ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1997/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Agenția pentru Protecția Mediului Argeș, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Administrația Fondului pentru Mediu, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminărilor și Guvernul României, a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor ("Ordinul MMAP nr. 1817/2016"), prin care s-a aprobat Ghidul de finanțare pentru programul guvernamental "C.", întrucât art. 4 alin. (1) din acest act normativ obligă persoanele cu handicap să depună personal dosarul de finanțare, la ghișeul instituțiilor publice, deși aceste instituții nu dispun de facilități pentru respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, conform Legii nr. 448/2006, ceea ce încalcă principiul nediscriminării și conduce la încălcarea demnității personale, conform art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și intră în conflict cu prevederile art. 50 din Constituție;

(ii) constatarea nulității actelor administrative emise de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Argeș sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016, deoarece acestea încalcă dreptul la petiționare și dreptul la egalitatea de șanse (dreptul la nediscriminare);

(iii) constatarea încălcării de către pârâți a drepturilor persoanelor cu handicap prevăzute de Legea nr. 448/2006, republicată, fapt ce a condus la discriminarea reclamantului și la încălcarea demnității personale, așa cum prevăd dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată;

(iv) obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului material și moral, după cum urmează: a) prejudiciul material în valoare de 6.000 RON, reprezentând finanțarea nerambursabilă pierdută de reclamant din vina pârâților; b) prejudiciul moral în valoare de 150.000 euro, plătibil în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând umilirea la care a fost supus reclamantul în timpul derulării programului "C." și după finalizarea acestui program guvernamental, până la recunoașterea și respectarea drepturilor legale.

Prin sentința civilă nr. 62 din 3 aprilie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu;

- a respins excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională pentru Protecția Mediului București;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, cu consecința respingerii acțiunii față de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei părți lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a pârâtului Guvernul României, ca rămasă fără obiect;

- a respins primul capăt de cerere vizând anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016, emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, care aprobă Ghidul de finanțare pentru programul "C.", ca neîntemeiat;

- a respins celelalte capete de cerere accesorii, ca lipsite de obiect;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii vizând capetele de cerere prin care se solicită constatarea nulității actelor emise de Agenția pentru Protecția Mediului Argeș sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016, invocată de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului, prin întâmpinare, ca lipsită de obiect;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca lipsită de obiect, față de respingerea acțiunii.

Împotriva sentinței civile nr. 62 din 3 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a omis a se pronunța pe două capete principale de cerere, respectiv petitele nr. 2 și nr. 3 din acțiune, pe care le-a apreciat greșit a reprezenta cereri accesorii și le-a respins, ca fiind lipsite de obiect.

În opinia recurentului, petitele nr. 2 și nr. 3 au caracter principal întrucât soluționarea lor nu depinde de anularea Ordinului nr. 1817/2016, emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Chiar dacă instanța de fond a apreciat că Ordinul nr. 1817/2016 este legal, actele administrative emise de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Argeș sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016 trebuiau verificate prin prisma respectării art. 15 și art. 16 din acest ordin și a încălcării drepturilor persoanelor cu handicap și a principiului egalității de șanse, conform Legii nr. 448/2006 și O.G. nr. 137/2000.

Printr-o a doua critică de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a încălcat atributele puterii judecătorești, nepunând în aplicare legile aprobate de Parlamentul României ca unic for legislativ național și normele internaționale și comunitare.

A arătat recurentul că Ordinul MMAP nr. 1817/2016 nu are avizul Consiliului Legislativ prevăzut de art. 3 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 24/2000, ceea ce a condus la necorelarea ordinului cu legislația în vigoare, respectiv cu art. 50 din Constituția României, art. 26 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 6, art. 61 și art. 62 din Legea nr. 448/2006, art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

A susținut recurentul că instanța de fond a admis o serie de probe în favoarea intimatei-pârâte Agenția pentru Protecția Mediului Argeș, față de care recurentul a solicitat administrarea unor probe suplimentare. Fotografiile depuse de intimat sunt neclare și, admițându-le ca probe în dosar, fără a încuviința și cererea recurentului-reclamant de verificare a existenței facilităților pentru persoanele cu handicap, instanța de fond a încălcat prevederile art. 6 din Convenția EDO și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil.

