Decizia nr. 1654/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 56/2020 a Curții de Apel Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 12.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, să se dispună, în baza prevederilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei nr. 42611/20.07.2020 de angajare a răspunderii solidare, cu privire la plata obligațiilor fiscale restante ale debitoarei S.C. A. S.R.L. (CUI x), în cuantum total de 18.428.805 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 56 din 1 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a fost suspendată executarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.07.2020 emisă de pârâtă, până la momentul pronunțării instanței de fond și a fost obligată pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 5.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 56 din 1 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În contextul prezentării situației de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să reitereze apărările formulate în dosarul de fond. Astfel, a arătat că actul administrativ-fiscal emis în sarcina reclamantei și a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză a fost emis în mod corect și legal, acest aspect urmând a fi verificat, în primul rând de către organele de soluționare competente din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov și, ulterior, de către instanța de judecată, dacă va fi sesizată. Totodată, a susținut că motivele invocate de către reclamantă în susținerea cererii de suspendare reprezintă motive ce pot fi invocate pe fondul cauzei, fiind invocate și în cererea de anulare care a fost formulată de către aceasta, înregistrată la organul fiscal emitent la data de 10.08.2020 sub nr. 29170, fiind în curs de soluționare potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, suspendarea executării actelor administrativ-fiscale se poate dispune "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente", condiții avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 5191/27.10.2005. Referitor la sintagma pagubă iminentă, recurenta-pârâtă a menționat că aceasta se referă la prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, însă cererea reclamantei nu conține nicio mențiune clară, respectiv nu menționează în mod distinct dreptul vătămat, interesul legitim vătămat. În opinia recurentei, față de starea de fapt și de drept, este evident că nu s-a creat nici vreo îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, condiții analizate și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia evocată anterior și în Decizia nr. 1390/20.04.2006 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curții de Casație și Justiție. În plus, recurenta a menționat că existența cazului bine justificat presupune existența unei îndoieli asupra temeiniciei actelor administrativ fiscale atacate și că, în aplicarea dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, instanța supremă a statuat în mod constant că existența condițiilor legale, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, nu se prezuma, ci trebuie dovedită (Decizia nr. 4049/27.06.2007 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție). Totodată simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă, fiind necesar ca iminența producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă, astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1377/15.03.2012, neputându-se susține că actele administrativ-fiscale emise în executarea și aplicarea legii ar putea produce un prejudiciu material viitor și previzibil reclamantei, cât timp actul emis în sarcina acestuia de către organele fiscale în cadrul AJFP Brașov nu a fost anulat/modificat. Recurenta-pârâta a mai susținut că, din cererea de suspendare formulată de reclamantă, din înscrisurile depuse în susținere, nu rezultă că aceasta face dovada existenței unei pagube iminente, or, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în Deciziile nr. 1377/15.03.2012 și nr. 2537/13.05.2010, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. Referitor la cererea reclamantei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâta a solicitat instanței de judecată respingerea acesteia, ca neîntemeiată, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., în condițiile în care autoritățile fiscale au aplicat corect legislația. În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate raportat la complexitatea cauzei și a activității depuse în cauză. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, care să se circumscrie prevederilor art. 488 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința este data cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 decembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, să se dispună, în baza prevederilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei nr. 42611/20.07.2020 de angajare a răspunderii solidare, cu privire la plata obligațiilor fiscale restante ale debitoarei S.C. A. S.R.L. (CUI x), în cuantum total de 18.428.805 RON. Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, pârâta înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textele invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-pârâtă prezintă situația de fapt și preia aceleași texte legale incidente raportului juridic de drept material izvor al litigiului, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare antereferite, chiar dacă aceastea au fost invocate expres. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte amintește că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - întrucât astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Se mai reține că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acțiunii, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea/interpretarea greșită a legii, limitându-se însă la a reitera situația de fapt și dispozițiile legale invocate prin întâmpinare în fața instanței de fond. Or, prima instanță a analizat actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită, susținerile părților litigante și, făcând aplicarea dispozițiilor legale incidente, a reținut, în esență, următoarele: "(…) verificând numai sumar aceste susțineri, Curtea constată că argumentele referitoare la lipsa totală a motivării condiției premisă a angajării răspunderii solidare a reclamantei în condițiile art. 25 alin. (3) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 207/2015, respectiv dacă societatea reclamantă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul declarat insolvabil S.C. A. S.R.L., sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, astfel că se circumscriu noțiunii de "caz bine justificat", prevăzut de lege. În plus, verificând existența situație premise reglementate de art. 25 alin. (3) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 207/2015, Curtea constată că aceasta pare a nu fi îndeplinită, aspect care va fi analizat definitiv însă de instanța de contencios administrativ, în ipoteza în care aceasta va fi învestită cu analiza legalității actului administrativ fiscal. Astfel, analizând actele constitutive ale societății reclamante, Curtea constată că asociat (unic sau majoritar) și administrator a fost dl. B., fondatorul societății (asociat unic și administrator în perioada 13.12.2017-03.05.2018, respectiv ulterior datei de 29.01.2020 și asociat cu o participare de 45% din părțile sociale și administrator al societății în perioada 03.05.2018 - 29.01.2020), dl. C. fiind asociat cu o participare de 55% la capitalul social, în perioada 03.05.2018 - 29.01.2020 . Din verificarea situației debitorului declarat insolvabil S.C. A. S.R.L., Curtea constată că asociat unic și administrator al acesteia este dl. D., societatea fiind în insolvență din data de 10.08.2017, înainte cu 4 luni ca societatea reclamantă să fie constituită . Prin urmare, față de această situație, ipoteza controlului direct pare a nu fi întrunită. În plus, faptul că, pentru o perioadă de o lună (02.04.2018 - 30.04.2018), în baza contractului individual de muncă nr. x/30.03.2018, reclamanta a angajat în funcția de director tehnic, pe dl. D., fără ca acesta să aibă vreo atribuție de conducere a societății, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă și fișa postului, în lipsa altor argumente, pare a nu contura condiția controlului indirect vizat de norma legală arătată anterior. În plus, Curtea mai reține că tranzacțiile realizate de către reclamantă de la S.C. A. S.R.L., vizate de organul fiscal au fost realizate anterior stabilirii relațiilor de muncă precizate mai sus. Față de toate aceste considerente, Curtea va constata că argumentele de nelegalitate expuse de societatea reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare este solicitată, fiind îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Referitor la cea de-a doua condiție reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea constată că și aceasta este îndeplinită în speță, deoarece paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. ș) din același act normativ. Or, din înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată că societatea reclamantă nu deține în proprietate activele necesare desfășurării activității (aparatele electronice), acestea fiind închiriate, obligațiile lunare de plată cu titlu de chirie către furnizorii acestor echipamente fiind de peste 200.000 RON. În plus, cele 14 spații în care societatea are puncte de lucru și în care își desfășoară activitatea sunt tot închiriate, societatea plătind chirii aferente acestora în cuantum de 27.107 Euro/lună, astfel că, în ipoteza executării silite, va fi în imposibilitatea de a-și continua activitate, cu consecința că cei 86 de angajați pe care îi are își vor pierde locurile de muncă . Prin urmare, punând în balanță interesul public de executare a actelor administrative în discuție, de recuperate a creanțelor fiscale, care se bucură de prezumția de legalitate, dar sunt contestate cu argumente de nelegalitate ce par a fi pertinente și interesul privat, de salvgardare a societății reclamante, Curtea constată că suspendarea executării deciziei în litigiu reprezintă o măsură de natură să înlăture o pagubă iminentă - intrarea societății în insolvență. Curtea reține că sistarea activității reclamantei este de natură să producă efecte ireparabile în plan social, prin disponibilizarea angajaților acesteia, dar și în plan fiscal, contribuțiile acesteia la bugetul de stat fiind importante." Așadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenta-pârâtă prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința hotărârii, din perspectiva nemotivării, nearătând nici modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, susținând în mod formal că reținerile instanței de fond sunt eronate, iar reținerile organului fiscal de control sunt corecte. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de suspendare a actului administrativ fiscal nu au fost contestate, pe calea recursului, de către pârâtă. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtă. Având în vedere această soluție, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a formulat recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea și noutatea litigiului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, va constata nul recursul declarat de pârâtă și va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.