ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2089/2021

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17.09.2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta PAROHIA DUDEȘTI - CIOPLEA I a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Specială de Retrocedare și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru ca prin hotărâre să se dispună anularea Deciziei nr. 3382/27.05.2015 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, precum și obligarea pârâtelor la emiterea unei noi decizii de retrocedare în natură sau echivalent a imobilului teren în suprafață de 78.978 mp teren agricol, situat la nivelul anilor 1950 în București, bd. x (fost Dudești - Puiberărie) nr. 214, cu următoarele vecinătăți: Nord - Șos Dudești Pulberărie, Sud - drum comunal, Est - A., Vest - B., teren dobândit prin împroprietărire de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 - fără acte.

Soluția de declinare Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1311 din 01.03.2016, a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4072 din 01.11.2017, a respins acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă, și în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului și a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată (forma în vigoare la data actului litigios) raportate la pct. 3 și 4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. Instanța de fond nu a ținut seama de înscrisurile existente la dosarul cauzei din care rezultă faptul că Parohia Dudești Cioplea a deținut prin împroprietărire, conform Legii pentru reglementarea proprietății rurale din 1864, inclusiv suprafața de teren agricol de 78.978 mp. Acest teren a fost folosit de către biserică cu titlul de sesie parohială, aceasta din urmă fiind o formă de proprietate în Transilvania (termen sinonim cu delniță din Moldova), recunoscută pe cale jurisprudențială. De asemenea, art. 192 din Statutul anterior al Bisericii Ortodoxe Române - recunoscut prin Decretul nr. 233/1949 - în exprimare prevedea că Terenurile agricole parohiale (sesii, donații, etc.) și terenurile agricole (arabil, pășune, islaz, livezi etc.) ale eparhiilor, schiturilor și mănăstirilor vor fi folosite de proprietari și uzufructuari, conform normelor stabilite de forurile competente ale Statului. Privind istoric, relevant este și faptul că prin Legea de reformă agrară din anul 1921 s-au făcut exproprieri de proprietate și nu de posesie. Conform art. 6 pct. 4 din această lege, erau exceptate de la expropriere pământurile cultivabile ale parohiilor până la maximum 32 jug. cad. și care aveau la 1 decemvrie 1918 destinația așa numitelor sesiuni parohiale, porțiuni, canonice, sesiuni reduse, sesiunile notariale existente, 8 jug. cad. pentru cantori bisericești, precum și pământul cultivabil al școlilor până la maximum 16 jug. cad, care aveau la 1 decembrie destinația de donațiuni învățătorești și întrucât serveau acestui scop. Deci, însăși legea de expropriere recunoaște proprietatea bisericilor asupra sesiilor parohiale. În susținerea punctului său de vedere referitor la existența dreptului de proprietate asupra terenului litigios, recurenta invocă și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în care se menționează că pe terenul ce a aparținut prin împroprietărire Parohiei Dudești Cioplea, fără acte, nu există nicio parcelă care să fi fost retrocedată în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991. Recurenta arată că, deși a comunicat Primăriei Municipiului București - Direcției Patrimoniu raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul C., aceasta a precizat faptul că parte din acest teren a fost restituit conform Legii fondului funciar, având, însă, în vedere un alt raport de expertiză, respectiv cel întocmit de expertul D.. Partea recunoaște că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că Legea reformei agrare din 1864 și celelalte legi din domeniu nu sunt foarte clare în exprimare, însă precizează că prin art. 8 din Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare se stipulează următoarele: "Sunt exceptate de la expropriere și lăsate în proprietatea actualilor titulari orezăriile existente, bunurile agricole aparținând mânăstirilor, mitropoliilor, episcopilor, bisericilor, parohiilor și așezămintelor bisericești, bunurile Domeniilor coroanei, ale Eforiilor și