Reținerea instanței de fond în sensul că recurentul-reclamant, persoană cu handicap, nevăzător, în vârstă de 82 de ani, avea obligația de a respecta prevederile art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ordinul MMAP nr. 1817/2016, fără a verifica în prealabil dacă acest act normativ respectă prevederile actelor normative superioare și a normelor comunitare și internaționale invocate de reclamant, denotă aplicarea greșită a legii, precum și încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, respectiv a dreptului la nediscriminare și a încălcării demnității personale, drepturi prevăzute și de art. 16 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Recurentul-reclamant a criticat și soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, arătând că pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este parte a Guvernului României, conform Legii nr. 90/2001, iar instanța de fond nu a avut în vedere atribuțiile pe care Guvernul României le exercită în raport cu ministerul aflat în subordine.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a reiterat argumentele pentru care a apreciat că, raportat la actele administrative atacate în cauză, i-au fost restrânse drepturile și libertățile cetățenești, în mod nelegal și discriminatoriu, restrângere pentru care autoritățile pârâte au obligația acoperirii prejudiciilor suferite de reclamant.

4.1. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Mediului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond.

4.2. Intimata - pârâtă Agenția pentru Protecția Mediului Argeș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate.

Astfel, intimata a susținut că instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar hotărârea atacată este suficient motivată și, totodată, nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Afirmațiile recurentului-reclamant referitoare la lipsa facilităților pentru persoanele cu handicap nu sunt reale, instituția pârâtă având amenajate căi de acces speciale încă din anul 2014, potrivit înscrisurilor anexate întâmpinării, respectiv borderoul producției realizate în luna noiembrie 2004 privind amenajarea căii de acces pentru persoanele cu handicap, factura fiscală nr. x/14.12.2004, emisă de Societatea Apartamentul S.A, privind executarea lucrării și fotografii concludente cu rampa de acces construită.

În opinia intimatei-pârâte, în cauză nu s-a dovedit existența unui refuz nejustificat, atât timp cât recurentul nu a depus dosarul de finanțare personal, ci prin poștă, încălcând cerințele formale prevăzute de art. 14 alin. (1) și (5) și art. 15 alin. (2) din ghidul adoptat prin Ordinul MMAP nr. 1817/2017. Totodată, în mod greșit a invocat recurentul că dosarul său a fost respins, adresele de răspuns nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016 reprezentând o informare-comunicare, care nu se confundă cu noțiunea de respingere a cererii și nu reprezintă un refuz nejustificat.

A arătat intimata că programul finanțat se adresează tuturor persoanelor solicitante, fără a distinge după cum acestea au sau nu dizabilități și că ar fi fost inechitabil ca dosarul de finanțare depus de reclamant prin poștă să fie înregistrat înaintea celor depuse de persoanele care au așteptat la rând pentru a depune personal dosarele proprii. Recurentul a susținut, fără a proba, că s-a prezentat personal la sediul autorității și, totodată, a susținut inexact că a fost împiedicat să intre prin zona special amenajată pentru persoane cu dizabilități.

În cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 183 și art. 184 C. proc. civ., eronat invocate de reclamant, fiind înlăturate de la aplicare de normele de drept substanțial prevăzute de art. 14 alin. (1) și (5) și art. 15 alin. (2) din ghidul adoptat prin Ordinul nr. 1617/2017.

În concluzie, intimata-pârâtă a susținut că reclamantul nu a răsturnat prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative atacate, calea de atac fiind nefondată.

4.3. De asemenea, și intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond.

4.4. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului, arătând că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost în mod corect admisă, câtă vreme nu este emitentul ordinului atacat și nici autorul refuzului de a răspunde unei cereri formulate de către recurent. Neexistând un raport juridic între Guvernul României și reclamant, Guvernul României nu are atribuții nici în ceea ce privește plata efectivă a drepturilor bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 4555 din 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 62 din 3 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea deciziei, Înalta Curte a reținut a fi nefondate criticile recurentului privind omisiunea instanței de a se pronunța pe capetele 2 și 3 din cerere, pe care le-a calificat ca fiind cereri accesorii și le-a respins, ca rămase fără obiect.

Sub aspectul stabilirii caracterului principal sau accesoriu al cererilor formulate se observă că, potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

Pentru se califica o cerere ca fiind accesorie, este necesar ca soluția asupra acesteia să depindă și să se raporteze la rezolvarea dată unui capăt de cerere principal.

