ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5773/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 29.04.2016, reclamantul Ministerul Sănătății a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 235 din 23.03.2016, a sancțiunii contravenționale aplicate, precum și a recomandării consemnate prin această hotărâre.

Prin sentința nr. 3531 din 06 octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Sănătății în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că Ministerul Sănătății are responsabilitate în speța de față, dată de faptul că, reglementările medicale privind eliberarea unor acte medicale sunt stabilite de acest minister, iar aceste reglementări sunt obligatorii și pentru policlinicile private. Astfel, în situația unei reglementări defectuoase, insuficient de clare, responsabilitatea revine Ministerului Sănătății.

Pârâtului A. i s-a eliberat, la solicitarea acestuia, o adeverință medicală pentru înscrierea la facultate, pe care s-a trecut "HIV în monitorizare", la rubrica: "este suferind de…".

S-a mai reținut că, informațiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate între specialiști, pacientul având obligația informării medicilor, inclusiv a medicului stomatolog. A da petentului o adeverință solicitată pentru înscrierea la facultate, pe care nu se specifică pur și simplu dacă este apt sau nu, ci faptul că suferă de HIV, înseamnă a pune persoana respectivă în situația de a renunța să se înscrie la facultate sau de a divulga, contrar obligațiilor legale stabilite de ministerul reclamant, situația lui, care nu privește persoanele din interiorul facultății, ci doar specialiștii- medici.

A constatat prima instanță că, reclamanta nu a invocat o justificare obiectivă-scop legitim atins de mijloace adecvate și necesare - pentru trecerea pe adeverința medicală a diagnosticului HIV. Scopul legitim pentru care este nevoie de o adeverință medicală la înscrierea la facultate este stabilirea dacă o persoană este aptă sau nu, și nu comunicarea către facultate a diagnosticului HIV.

Așa fiind, instanța a reținut, având în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 că, trecerea diagnosticului HIV pe o adeverință medicală care servește la înscrierea la facultate reprezintă discriminare, întrucât practica aparent neutră de a completa rubrica "este suferind de…" a dezavantajat pârâtul petent, la înscrierea la facultate, afectând astfel dreptul la educație și dreptul la confidențialitatea datelor cu caracter personal.

Instanța a avut în vedere jurisprudența CEDO în domeniul discriminării. În Hotărârea dată în cazul Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000, CEDO a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile".

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul Ministerul Sănătății, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, următoarele:

- existența cadrului legislativ care reglementează cele dispuse de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Hotărârea nr. 235 din 23.03.2016 și care au fost menținute de către instanța de fond în mod netemeinic. În mod netemeinic prima instanță a considerat că cererea de chemare în judecată formulată de Ministerul Sănătății este nefondată apreciind că Ministerul Sănătății ar fi săvârșit o faptă de discriminare față de petent privind dreptul de acces la educație și dreptul la păstrarea informațiilor cu caracter personal fapt pentru care s-a apreciat că sancțiunea contravențională în cuantum de 5.000 RON aplicată Ministerului Sănătății este temeinică. Cele dispuse de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 235 din 23.03.2016 și susținute de instanța de fond sunt neîntemeiate deoarece există deja OMS nr. 576/02.04.2007 privind aprobarea Sistemului de evidențe primare și tehnico-operative al spitalelor conform broșurii "MODEL-SPITALE" în care sunt prevăzute cele dispuse de CNCD și susținute de instanța de fond.

- fapta medicului de familie de a înscrie diagnosticul corect în adeverința solicitată de A. putea face obiectul unei cercetări disciplinare la nivelul Policlinicii Academiei și abia după finalizarea cercetării se putea vorbi dacă înscrierea diagnosticul corect e abatere disciplinară sau nu.

- confirmarea petentului A. că fapta medicului de familie de a înscrie diagnosticul corect în adeverința solicitată chiar de el este o "încălcare a secretului profesional medical" fapt pentru care solicită și daune morale în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 și nu o faptă discriminatorie cum a considerat instanța de fond. Acest aspect rezultă din cererea de chemare în judecată, a se vedea la primul petit la pagina 1 din dosarul amintit care în prezent este suspendat până la finalizarea prezentei cauze.

- atât instanța de fond cât și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au luat în considerare aspectele medicale referitoare la A. așa cum au fost prezentate de medicul său de familie în apărarea din dosarul nr. x/2016.

