiind obligația de a face, competența de soluționare a cauzei nu revine acestei instanțe. Astfel, chiar dacă se admite că recunoașterea vechimii solicitate de reclamanți presupune emiterea unui ordin al Ministrului Justiției, în condițiile în care reclamanții nu s-au adresat Ministerului Justiției cu o cerere în acest sens, nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al acestui pârât de a soluționa cererea.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanții A., judecător la Judecătoria Sector 4 București, actualmente judecător delegat la Penitenciarul Jilava și B., personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, în cadrul Ministerului Justiției, au solicitat, în principal, obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare și la repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în calcul a vechimii suplimentare în magistratură de 1 an, respectiv în specialitate juridică asimilată magistraturii de 4 ani, începând cu data revenirii din misiunea EUPOL, ca urmare a desfășurării activității în condițiile prevăzute de H.G. nr. 1294/2001 și H.G. nr. 1822/2004.

Înalta Curte constată că reclamanții nu supun judecății examinarea legalității unui act administrativ (nici tipic și nici asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreun ordin de încadrare salarială pe care îl contestă și nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâților pentru recunoașterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acțiunea formulată nu prezintă configurația unei contestații promovate potrivit art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât reclamanții nu s-au prevalat de existența unei hotărâri a colegiului de conducere al curții de apel, prin care să le fi fost analizată contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 anterior menționate, conform cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București" și nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale anterior menționate sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru situații clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost precizat de către reclamanți, având în vedere împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială va fi determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

Prin urmare, competența soluționării cauzei revine tribunalului - complet specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță pe care, de altfel, reclamanții au ales să o învestească inițial, având în vedere și dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2021.