În speță, capătul principal al cererii de chemare în judecată, circumscris prevederilor art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, îl reprezintă anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

În raport de motivele de fapt și de drept ale cererii, prima instanță a calificat corect capetele de cerere 2 și 3 ca fiind cererii accesorii, întrucât acestea depind în mod evident de modul de soluționare a capătului principal de cerere privind anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Raportul de dependență dintre petitele cererii de chemare în judecată rezultă cu necesitate, câtă vreme, potrivit recurentului, adresele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 15 și art. 16 din Ordinul nr. 1817/20.09.2016.

Așadar, capetele de cerere privind constatarea a nulității adreselor nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016 emise de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Argeș și încălcarea prevederilor Legii nr. 448/2006 (acest din urmă petit reprezentând, în realitate, un motiv de nelegalitate a actului adminstrativ atacat) sunt accesorii capătului principal de cerere privind anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Prin urmare, instanța nu putea reține caracterul principal al capetelor de cerere 2 și 3, întrucât reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ formulând aceste pretenții ca o consecință a admiterii cererii principale de anulare a Ordinului nr. 1817/20.09.2016, în condițiile Legii nr. 554/2004.

În raport cu soluția de respingere ca neîntemeiat a capătului principal de cerere, obiectul principal al acțiunii reclamantului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și, având în vedere dependența față de modul de soluționare a capătului principal de cerere, în mod corect prima instanță a respins ca lipsite de obiect celelalte cereri accesorii, nemaimpunându-se examinarea lor pe fond.

Înalta Curte a apreciat a fi nefondate și criticile privind încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În speță, instanța s-a pronunțat asupra unei acțiuni în contencios administrativ, al cărei obiect principal este circumscris prevederilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neputându-se reține că a săvârșit un act care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, depășind atribuțiile puterii judecătorești în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Ceea ce critică recurentul în realitate este încălcarea și aplicarea greșită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a criticat fără temei și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, în contextul în care în speță s-a făcut dovada că pârâtul Guvernului României nu este emitentul actelor atacate și nu are atribuții în ceea ce privește plata efectivă a drepturilor bănești solicitate în cauza de față, de unde rezultă că nu i se poate acorda nici calitatea de pârât în proces.

Orice alte argumente, de natura celor aduse de recurent nu pot fi primite.

De asemenea, soluția dată capătului principal de cerere privind anularea Ordinului nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este legală și temeinică, instanța reținând în mod corect că recurentul nu a respectat prevederile art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ghidul de finanțare a programului guvernamental "C." privind instalarea sistemelor de încălzire, aprobat prin ordinul amintit.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ghidul de finanțare aprobat prin Ordinul nr. 1817/20.09.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, rezultă că numai dosarele depuse personal la Agenția Județeană pentru Protecția Mediului, pe raza căreia domiciliază solicitantul, și care cuprind toate documentele potrivit fișei conformității administrative se vor înregistra într-un registru special pentru acest program și se trimit în plic sigilat la Autoritatea Fondului pentru Mediu București în vederea parcurgerii etapelor sesiunii de finanțare prevăzute de art. 7 din Ghidul de finanțare a programului.

Nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1)-(4) privind depunerea dosarului de finanțare atrage respingerea dosarului amintit, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (5).

În speță, din probele cauzei rezultă că recurentul nu a depus personal dosarul de finanțare, ci l-a expediat prin poștă, cu confirmare de primire, prevalându-se de dispozițiile art. 6 raportat la Capitolul IV - Accesibilitate; art. 61 și art. 62 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată.

Prin Adresa nr. x/08.11.2016, Agenția pentru Protecția Mediului Argeș i-a comunicat recurentului că dosarul pentru programul prevăzut de Ordinul nr. 1817/2016 se depune personal, însă cererea însoțită de dosar a fost transmisă prin poștă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordinul nr. 1817/2016 pentru depunerea dosarului.

De asemenea, i s-a comunicat și faptul că legiuitorul nu a stabilit derogări pentru situația în care se află acesta, respectiv persoană cu handicap vizual.

Adresa de răspuns nr. x/08.11.2016 a fost retransmisă reclamantului, prin adresa nr. x/29.11.2016.

Înalta Curte a reținut că dosarul de finanțare al recurentului nu a fost trimis la Administrația Fondului pentru Mediu București în vederea analizării actelor, întrucât nu a fost depus personal la Agenția pentru Protecția Mediului Argeș, modalitatea de trimitere prin poștă cu confirmare de primire nefiind prevăzută în ordinul a cărui anulare se solicită, recurentul neîndeplinind cerințele din paragraful 3, pag. 1 și paragraful 2, pag. 5 din Procedura de lucru pentru persoanele din cadrul Agențiilor teritoriale pentru protecția mediului.