așezămintelor spitalicești, precum și cele ale Academiei Române, Casei Școlilor și celelalte așezăminte de cultură, ale composesoratelor, urbariatelor, obștiilor și cooperativelor sătești, de asemeni și fânețele și pășunele aparținând comunelor și în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului." Recurenta susține că această lege atestă și, totodată, întărește dreptul de proprietate al parohiilor asupra terenurilor cu care au fost împroprietărite fără acte în anul 1864. În plus de aceasta, recurenta menționează că nu este de acord cu susținerea instanței potrivit căreia extrasul din registrul agricol al comunei Dudești Cioplea reprezintă o evidență a exploatațiilor agricole, iar nu un registru de publicitate imobiliară. În opinia sa, Registrul agricol constituie documentul oficial de evidență primară unitară în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile agricole, precum și la orice alte persoane fizice și/sau entități juridice care au teren agricol în proprietate. Dacă ar fi fost o altă formă de deținere s-ar fi stipulat în mod clar în registrul agricol că terenul este deținut în folosință. În susținerea punctului său de vedere referitor la existența dreptului de proprietate asupra terenului litigios, recurenta a invocat următoarele înscrisuri: • adresa nr. x/1.06.1907, emisă de către Ministerul Cultelor - prin care se ordona chemarea în judecată a unei persoane și se menționează: "în sprijinirea acțiunii, vă veți serbi de tabela de împroprietărire (…)"; • adresa nr. x/16.07.1917, emisă de Ministerul Cultelor - în care se menționează: "prin care v-am aprobat rearendarea terenului bisericesc din satul Dudești, comuna Dudești Cioplea"; • adresa nr. x/12.09.1929, emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor, prin care se aprobă arendarea terenului; • adresa nr. x/16.11.1933, emisă de către Protoieria Qiro, prin care se aprobă arendarea terenului; • adresa nr. x/18.03.1937, emisă de către E., prin care se solicită Parohiei un schimb de terenuri pentru construirea unui Spital; • adresa nr. x/30.08.1938, emisă de Ministerul Cultelor, prin care se solicită să se comunice dacă Parohia are sesie parohială și suprafața sesiei; • adresa nr. x/8.01.1945, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, prin care se solicită să fie cedat terenul la schimb cu un alt teren în vederea construirii unui centru spitalicesc; • adresa nr. x/8.02.1945, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, prin care se roagă să fie convocat de urgență comitetul parochial pentru schimbarea de terenuri; • adresa nr. x/13.02.1945, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, prin care se comunică suprafața terenului oferit la schimb; • adresa nr. x/20.02.1945, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, prin care se solicită să se consimtă schimbul de terenuri; • adresa nr. x/25.10.1949, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, prin care se refuză cedarea terenului; Recurenta arată că din toate aceste înscrisuri rezultă că autoritățile statului (Primăria Orașului Dudești Cioplea) recunoșteau dreptul de proprietate al Parohiei asupra terenurilor sesie parohiala/posesie faptică, deținut prin împroprietărire de la 1864, fără acte. De asemenea, recurenta a mai invocat și: * formularul Registrului inventar special cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor județului, statului și altor instituții publice din anul 1942, poziția 45; • actul de vânzare-cumpărare autentificat de secția Notariat a Tribunalul Ilfov sub nr. x/24.07.1939, pentru suprafața de 878 mp; • actul de vânzare-cumpărare și schimb autentificat de secția Notariat a Tribunalul Ilfov sub nr. x/29.03.1946 pentru suprafața de 587 mp.

Apărările formulate în cauză 5.1. Intimata Comisia Centrală de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare în care a invocat excepția nulității recursului, întrucât susținerile din cadrul acestuia nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, partea a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru argumentele arătate la dosar. 5.2. Intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele menționate a dosar. 5.3. Recurenta a depus la dosar concluzii scrise . 5.4. Intimata Comisia Centrală de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a depus note de ședință în raport de concluziile recurentei .