La data de 20.10.2020 B. a formulat cerere de intervenție, aceasta fiind calificată drept intervenție accesorie în interesul recurentului Ministerului Sănătății și admisă în principiu, potrivit încheierii de ședință din data de 22.10.2020.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul A. a susținut că în mod cu totul eronat recurenta face permanent referire la afirmații nedovedite ale medicului de familie formulate în cadrul unui alt proces care are loc între părți.

De asemenea, îmbrățișează în întregime motivarea curții de apel și solicită respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant Ministerul Sănătății a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 235 din 23.03.2016, a sancțiunii contravenționale aplicate, precum și a recomandării consemnate prin această hotărâre.

Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2, a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Sănătății în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca nefondată.

Ministerul Sănătății a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, intimatului pârât A. i s-a eliberat, la solicitarea sa, o adeverință medicală pentru înscrierea la facultate, pe care s-a trecut "HIV în monitorizare", la rubrica: "este suferind de…".

Prin Hotărârea nr. 235 din 23.03.2016, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a aplicat Ministerului Sănătății o amendă contravențională în suma de 5.000 RON, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, tot prin această hotărâre s-a recomandat Ministerului Sănătății să elaboreze norme metodologice prin care să se dispună ca pe actele medicale ce urmează a fi prezentate către unități care nu sunt din domeniul medical (scoli, universități, angajatori) să nu se precizeze diagnosticul H.I.V.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

"(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe."

Actul normativ mai arată că, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

"(4)Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.", iar art. 26 alin. (1) din același act normativ, prevede:

"(1) Contravențiile prevăzute la art. 2 alin. (2), (4), (5) și (7), art. 6-9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, 13, 14 și 15 se sancționează cu amendă de la 1.000 RON la 30.000 RON, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate."

Din analiza condițiilor legale menționate mai sus în raport de situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite elementele constitutive (latura materială și componenta subiectivă) ale contravenției pentru care a fost sancționat recurentul-reclamant.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul Ministerul Sănătății se constată că prima critică vizează existența cadrului legislativ care reglementează cele dispuse de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Hotărârea nr. 235 din 23.03.2016 și care au fost menținute de către instanța de fond în mod netemeinic.

Recurentul invocă în concret prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, cu modificările și completările ulterioare, prin care se dispun următoarele:

"Păstrarea confidențialității datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru: a) angajații rețelei sanitare; b) angajatorii acestor persoane; c)funcționarii publici care au acces la aceste date".

S-a mai invocat existența OMS nr. 576/02.04.2007 privind aprobarea Sistemului de evidențe primare și tehnico-operative al spitalelor conform broșurii "MODEL-SPITALE" în care sunt prevăzute cele dispuse de CNCD.

Critica este nefondată având în vedere că aceste acte normative nu au ca obiect de reglementare adeverințele, certificatele sau alte acte care să privească protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA. Copia, conformată cu originalul, după OMS nr. 576/02.04.2007 privind aprobarea Sistemului de evidențe primare și tehnico-operative al spitalelor conform broșurii "MODEL-SPITALE" și după modelul de adeverință medicală, depuse în recurs la filele x, vin tocmai să confirme faptul că există rubrica "este suferind de...", fără a face o distincție în cazul persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.

Mai mult decât atât, în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 235 din 23.03.2016, ce face obiectul acestui litigiu, se arată: "Colegiul director reamintește primului reclamat (n.n. Ministerului Sănătății) că în Dosarul nr. x/2008 conexat cu Dosarul nr. x/2008, soluționat prin consemnarea soluției pe cale amiabilă conform Hotărârii nr. 95 din 17.02.2009, având ca obiect adeverințe, certificate care nu respectă confidențialitatea datelor cu privire la infecția HIV, a promis reglementarea corespunzătoare a situației, promisiune care, conform probelor din dosar, nu a fost pusă în practică".

Cum această înțelegere amiabilă a avut loc în cursul anului 2009, apărarea prin care se invocă existența cadrului normativ dat de Legea nr. 584/2002 și de OMS nr. 576/02.04.2007 apare ca nefondată în lipsa unor reglementări privind conținutul unei adeverințe medicale eliberată unei persoane infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, care să ateste dacă este aptă sau nu să urmeze cursuri universitare.