Prin urmare, recurentul nu poate prevala de incidența prevederilor art. 16 din Ghidul de finanțare, câtă vreme prin adresele de răspuns contestate nu s-a dispus respingerea dosarului de finanțare în urma analizării actelor și a tuturor cerințelor legale, această atribuție revenind Autorității Fondului pentru Mediu București, ci a fost informat că dosarul de finanțare pentru Programul " C." se depune personal, acesta neîndeplinind cerințele legale privind depunerea dosarului de finanțare.

Astfel, în cauză nu se identifică o vătămare a recurentului în dreptul la soluționarea cererii de finanțare, prin ordinul și adresele atacate, acesta fiind singurul răspunzător pentru modul nelegal de depunere a dosarului de finanțare în condițiile prevăzute art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ghidul de finanțare.

Programul de finanțare se adresează tuturor cetățenilor solicitanți care îndeplinesc criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 10 din Ghidul de finanțare aprobat prin ordinul contestat, fără a reglementa un regim diferențiat, privilegiat pentru persoanele cu handicap, tocmai pentru a se asigura egalitatea de tratament și de șanse între cetățeni.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că nu există motive pentru reformarea sentinței atacate, așa încât, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 4555 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare A., prin mandatar B., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 62 din 3 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Subsumat cazului de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a susținut că, deși hotărârea judecătorească se redactează, conform art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în cel mult 30 de zile de la data pronunțării, termen ce poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori, decizia contestată a fost redactată în termen de 413 zile, astfel încât este incidentă sancțiunea nulității, prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cazul de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a susținut contestatorul că, deși recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., instanța de recurs a motivat decizia doar în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., omițând a examina criticile întemeiate pe pct. 6 și 8 din acest text de lege.

Cererea de chemare în judecată a fost motivată în raport cu încălcarea și aplicarea greșită a OMMAP nr. 1817/2016, a Legii nr. 448/2006 și a O.G. nr. 137/2000. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a reținut instanța de recurs, care a admis, astfel, încălcarea și aplicarea greșită a nomelor juridice de către intimați, dar în dispozitiv a respins recursul, ca nefondat.

Urmare a admiterii contestației în anulare, contestatorul a solicitat rejudecarea recursului, în sensul casării sentinței civile recurate, apreciind, în esență, că aceasta aduce prejudicii persoanelor cu handicap, al căror acces în sediul APM Argeș nu se face pe căile legale stabilite de Legea nr. 448/2006, ci pe o fereastră improprie, fiind supuse unui tratament umilitor și degradant.

7.1. Prin întâmpinare, intimata Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Referitor la neredactarea deciziei nr. 4555/08.10.2019 în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 C. proc. civ., intimata a susținut că acest termen este unul de recomandare, iar nerespectarea lui nu atrage sancțiunea nulității.

Cât privește soluția de respingere a recursului, ca nefondat, aceasta nu poate reprezenta o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât nu reprezintă un aspect de ordin formal al judecății.

De asemenea, intimata a considerat a nu fi întemeiată critica referitoare la neanalizarea de către instanța de recurs a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât acestea au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, fiind analizate din această perspectivă.

7.2. Intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Referitor la motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., intimatul a apreciat că aspectele criticate de contestator nu sunt erori materiale, ci tind să repună în discuție aspecte ale pricinii dezlegate de instanța de recurs.

Referitor la motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., intimatul a susținut că instanța de recurs a răspuns tuturor motivelor de recurs formulate de contestator, pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât nu există motive pentru admiterea contestației în anulare.

7.3. Prin întâmpinare, intimata Agenția Națională pentru Protecția Mediului a invocat excepția netimbrării (în măsura în care contestatorul nu face dovada achitării taxei judiciare de timbru), excepția tardivității (pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 506 alin. (1) și (2) C. proc. civ.) și excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar în subsidiar a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Referitor la excepția inadmisibilității, intimata consideră că, prin calea de atac a contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu aspecte referitoare la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Pe fondul contestației în anulare, intimata a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca nefondată, arătând că termenul de redactare a hotărârii judecătorești este unul de recomandare și că nerespectarea acestui termen nu se încadrează în noțiunea de eroare materială, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, intimata a apreciat că instanța de recurs a procedat la analiza tuturor motivelor de recurs formulate de reclamant.