Soluția instanței de recurs 6.1. Referitor la excepția nulității recursului Înalta Curte va respinge excepția, având în vedere faptul că memoriul de recurs cuprinde critici cu privire la soluția pronunțată de prima instanță în legătură cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor normative incidente în speță, critici ce pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 6.2. Referitor la recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat. Așa cum s-a precizat la pct. 1 al prezentei decizii, controlul judiciar declanșat de recurentă are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 3382/27.05.2015 prin care intimata Comisia Centrală de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România i-a respins cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006, cu privire la restituirea terenului în suprafață de aproximativ 8 ha, situat în municipiul București, bd. x - în zona Liceului de chimie. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, reținând, în esență, faptul că partea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar a folosinței acestuia, și nici a preluării abuzive a acestuia de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dezlegarea primei instanțe, inclusiv argumentația pe care se fondează, este la adăpost de orice critică, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente cauzei, după cum se va detalia în continuare. Dispozițiile normative pretins a fi interpretate și aplicate greșit de către instanța de fond prevăd următoarele: - art. 1 alin. (1): "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (…) (5) Valoarea terenurilor care nu pot fi retrocedate în natură se stabilește potrivit valorii de circulație la momentul emiterii deciziei, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare."; - art. 4: "(1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare. (2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.". Textele normative anterior citate conferă cultelor religioase măsuri reparatorii pentru bunurile imobile care s-au aflat în proprietatea lor și au fost preluate abuziv de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000. În atare condiții, în raport de prevederile art. 249 C. proc. civ., solicitantul trebuie să dovedească faptul că deținea un titlu de proprietate asupra bunului ce face obiectul cererii de restituire la momentul preluării sale abuzive. Altfel spus, posesia bunului imobil nu este suficientă pentru a permite admiterea cererii de retrocedare. Într-adevăr, după cum în mod justificat a argumentat și prima instanță, prin Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, astfel cum au fost aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, a fost instituit un standard permisiv de probă, fiind vorba despre începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. O astfel de prezumție este stabilită legal în referire la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, deoarece, în lipsa unei probe contrare, persoana individualizată în actul respectiv este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar. Însă, recurenta nu a aprobat existența vreunui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus sau să se fi pus în executare pretinsa măsură a preluării abuzive a imobilului litigios, situație în raport cu care nu poate beneficia, după cum dispun prevederile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000 raportate la pct. 3 și 4 din Normele metodologice, de prezumția relativă că deținea imobilul litigios sub nume de proprietar la data pierderii posesiei sale. Reevaluând documentația existentă la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia judecătorului fondului cauzei în sensul că nu există niciun titlu translativ sau declarativ de proprietate asupra terenului în suprafață de 78.978 mp, recurenta neprezentând în acest sens un contract de vânzare - cumpărare, donație, schimb sau un act juridic de partaj cu privire la bun, din care să rezulte dobândirea imobilului în proprietate. După cum a evidențiat și prima instanță în cuprinsul sentinței recurate, la nivelul anilor 1941 - 1942, autoritățile statale atestau doar o posesie faptică exercitată de Parohia Dudești Cioplea cu privire la bun, aspect consemnat expres atât în adresa nr. x/1941 emisă de Primăria comunei suburbane Dudești Cioplea, cât și procesul-verbal nr. x/10.02.1942 emis de Primăria comunei suburbane Dudești Cioplea - Comisia de Inventarierea Imobilelor Publice, terenul în suprafață de 78.978 mp fiind inventariat ca aparținând comunei, iar nu Parohiei, căreia i s-a consemnat doar dreptul de folosință. În același sens, inclusiv înscrisul intitulat «Formular de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Vechiul Regat și Basarabia» înscrie terenul menționat în rubrica «Imobile ce le are Comuna, Ținutul sau Statul», respectiv în referire la recurentă mențiunea «posesie faptică». În plus de aceasta, cele trei adrese emise de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii și de Arhiepiscopia Bucureștilor, dispun doar arendarea terenului către parohia recurentă, fără să îi confere acesteia din urmă dreptul de proprietate asupra sa. Nici în adresa nr. x/20.02.1945, emisă de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, nu se face mențiune despre existența vreunui titlu de proprietate asupra terenului litigios deținut de recurentă (a se vedea dosar recurs). De asemenea, nici cele trei adrese emise de către Primăria Orașului Dudești Cioplea, nominalizate în memoriul de recurs, nu fac referire la vreun titlu de proprietate cu privire la terenul în discuție în favoarea recurentei (a se vedea dosar recurs). Mai mult decât atât, Actul de vânzare-cumpărare autentificat de secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. x/24.07.1939, având ca obiect terenul în suprafață de 878 mp, situat în comuna suburbană Dudești Cioplea nu prezintă relevanță pe subiectul analizat, deoarece acesta este terenul pe care se află edificată casa parohială, așa cum rezultă din Registrul referitor la bunurile imobile situate în Comuna Dudești Cioplea. Relevant este și faptul că în Registrul anterior nominalizat, la poziția 35, apare terenul agricol în suprafață de 78.978 mp, cu privire la care se menționează faptul că a fost dobândit prin împroprietărirea din anul 1864, fără să existe acte scrise . De asemenea, instanța de control judiciar constată că nu există niciun titlu constitutiv de proprietate, de genul legii, ocupațiunii sau uzucapiunii, care să fi acționat în beneficiul parohiei recurente spre a fi dobândit proprietatea acelui teren. După cum în mod judicios a argumentat și prima instanță, nici în evidențele Bisericii Ortodoxe Române, bunul imobil litigios nu a fost consemnat în mod expres ca reprezentând proprietatea recurentei, ci a fost încadrat în categoria «sesiunea parohială» într-un Proces-verbal din data de 16.11.1928 al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu consemnarea expresă la linia «Cât a primit prin reforma agrară: nimic» . În sens similar și Registrul inventar din anii 1948 - 1949 atestă existența unei «sesii parohiale» pentru teren; nici înscrisul intitulat Notă oficială întocmită la nivelul anului 1902 nu afirmă un drept de proprietate în acest sens, ci o evidență a inventarului Parohiei Dudești Cioplea . Atât prin cererea introductivă de instanță cât și în cadrul memoriului de recurs, partea a susținut faptul că prin Legea pentru reglementarea proprietăților rurale, parohiile ar fi primit în proprietate un lot de pământ cultivabil, așa-numita sesie parohială. Or, prin art. 14 din Legea pentru regularea proprietății rurale se prevedea că: "Locurile de islaz (imaș), arătură și fâneață, care prin legi speciale, stăpânii de moșii sunt datori a da preoților bisericilor sătești, nu se ating prin decretul de față. Aceste locuri vor urma și în viitor a servi pentru întreținerea clerului din respectivele comune." Potrivit art. 20 din același act normativ: "Toate locurile și clădirile din cuprinsul vetrei satului, care după articolele de mai sus nu rămân nici în proprietatea sătenilor, nici în a stăpânului de moșie, precum: bisericile, cimitirele, casele comunale, școlile, casele și îngrăditurile menite și făcute de comună pentru preoții bisericilor, piețele, ulițele și locurile ocupate de pătule (coșere) și alte stabilimente comunale astăzi în ființă, rămân proprietatea comunelor rurale, fără despăgubire.". Din lectura celor două articole anterior citate nu rezultă faptul că ar fi avut loc o împroprietărire a parohiei recurente, ci doar că aceasta avea doar folosința bunului imobil. După cum în mod corect a punctat judecătorul fondului cauzei, nici dispozițiile normative din Legea pentru învoielile agricole din 1907, din Legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat din 1921 ori cele din Legea pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu conduc la concluzia retrocedării averilor confiscate la nivelul anului 1863, un text explicit în acest sens nefiind identificat, pentru a concluziona că terenurile deținute ca sesie parohială începând cu anul 1864 deveneau proprietatea Bisericii. Concluzionând, instanța de control judiciar constată că recurenta nu a depus nici în procedura administrativă și nici în cea judiciară vreun înscris prin care să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață de aproximativ 8 ha, situat în municipiul București, bd. x - în zona Liceului de chimie, la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului sau dovada preluării abuzive acestuia de către statul român de la titulara cererii de retrocedare nr. x/23.01.2006. În atare condiții, instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată (forma în vigoare la data actului litigios) raportate la pct. 3 și 4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, nefiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, precum și recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,