ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1975/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.02.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/06.02.2020 ("Decizia de impunere"), și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.02.2020 în urma căruia a fost emisă Decizia de impunere ("Raportul de inspecție fiscală").

Prin sentința civilă nr. 247 din data de 04 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF, și, în consecință, respinge cererea privind ANAF, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de suspendare formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice a Muncipiului București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 247 din data de 04 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza să se admită acțiunea.

În susținerea cererii de recurs, recurenta a afirmat că sentința atacată este pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind condițiile de admisibilitate ale cererii de suspendare a executării.

După cum reiese din cuprinsul art. 14 din Legea nr. 554/2004, condițiile necesar a fi îndeplinite pentru admiterea cererii de suspendare a executării unui act administrativ vizează (i) introducerea unei plâmngeri prealabile prin care se solicită revocarea actelor administrativ-fiscale, (ii) existența unui caz binesjustificat șî iii) necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Dacă cea dintâi condiție a fost în mod corect reținută de către prima instanță ca fiind îndeplinită, recurenta a susținut că cele două condiții din urmă, nu au fost analizate în mod corect de către prima instanță.

În ceea ce privește verificarea condiției cazului bine justificat recurenta a precizat următoarele:

Ținând seama de definiția cazului bine justificat oferită de dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, precum și de maniera în care acest criteriu a fost explicitat de doctrina în materie, instanța de apel, în aprecierea aparenței de nelegalitate a actelor administrativ fiscale atacate, trebuie să aibă în vedere nu numai aspectele procedurale specifice emiterii actelor atacate, ci și motivele aparente de nelegalitate care afectează chiar și constatările de fond ale organelor fiscale. Aprecierea acestor constatări de fond nu reprezintă o pronunțare pe fondul cauzei, cât timp, această apreciere trebuie să rămână la nivelul aparenței.

În aceeași ordine de idei, instanța nu trebuie să se limiteze numai la argumente ce ar putea conduce la nulitatea totală a actelor atacate, art. 14 vizând suspendarea actelor care prezintă o îndoială cu privire la legalitatea lor, chiar dacă aceasta privește aspecte secundare sau parțiale. Aparența de nelegalitate trebuie apreciată astfel prin raportare la obligația instanței de a pipăi fondul cauzei, chiar dacă această operație implică o analiză sumară a probatoriului limitat ce este administrat în această etapă.

Or, trecând peste susținerile sale, recurenta afirmă că prima instanța în mod superficial a reținut că argumentele Subscrisei nu sunt de natură a genera o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrativ-fiscale și argumentele în discuție sunt critici de nelegalitate care presupun o analiză de fond, nefiind evidente la o cercetare aparentă.

Recurenta-reclamantă consideră că niciunul dintre aceste motive ce au stat la baza respingerii cererii sale nu vor putea fi reținute, acestea fiind vădit netemeinice și nelegale.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu privire la starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține pe scurt că reclamanta a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/06.02.2020 ("Decizia de impunere"), și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.02.2020 în urma căruia a fost emisă Decizia de impunere.

În aceste condiții, instanța de fond investită cu cererea de chemare în judecată a avut obligația să analizeze cauza cu privire la aparența de nelegalitatea celor două acte administrative contestate, pe care reclamanta a susținut-o prin cererea de chemare în judecată.

Or, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a efectuat o analiză completă a tuturor argumentelor prezentate de către reclamantă în ceea ce privește aparența de nelegalitate a actelor contestate și a căror suspendare a executării s-a solicitate.

Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat la o analiză generală fără a supune atenție sale fiecare argument și probă pe care reclamanta le-a valorificat în cuprinsul cererii și în procedura de administrare a probatoriului.

În speță, instanța de fond în motivarea soluției de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/06.02.2020 ("Decizia de impunere"), și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.02.2020 a reținut în esență că este necontestat faptul că orice act administrativ se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, de prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, precum și de prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind el însuși un titlu executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia. Totodată a mai precizat sumar că argumentele invocate de reclamantă sunt critici de nelegalitate a actului contestat, care nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu, o analiză de fond.

Or, deși reclamantă evidențiază o serie de aspecte pe care le apreciază ca fiind motive aparente de nelegalitate a actelor contestate, instanța de fond preferă să le ignore și nu intreprinde o analiză sumară a acestora, preferând să adopte o motivare generală.

Astfel, instanța de fond a efectuat doar o analiză parțială a cauzei dedusă judecății, aceasta neanalizând toate argumentele invocate de reclamantă și apreciate de aceasta ca fiind argumente întemeiate care să producă o îndoială serioasă asupra caracterului de legalitate al actului administrativ contestat.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este casabilă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Coc proc. civ., deoarece în cuprinsul considerentelor sentinței nu sunt arătate motivele pentru care instanța de fond adoptă soluția admitere a capetelor de cerere privitoare la anularea celor două decizii sus-amintite.

În conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au înlăturat o parte a argumentelor reclamantei în susținerea cererii sale.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale, iar acesta trebuie să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv, decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că motivarea sentinței recurate stabilește raționamentul juridic al judecătorului fondului, pentru soluția adoptată doar din perspectiva apărărilor emise prin întâmpinări de către pârâte, fără a le analiza conform principiului contradictorialității în raport de argumentele prezentate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Această conduită procedurală face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar al sentinței recurate, această instanță neavând posibilitatea procedurală legală în această fază procesuală de a analiza cauza în raport de toate aspectele reiterate de părți în fața instanței de fond cu privire la argumentele emise în susținerea cererii de suspendare a executării a celor două acte administrative contestate.

Astfel, în speță se impune soluția casării cu trimitere spre rejudecare, din cauza lipsei motivării complete a sentinței recurate.

În considerarea celor de mai sus, Înalta Curte urmează a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca în rejudecare, aceasta să stabilească cu exactitate situația de fapt dedusă judecății, să rețină și să analizeze concis toate apărările părților, precum și să facă o analiză obiectivă a probatoriul propus de părți în cauză, cu respectarea limitelor procedurale instituite de procedura specială instituită de către prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va examina și celelalte argumente invocate de reclamantă prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 247 din data de 4 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și, trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 30 martie 2021.