7.4. Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării contestației în anulare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

A susținut intimatul că nerespectarea termenului de redactare a hotărârii pronunțate în recurs nu poate fi considerată o eroare materială, acest termen nefiind unul imperativ. Redactarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești poate face obiectul unui control din partea Consiliului Superior al Magistraturii, dar nu poate constitui motiv al unei căi de atac de retractare.

Intimatul consideră că, în speță, nu s-a produs o omisiune de cercetare a vreunui motiv de recurs, instanța de control judiciar răspunzând tuturor criticilor de nelegalitate formulate de reclamant.

Excepția netimbrării contestației în anulare, invocată de intimații Guvernul României și Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 3 martie 2021, pentru motivele reținute în încheierea ce face parte integrantă din prezenta decizie.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în anulare

II.1. Având a se pronunța cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la excepția tardivității contestației în anulare, invocată de intimata Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. În speță, decizia nr. 4555/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost comunicată contestatorului A. la data de 25.11.2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de recurs, iar contestația în anulare a fost depusă prin serviciul poștal, la data de 07.12.2020, înăuntrul termenului de 15 zile, prevăzut de teza I a textului de lege anterior indicat.

Cât privește interpretarea celei de-a doua teze a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la respectarea termenului de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii atacate cu contestație în anulare, Înalta Curte constată că, în speță, hotărârea atacată a fost comunicată contestatorului la mai mult de un an de la data pronunțării, situație în care, respectarea de către contestator a acestui termen reprezintă o imposibilitate obiectivă, datorată unor motive neimputabile acestuia.

Nu poate fi primit argumentul intimatei, în sensul că, în speță, contestatorul avea posibilitatea formulării contestației înăuntrul termenului de un an, urmând a o motiva în termen de 15 zile de la data comunicării, având în vedere motivele contestației în anulare, prin care se invocă nepronunțarea asupra tuturor criticilor de nelegalitate invocate în recurs. Or, raportat la soluția de respingere a recursului, ca nefondat, recurentul-reclamant nu putea, în mod rezonabil, să previzioneze necesitatea formulării unei contestații în anulare decât după luarea efectivă la cunoștință de considerentele deciziei și de omisiunea instanței de recurs. În aceste condiții, nu poate fi primită ideea formulării "preventive" a unei contestații în anulare, un astfel de exercițiu reprezentând un evident formalism, contrar principiului efectivității căilor de atac.

În acest context, aplicarea sancțiunii procedurale a tardivității contestației în anulare, pentru depășirea neimputabilă a termenului de depunere de un an, în condițiile în care declararea contestației în anulare era condiționată, cu necesitate, de cunoașterea conținutului deciziei atacate, este contrară dreptului la un remediu efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, text pe care se sprijină și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitor la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

În același sens vor fi avute în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 389/2019, care, în paragraful nr. 25 a reținut că:

"În cazul în care hotărârea nu a fost redactată și, prin urmare, comunicarea nu a avut loc în termenul de un an de la data rămânerii definitive a acesteia, partea nu va putea fi decăzută din termenul de formulare a contestației în anulare. În acest caz, partea va putea solicita repunerea în termen, arătând că nedepunerea contestației în anulare în termen se datorează unui motiv temeinic justificat, neimputabil ei, respectiv neredactarea hotărârii și, implicit, necomunicarea acesteia în limita termenului de un an prevăzut de lege.". În cauză, prin motivele expuse în susținerea contestației în anulare, contestatorul a susținut motivarea cu întârziere a hotărârii pronunțate de instanța de recurs, cu depășirea termenului prevăzut de art. 426 C. proc. civ., aspect de natură a afecta dreptul său de acces la justiție. Chiar dacă, din punct de vedere riguros procedural, nu au fost expuse sub forma unei cereri de repunere în termen, aceste argumente pot fi valorificate în acest sens, prin intermediul lor contestatorul justificând formularea contestației în anulare cu depășirea termenului de un an, din motive neimputabile acestuia, în sensul considerentelor Curții Constituționale, anterior prezentate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră că, în cauză este aplicabil termenul de 15 zile prevăzut de teza I a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., termen care a fost respectat de contestator la depunerea prezentei contestații în anulare.

Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că argumentele expuse în susținerea excepției reprezintă apărări care privesc fondul căii de atac, întrucât, pentru a se pronunța asupra admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte trebuie să procedeze la analiza motivelor invocate de contestator, analiză care depășește limitele unei simple excepții.

