ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4403/2024

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iunie 2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019* (prin regulator de competență) având ca obiect contestația formulată împotriva Deciziei nr. 8483/21.02.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, reclamanta Parohia Dudești Cioplea I a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei și pe fond admiterea cererii nr. x/23.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1019 din 20 mai 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1019 din 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Dudești Cioplea I prin care a solicitat admiterea căii de atac a recursului, anularea Deciziei nr. 8483/21.02.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea comisiei Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționată, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a considerat în mod eronat că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 9 ha, situat în București, pe malul stâng al râului Dâmbovița în lunca Dudești, deși la dosarul aferent cererii au fost depuse o serie de înscrisuri care atestă calitatea de proprietară a unității de cult asupra imobilului în cauză. În această categorie menționează procesul-verbal nr. x din 10 februarie 1942 și procesul-verbal de revizuire nr. x din 12 februarie 1942, întocmite de Primăria Comunei Suburbane Dudești Cioplea, Comisia de Inventarierea Imobilelor Publice, din care reiese că în patrimoniul Parohiei Dudești Cioplea exista terenul viran în suprafață de 94904 mp, iar pe schița imobilului era menționat proprietatea Parohii Dudești. De asemenea, în Formularul de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Vechiul Regat și Basarabia, aparținând Comunelor, Ținuturilor și Statului (Ministerul Inventarului Avuțiilor Publice), în averea Bisericei Parohiei Dudești Sf. Nicolae figura un teren în suprafață de 94.804 mp, fiind menționat că proprietatea a fost dobândită prin posesie faptică, așa cum era specificat și la celelalte imobile ale unității de cult. Mai arată recurenta-reclamantă că în registrele inventar ale parohiei din anii 1948-1949 si 1950 apare înregistrat imobilul teren în suprafață de 9 ha (2 loturi de cate 4, respectiv 5 ha), situat în Municipiul București, pe malul stâng al râului Dâmbovița în lunca Dudești, cu mențiunea împroprietărire din anul 1864, aspect precizat și într-o Notă oficială de pe inventarul Parohiei Dudești Cioplea, din anul 1902 (mapa 21, nr. 10, voi. 15/4/1902 - Ministerul Cultelor și Artelor - Serviciu Inventarierii averilor și Veniturilor Bisericești și al Controlului Mănăstirilor înzestrate). Același imobil mai sus-menționat figurează și în Procesul-verbal de inspecție întocmit de Arhiepiscopia Bucureștilor la 16 noiembrie 1928. În sprijinul dovezii dreptului de proprietate enumeră și înscrisurile constând în declarații ale părintelui paroh al unității de cult din anii 1942/1943, 1946/1947, în vederea impozitării terenului prin echivalent, în care se precizează că terenul în cauză este proprietatea parohiei și provine din împroprietărirea de la 1864. Arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a interpretat restrictiv termenul de însurăței, menționat în tabelul anexă la înscrisul "Actul de improprietarire anul 1878 Luna octombrie an 31 dile…", care ar viza doar persoane fizice, nu și parohia. În realitate, noțiunea includea, pe lângă țăranii împroprietăriți conform legii rurale din 1864, și alte categorii de beneficiari, respectiv biserica, trecută în tabelul celor împroprietăriți. Referitor la preluarea abuzivă, afirmă că prima instanță nu a constatat corect faptul că preluarea a fost făcută fără titlu, nefiind emis vreun decret ori alt act de expropriere în acest sens. Precizează că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi restituite imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public, astfel că lipsa decretelor de expropriere nu este suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare. Mai arată recurenta-reclamantă că judecătorul fondului nu a aplicat prevederile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea articolului 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, care instituie o prezumție a preluării abuzive a imobilului de către stat atunci când nu se poate face dovadă formală a preluării abuzive în perioadă de referință, iar imobilul se regăsește ori s-a regăsit în patrimoniul statului.