Printr-o altă critică a recurentului se susține că fapta medicului de familie de a înscrie diagnosticul corect în adeverința solicitată de A. putea face obiectul unei cercetări disciplinare la nivelul Policlinicii Academiei și abia după finalizarea cercetării se putea vorbi dacă înscrierea diagnosticul corect e abatere disciplinară sau nu.

Această critică excede cadrului procesual de față, care vizează doar culpa Ministerului Sănătății în producerea faptei discriminatorii reținută de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în cuprinsul Hotărârii nr. 235 din 23.03.2016, avându-se în vedere și antecedentele instituției în această materie.

Mai critică recurentul sentința primei instanțe și prin prisma confirmării petentului A. că fapta medicului de familie de a înscrie diagnosticul corect în adeverința solicitată chiar de el este o "încălcare a secretului profesional medical" fapt pentru care solicită și daune morale în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 și nu o faptă discriminatorie cum a considerat instanța de fond. Acest aspect rezultă din cererea de chemare în judecată, a se vedea la primul petit la pagina 1 din dosarul amintit care în prezent este suspendat până la finalizarea prezentei cauze.

Faptul că există un alt dosar pe rolul instanțelor prin care intimatul-pârât solicită despăgubiri pentru încălcarea secretului profesional medical nu este de natură să-l exonereze pe recurent de propria faptă discriminatorie astfel cum a fost reținută de CNCD și de recomandarea de a elabora norme metodologice prin care să se dispună ca pe actele medicale ce urmează a fi prezentate către unități care nu sunt din domeniul medical (scoli, universități, angajatori) să nu se precizeze diagnosticul H.I.V.

A mai criticat recurentul faptul că atât instanța de fond cât și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au luat în considerare aspectele medicale referitoare la A. așa cum au fost prezentate de medicul său de familie în apărarea din dosarul nr. x/2016.

Presupunând că recurentul ar avea dreptate și că intimatul pârât suferea și de alte afecțiuni, atunci medicul de familie, dacă existau reglementări clare în acest sens, putea analiza situația în concret și putea să menționeze în adeverință, dacă, din punctul său de vedere, persoana este aptă sau nu să urmeze cursurile universitate, cu prezență sau fără. Se impune a aminti cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 25 februarie 1997 în Cauza Z vs. Finlanda:

"95./.../Curtea va ține cont de faptul că protecția datelor personale, inclusiv medicale, este de importanță fundamentală pentru ca persoana să se bucure de dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8 din Convenție. Respectarea confidențialității informațiilor privind starea de sănătate este un principiu fundamental în legislațiile semnatarilor Convenției. Respectarea intimității pacientului și păstrarea încrederii acestuia în profesia medicală și, în general, în sistemul medical, sunt de maximă importanță.

Fără o astfel de protecție, persoanele care au nevoie de asistență medicală ar putea fi descurajate de a dezvălui astfel de informații de natură personală și intimă necesare stabilirii tratamentului potrivit și chiar să solicite asistență medicală, punându-și astfel în pericol sănătatea/.../", mai arată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la Recomandarea nr. R (89) 14 asupra problemelor etice ale infecției cu HIV în sistemul asistenței medicale și așezămintelor sociale, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 24 octombrie 1989 și, în special la observațiile generale asupra confidențialității datelor medicale din paragraful 165 al expunerii de motive.

De aceea, mai arată Curtea, legea internă trebuie să prevadă garanții care să împiedice dezvăluirea oricăror informații privind starea de sănătate a unei persoane, dacă prin aceasta se încalcă prevederile art. 8 din Convenție.

În continuare, în paragraful 96 al hotărârii, Curtea subliniază următoarele:

"Considerațiile de mai sus sunt valabile mai ales în privința confidențialității datelor privitoare la o persoană infectată cu HIV. Dezvăluirea unor asemenea informații poate afecta în mod dramatic atât viața sa privată și de familie, cât și situația sa socială și profesională, prin expunerea la oprobriu și ostracizare/.../. Astfel de încălcări nu sunt compatibile cu art. 8 din Convenție decât dacă sunt justificate de cerința predominantă a interesului public".

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceleași considerente și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului, formulată de intervenienta B., apare ca nefondată.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 3531 din 06 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Se va respinge și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului formulată de intervenienta B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 3531 din 06 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului formulată de intervenienta B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 noiembrie 2020.