Pentru ca o cerere adresată instanței de judecată să fie considerată inadmisibilă, trebuie să-i lipsească (să nu îndeplinească) una dintre condițiile necesare promovării sale, potrivit temeiului de drept în baza căruia este formulată.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., pe care contestatorul și-a fondat cererea, oferă posibilitatea părților de a formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, pentru motivele indicate în text. Din analiza contestației în anulare, rezultă că aceasta a fost formulată împotriva deciziei civile nr. 4555 din 8 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2016, în calea de atac a recursului, iar motivele invocate se raportează la existența unei pretinse greșeli materiale a instanței de recurs, fiind indicate și aspectele asupra cărora ar fi purtat această eroare, precum și la omisiunea analizării unora dintre motivele de recurs, punctual indicate ca fiind cele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Așadar, cererea contestatorului se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege invocate, iar temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate, respectiv constatarea existenței unei greșeli materiale sau a unei omisiuni de pronunțare asupra unor motive de recurs ține de analiza contestației în fond, și nu constituie un aspect de inadmisibilitate al cererii, care să tindă la respingerea acesteia fără antamarea fondului cauzei.

Ca atare, argumentele expuse în susținerea excepției de către intimata Agenția Națională pentru Protecția Mediului vor fi avute în vedere pe fondul contestației în anulare.

II.2. Analizând contestația în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte o va admite, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondate argumentele referitoare la existența unei greșeli materiale în cuprinsul deciziei atacate.

Circumscris acestei critici, contestatorul a invocat depășirea termenului de motivare a hotărârii judecătorești, prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., apreciind că această împrejurare se încadrează în sintagma de "eroare materială", prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest caz de contestație în anulare privește situația în care "dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale", iar noțiunea de "eroare materială" vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei cu ocazia judecării căii de atac a recursului. Or, redactarea cu întârziere a deciziei pronunțate de instanța de recurs nu reprezintă un aspect care ține de judecarea căii de atac, respectiv de modalitatea de dezlegare a pricinii în recurs, ci reprezintă un aspect de ordin procedural, survenit ulterior pronunțării soluției, neavând legătură cu soluționarea recursului, astfel încât contestația în anulare nu poate fi primită pentru acest motiv.

În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite, constatând că instanța de recurs a omis a răspunde tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant A..

Referitor la criticile din recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat, pe de-o parte, omisiunea de pronunțare a primei instanțe asupra petitelor nr. 2 și 3 ale cererii, ca urmare a greșitei calificări a acestora ca având caracter accesoriu, precum și nemotivarea sentinței recurate, prin prisma O.G. nr. 137/2000, a art. 16 din Constituția României, a art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, din perspectiva dreptului la nediscriminare și a încălcării demnității personale - motive expuse la pct. a) și c) din cerea de recurs.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 4555/2019, instanța de recurs a soluționat doar parțial aceste critici, răspunzând doar celor privitoare la caracterul accesoriu al unor petite ale acțiunii, omițând a analiza și soluționa criticile referitoare la nemotivarea sentinței recurate în raport de textele de lege invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare.

Celelalte critici din recurs au fost subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța de fond a încălcat atributele puterii judecătorești și a făcut o greșită aplicare a legii. Astfel, recurentul a formulat critici prin care a invocat existența unor nereguli procedurale în adoptarea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, în raport de normele de tehnică legislativă ce fac obiectul Legii nr. 24/2000, precum și încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 448/2006, art. 2, art. 15, art. 16 și art. 50 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, referitoare la dreptul la nediscriminare, dreptul la demnitate personală, principiul egalității de șanse și a drepturilor persoanelor cu dizabilități - motive de recurs expuse la pct. b) din cererea de recurs.

Aceste critici au fost încadrate de instanța de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu au fost efectiv analizate, considerentele deciziei atacate reluând, în esență, argumentația instanței de fond referitoare la nerespectarea de către reclamant a prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Ghidul de finanțare a programului "C.", aprobat prin Ordinul MMAP nr. 1817/2016.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns doar parțial motivelor de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu a răspuns deloc criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost reîncadrate. În cauză nu se poate afirma că, din felul în care motivele de recurs invocate de reclamant au fost tratate, ar rezulta numai neînsușirea lor de către instanța de recurs, ci este evidentă omisiunea instanței de recurs de a cerceta integral motivele de casare invocate de recurent. Înalta Curte reține că obligația instanței de judecată de a se pronunța asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită în calea de atac reprezintă una din garanțiile dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar cazul de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea instanței de recurs și să acorde părții vătămate dreptul de a-i fi rejudecată calea de atac cu privire la aspectele omise.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că judecata prezentului recurs, după admiterea contestației în anulare, nu poate privi criticile reclamantului asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat, fiind definitiv dezlegate și anume calificarea capetelor de cerere nr. x și nr. 3 din acțiune ca având caracter accesoriu și legalitatea soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4555 din 08 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, va anula decizia contestată și va relua judecata recursului, în limitele motivelor de casare neanalizate, astfel cum au fost anterior expuse.