Apărările formulată în cauză Intimata reclamantă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte constată că prin declararea căii de atac a recursului este supusă controlului judiciar verificarea legalității Deciziei nr. 8483/21.02.2019 prin care intimata-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de către recurenta-reclamantă, cu privire la restituirea terenului în suprafață de aproximativ 9 ha, situat în municipiul București, pe malul stang al raului Dambovita, in lunca Dudesti, intrucat nu a facut dovada proprietatii asupra imobilului si nici dovada preluarii abuzive a acestuia, in perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, reținând, în esență, faptul că partea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar a folosinței acestuia, și nici a preluării abuzive a acestuia de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acord cu dezlegarea primei instanțe, inclusiv în ce privește argumentația pe care se fondează, Înalta Curte reține că, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente cauzei, dispozițiile normative pretins a fi interpretate și aplicate greșit de către instanța de fond prevăd următoarele: - art. 1 alin. (1): "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (…) (5) Valoarea terenurilor care nu pot fi retrocedate în natură se stabilește potrivit valorii de circulație la momentul emiterii deciziei, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare."; - art. 4: "(1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare. (2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar." Textele normative citate anterior conferă cultelor religioase măsuri reparatorii pentru bunurile imobile care s-au aflat în proprietatea lor și au fost preluate abuziv de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., solicitantul trebuie să dovedească faptul că deținea un titlu de proprietate asupra bunului ce face obiectul cererii de restituire la momentul preluării sale abuzive, simpla dovadă a posesiei bunului imobil nefiind suficientă pentru a permite admiterea cererii de retrocedare. Astfel cum a argumentat și prima instanță, Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, au creat un standard permisiv de probă, fiind vorba despre începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, fundamentează prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. O astfel de prezumție este stabilită legal în referire la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, deoarece, în lipsa unei probe contrare, persoana individualizată în actul respectiv este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar. Examinând documentația existentă la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că nu există niciun titlu translativ sau declarativ de proprietate asupra terenului în suprafață de 9 ha, recurenta reclamanta neprezentând în acest sens un contract de vânzare - cumpărare, donație, schimb sau un act juridic de partaj cu privire la bun, din care să rezulte dobândirea imobilului în proprietate. De asemenea, nu a fost probată existența vreunui act normativ sau de autoritate prin care să se fi dispus sau să se fi pus în executare pretinsa măsură a preluării abuzive a imobilului litigios, situație în raport cu recurenta reclamantă nu poate beneficia, după cum dispun prevederile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000 raportate la pct. 3 și 4 din Normele metodologice, de prezumția relativă că deținea imobilul litigios sub nume de proprietar la data pretinsei pierderi a posesiei sale. Înscrisurile depuse la primul termen de judecată în calea extraordinară de atac, constând în Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 și Decretul nr. 279 din 7 iunie 1957, ambele emise de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nu fac dovada exercitării atributelor dreptului de proprietate pentru imobilul teren în suprafață de aproximativ 9 ha, situat în municipiul București, pe malul stâng al râului Dâmbovița Lunca Dudești, pentru a deveni operabilă prezumția existenței dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra imobilului, la data preluării abuzive, în sensul cerut de normele juridice enunțate anterior. Prin Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 era declarat de utilitate publică, expropriat și trecut în proprietatea statului "terenul proprietatea Parohiei Dudești Cioplea în suprafață de 6900 mp din Bd. x nr. 214", conform alin. (1), fiind vorba despre un alt imobil decât cel din prezenta cauză, iar potrivit Decretului nr. 279 din 7 iunie 1957, terenurile expropriate în baza alin. (1) (al părții reclamante) și alin. (2) din Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 au fost restituite foștilor proprietari. Simpla mențiune din Decretul nr. 217 din 5 septembrie 1950 privind trecerea în proprietatea statului a terenului din proprietatea Parohiei Dudești Cioplea în suprafață de 6900 mp situat în Bd. x nr. 214 nu este suficientă, prin ea însăși, nefiind coroborată cu alte înscrisuri evocatoare pentru dovedirea dreptului de proprietate al recurentei reclamante, să determine pronunțarea unei soluții contrare față de cea dispusă de prima instanță. Totodată, analizând sentința civilă nr. 4072 din 1 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, aflată la dosar curte, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2089 din 31 martie 2021, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 restituirea imobilului teren în suprafață de 78.978 mp teren agricol, situat la nivelul anilor 1950 în București, bd. x (fost Dudești - Pulberărie) nr. 214, cu următoarele vecinătăți: Nord - Șos Dudești Pulberărie, Sud - drum comunal, Est - A., Vest - B., teren dobândit prin împroprietărire de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 - fără acte. Cererea a fost respinsă prin Decizia nr. 3382/27.05.2015 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, soluție confirmată definitiv în cadrul litigiului dedus judecății, reținându-se, în esență, inexistența unui drept de proprietate al părții reclamante asupra terenului litigios, pentru a intra sub incidența O.U.G. nr. 94/2000. Așadar, nu a fost dovedit dreptul de proprietate al recurentei reclamante nici asupra imobilului descris mai sus, menționat în cuprinsul Decretului nr. 217 din 5 septembrie 1950. În raport de limitele prevăzute de dispozițiile art. 492 C. proc. civ. sub aspect probatoriu, Înalta Curte observă că din cuprinsul înscrisurilor depuse nu pot fi decelate caracteristici care ar determina o suprapunere topografică, chiar și parțială, a celor două terenuri în cauză, în absența oricăror alte indicii concrete care să permită concluzia stabilirii unei echivalențe între imobilele respective, atât din punct de vedere al suprafețelor diferite ale celor două terenuri, cât și sub aspectul amplasării acestora. În consecință, fără a putea efectua alte verificări de fapt, prohibite în aceasta fază procesuală, înscrisurile menționate nu susțin convingător existența dreptului de proprietate asupra terenului litigios. În continuare, examinând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte reține atestarea, la nivelul anilor 1941 - 1942, de către autoritățile statale doar a unei posesii faptice exercitată de Parohia Dudești Cioplea I cu privire la bun, aspect consemnat expres atât în adresa nr. x/11.11.1941 emisă de Primăria comunei suburbane Dudești Cioplea, cât și în procesul-verbal nr. x/10.02.1942 emis de Primăria comunei suburbane Dudești Cioplea - Comisia de Inventarierea Imobilelor Publice, terenul în suprafață de 94.904 mp fiind inventariat ca aparținând comunei, iar nu Parohiei, căreia i s-a consemnat doar dreptul de folosință . În aceeași linie se înscriu și celelalte înscrisuri invocate de către recurenta reclamantă în sprijinul existenței dreptului de proprietate asupra terenului litigios, respectiv cel intitulat "Formular de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Vechiul Regat și Basarabia" (aflat la dosar fond), adresa nr. x/1.06.1907, emisă de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunei în care se face referire la o tabelă de împroprietărire ce ar cuprinde un teren dat bisericii la împroprietărire, "Actul de improprietarire anul 1878 Luna octombrie ân 31 dile…", urmat de un tabel cu titlul "copie Comuna Dudesti Tablou de săteni înpropietariti in Vatra Vacareasca, comuna numită Progresu, data sub Ad-ția acestei Comune, care înproprietărire, este facuta in anul 1879 ca însurăței" sau Registrul referitor la bunurile imobile situate în Comuna Dudești Cioplea, în care la poziția 34 apare terenul agricol în suprafață de 94.904 mp, fiind menționată doar folosința, ori Registrul inventar din 1950 în care sunt enumerate terenuri arabile in suprafete de 8 ha, 4 ha si 5 ha și din care lipsește orice indicație despre vreun titlu de proprietate al recurentei pârâte. În plus, nici adresa nr. x/18.04.2018 emisa de Arhivele Naționale-Biroul Județean Ilfov nu identifică vreun document de natura celui solicitat de recurenta-reclamantă care să ateste existența dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul cererii de retrocedare. Astfel cum a argumentat și prima instanță, nici în evidențele Bisericii Ortodoxe Române, bunul imobil litigios nu a fost consemnat în mod expres ca reprezentând proprietatea recurentei-reclamante, ci a fost încadrat în categoria "sesiunea parohială" într-un Proces-verbal de inspecție din data de 16.11.1928 al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu consemnarea expresă la linia "Cât a primit prin reforma agrară: nimic" . În sens similar și Registrul inventar din anii 1948 – 1949 atestă existența unei "sesii parohiale" pentru teren; nici înscrisul intitulat Notă oficială întocmită la nivelul anului 1902 nu afirmă un drept de proprietate în acest sens, ci o evidență a inventarului Parohiei Dudești Cioplea. Înalta Curte împărtășește opinia judecătorului fondului referitoare la aplicabilitatea art. XIV și art. XX din Legea nr. 1014/1864 pentru regularea proprietății rurale care prevedeau următoarele: "Locurile de islaz (imaș), arătură și fâneață, care prin legi speciale, stăpânii de moșii sunt datori a da preoților bisericilor sătești, nu se ating prin decretul de față. Aceste locuri vor urma și în viitor a servi pentru întreținerea clerului din respectivele comune;" "Toate locurile și clădirile din cuprinsul vetrei satului, care după articolele de mai sus nu rămân nici în proprietatea sătenilor, nici în a stăpânului de moșie, precum: bisericile, cimitirele, casele comunale, școlile, casele și îngrăditurile menite și făcute de comună pentru preoții bisericilor, piețele, ulițele și locurile ocupate de pătule (coșere) și alte stabilimente comunale astăzi în ființă, rămân proprietatea comunelor rurale, fără despăgubire." Din lectura celor două articole anterior citate nu rezultă faptul că ar fi avut loc o împroprietărire a parohiei recurente, ci doar că aceasta avea doar folosința bunului imobil. După cum în mod corect a punctat judecătorul fondului cauzei, nici dispozițiile normative din Legea pentru învoielile agricole din 1907, din Legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat din 1921 ori cele din Legea pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu conduc la concluzia retrocedării averilor confiscate la nivelul anului 1863, un text explicit în acest sens nefiind identificat, pentru a concluziona că terenurile deținute ca sesie parohială începând cu anul 1864 deveneau proprietatea Bisericii. În consecință, instanța de control judiciar constată că recurenta-reclamantă nu a depus înscrisuri nici în faza de judecată a recursului care să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață de aproximativ 9 ha, situat în municipiul București, pe malul stâng al râului Dâmbovița in lunca Dudesti, la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului sau dovada preluării abuzive acestuia de către statul român de la partea reclamantă. În atare condiții, instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată (forma în vigoare la data actului litigios) raportate la pct. 3 și 4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, nefiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.