II.3. Analizând, în rejudecarea recursului, actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza doar critica referitoare la nemotivarea sentinței recurate în raport de prevederile O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 448/2006 și Constituția României, din perspectiva dreptului la nediscriminare și a încălcării demnității personale, criticile privind greșita calificăre a acestora ca având caracter accesoriu fiind dezlegate definitiv prin decizia nr. 4555/2019.

Înalta Curte apreciază a fi fondată această critică referitoare la nemotivare, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților."

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată de reclamant, precum și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și a motivelor expuse de reclamant, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Considerentele primei instanțe asupra fondului cauzei se rezumă la redarea contextului factual care a condus la prezentul litigiu, pentru ca, ulterior, să prezinte o serie de argumente succinte referitoare la legalitatea Adreselor emise de APM Argeș sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016, reținând, în esență, că reclamantul nu a respectat prevederile art. 14 și art. 15 din Ordinul MMAP nr. 1817/2016 referitoare la procedura de depunere a dosarului de finanțare, astfel încât cele două adrese nu constituie un răspuns nejustificat de a soluționa cererea reclamantului. În ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, instanța l-a respins, ca neîntemeiat, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate în cauză și a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României.

Înalta Curte constată că, deși strict formal, curtea de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere vizând anularea Ordinului MMAP nr. 1817/2016, constatând netemeinicia acestuia, totuși nu a expus considerentele care au condus la această soluție. Simpla trimitere la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză nu este de natură a susține soluția de netemeinicie, aspectele invocate pe calea excepțiilor neavând vreo legătură cu motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la acest ordin, mai exact cu privire la art. 4 alin. (1), care obligă persoanele cu dizabilități să depună personal dosarul de finanțare. În susținerea cererii de anulare, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor Legii nr. 448/2006, a principiului nediscriminării și a demnității personale, astfel cum sunt prevăzute de art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, precum și de art. 50 din Constituția României, argumente de nelegalitate pe care instanța de fond nu le-a analizat în cuprinsul sentinței recurate.

Prin urmare, în lipsa analizării efective a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere, iar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea adreselor emise de APM Argeș, se observă o contrarietate în argumentație, pe de-o parte instanța de fond stabilind caracterul legal al acestor adrese (în raport de prevederile Ordinului nr. 1817/2016), iar pe de altă parte, respingându-l ca lipsit de obiect, consecutiv respingerii capătului principal de cerere vizând anularea Ordinului nr. 1817/2016.

Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță nu a mai procedat la analiza excepțiilor inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la anularea actelor atacate (petitele 1 și 2), respingându-le ca lipsite de obiect, deși, conform art. 248 C. proc. civ., aceste excepții trebuiau soluționate cu prioritate datorită obiectului lor (lipsa plângerii prealabile).

Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele sentinței de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, neîntrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe cale de consecință, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca urmare a constatării incidenței acestui caz de casare și a soluției de casare cu trimitere la rejudecare, instanța de recurs nu va mai analiza motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 448/2006, art. 2, art. 15, art. 16 și art. 50 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, vizând dreptul la nediscriminare, dreptul la demnitate personală, principiul egalității de șanse și a drepturilor persoanelor cu dizabilități, urmând ca aceste argumente să fie avute în vedere de instanța de fond, în rejudecare, întrucât reprezintă chiar temeiul motivelor de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la Ordinul MMAP nr. 1817/2016 și la Adresele emise de APM Argeș sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/29.11.2016.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea procedurii de adoptare a Ordinului MMAP nr. 1817/2016, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, fiind expus pentru prima dată prin cererea de recurs.

Analizarea acestui motiv de nelegalitate în calea de atac a recursului este contrară prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", coroborat cu art. 494 din același act normativ, care dispune că:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă