ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1507/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.12.2018, pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a solicitat revocarea deciziei plenului ONPCSB prin care s-a aprobat trimiterea sesizării nr. C/X/652/02.04.2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În esență, reclamanta a arătat că decizia și actele pregătitoare nu i-au fost comunicate și solicită comunicarea lor. Reclamanta a arătat că nu face parte dintre persoanele enumerate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 656/2002, nici familia sa, că operațiunile desfășurate nu fac parte din categoria tranzacțiilor suspecte, că nu a efectuat operațiuni cu valută sau în RON, în numerar mai mari de 15.000 euro. A arătat că a fost suspusă unei monitorizări timp de 8 ani, în perioada 2004-2012, fiind culese informații în ce o privește și în legătură cu familia sa, iar sesizarea Parchetului a fost făcută după 8 ani, timp în care nu și-a putut exercita drepturile constituționale la viață privată și de familie, acțiunea fiind una de intimidare.

Prin sentința nr. 1727 din data de 14 mai 2019, Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei de unire a excepțiilor inadmisibilității și tardivității cu fondul cauzei, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea privind pe reclamanta A. și pe pârâtul Oficiul National de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, ca inadmisibilă.

A respins ca inadmisibilă sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate.

Prin încheierea de ședință din data de 03.07.2019 Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare a doamnei judecător B., formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată și a dispus trimiterea cauzei la completul inițial învestit, 41 fond.

Prin încheierea din data de 04.07.2019, Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nelegalei compuneri a completului C 41 Fond invocată în cauza de față privind pe reclamanta A. și pe pârâtul Oficiul National de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Împotriva sentinței nr. 1727 din data de 14 mai 2019, a încheierii din data de 03.07.2019 și a încheierii din data de 04.07.2019, pronunțate de Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A..

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs prin care se critică sentința nr. 1727 din data de 14 mai 2019, încadrate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că în mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității având în vedere faptul că ONPCSB este o autoritate administrativă subordonată Guvernului, organ de specialitate al administrației publice, dar nu este un serviciu secret iar activitatea sa nu este secretă. Actele unei autorități administrative în sensul art. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004 emise în regimul de putere publică potrivit prerogativei legale sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c).

Potrivit art. 2 alin. (2) se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Examinând prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României (și ea o lege anterioară Constituției) se constată că ONPCSB nu are atribuții în domeniul siguranței naționale, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informați Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate.

Potrivit art. (2) al aceluiași articol, activitatea pentru realizarea securității naționalei este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Sub acest aspect solicită să se observe că ONPCSB nu face parte nici din CSAT, altele fiind entitățile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, ONPCSB este un simplu birou al Executivului a cărui activitate, fie de culegere de date, fie de stocare/depozitare a acestora, nu poate ieși din matricea constituțională și legală a unui stat de drept și democratic, membru al UE și component al mecanismului de protecție a drepturilor omului al Consiliului Europei.

Prin urmare, fiind un simplu organ de specialitate al administrației publice subordonat Guvernului, activitatea ONPCSB nu se poate sustrage controlului judecătoresc în fața unei instanțe judecătorești.

Activitatea ONPCSB presupune și supravegherea unei persoane. Această supraveghere permisă nu poate fi arbitrară, exhaustivă, nedeterminată, ci trebuie să se facă în mod corect, potrivit cu scopul legii și autorizat, cu toate garanțiile prevăzute de legi, Constituție și Convenția EDO, Carta DFUE și TUE pentru drepturile fundamentale ale omului, care, în sensul jurisprudenței CEDO și CJUE trebuie să fie realizate efectiv, ele nefiind iluzorii.

În perioada 2008-2017 lucrători ai oficiului, procurori și lucrători ai serviciului român de informații, al ministerului de interne, sub pretextul deschiderii unor dosare penale pe numele altor persoane, unele clasate sau plasate în stare de nelucrare, au cules și stocat date și informații despre persoana și activitatea recurentei-reclamante, despre alte persoane fără ca interesul anchetei să justifice, nu i s-a precizat vreodată calitatea, derivând din calitatea de avocat sau din sesizările formulate în cadrul acestor proceduri. În mod similar au procedat, în interes propriu și lucrători ai ONPCSB.

În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că supravegherea este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate.

3.2. Prin motivele de recurs formulate împotriva încheierii din data de 04.07.2019, recurenta-reclamantă arată că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului repartizării aleatorii și a dreptului la un proces echitabil, inclusiv a dreptului la apărare proteguit prin art. 6 din Convenție și prin art. 24 din Constituție, fiind dată de un judecător în stare de incompatibilitate absolută.

Încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei rezultă din faptul că pronunțând sentința civilă nr. 1727 din data de 14.05.2019, judecătorul cauzei, d-na B. s-a desesizat și nu mai putea judeca o nouă cerere decât în condițiile respectării principiului repartizării aleatorii, repartizare aleatorie care nu a acut loc, fiind încălcate prevederile Legii nr. 247/2005 și Regulamentul instanțe care cereau aceasta.

Astfel, judecătorul se antepronunțase prin respingerea anterior a acțiunii și a cererii de acces la toate piesele dosarului.

Blocarea accesului la toate piesele dosarului violează Convenția (art. 6, 8 și 14) și Constituția (art. 1, 20, 21 și 24) precum și prevederile Legii nr. 590/2003 care impun în mod expres instanțelor judecătorești respectarea tratatelor internaționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 590/2003:

"(1) Obligațiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai și cu bună-credință. (2) Aplicarea și respectarea dispozițiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligație pentru toate autoritățile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum și pentru persoanele fizice și juridice române sau aflate pe teritoriul României."

De aceea, procedura nu era contencioasă și cererea nu putea fi respinsă pentru că ar deveni contencioasă prin opoziția pârâtului, așa cum alega abuziv judecătorul incompatibil, fiind obligația Curții să dea curs cererii de comunicare a înscrisului blocat la unul din compartimentele sale, în loc să fie comunicat potrivit cu obligația prevăzută de art. 13 din Legea nr. 554/2004, înscrisul nefiind clasificat.

Cu privire la respingerea excepției nelegalei compuneri a completului din data de 04 iulie 2019, recurenta-reclamantă arată că aceasta nu putea fi soluționată de judecătorul aflat în culpă, ci de completul imediat următor pentru că nimeni nu poate hotărî asupra propriei incompatibilități sau a propriei situații, incidentele referitoare la compunerea completului de judecată și la incompatibilitatea celui desesizat, se trimit spre soluționare unui alt judecător, potrivit art. 110 din Regulamentului instanțelor de judecată.

3.3. Cu privire la cererea de recuzare la data de 03.07.2019, recurenta-reclamantă susține că a aflat pe holul Curții de Apel prețioasa informație că B. este într-un caz de flagrantă incompatibilitate deoarece este rudă de gradul I (fiica) lui C., inculpat pentru crime împotriva umanității din dosarul 13-15 iunie 1990 (așa-numitul Mineriada), dosar redeschis în urma plângerilor din cauza Asociației 21 decembrie 1989, Maries, Mocanu, Stoica și alții c. României, în care reclamantul și avocatul reclamantului au fost avocații victimelor represiunii "sălbatice și barbare" în accepțiunea Curții și ca atare, în mod greșit a fost respinsă cererea de recuzare la data de 03.07.2019.

Intimatul-pârât Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1727/14.05.2019, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 343 din data de 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1727/2019 din 14 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A admis cererea de sesizare, formulată de recurenta-reclamantă A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat revocarea deciziei plenului ONPCSB prin care s-a aprobat trimiterea sesizării nr. C/X/652/02.04.2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prima instanță a respins cererea reclamantei de unire a excepțiilor inadmisibilității și tardivității cu fondul cauzei, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând în esență că, decizia atacată în litigiu nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice, neputând fi contestat în procedura contenciosului administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004, ci este un act de sesizare a unui organ judiciar.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 1727/14.05.2019, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor încadrate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate având în vedere că recurenta-reclamantă nu a prezentat critici concrete din care să rezulte că motivarea hotărârii ar fi superficială sau ar cuprinde dispoziții contradictorii.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, cu privire la admiterea excepției de inadmisibilitate a cererii deduse judecății, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Definiția actului administrativ este dată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, are menționează că:

"actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice."

Din definiția dată actului administrativ, se pot desprinde următoarele trăsături principale ale acestuia: actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administrației publice; actul administrativ reprezintă o manifestare de voință expresă, unilaterală și supusă unui regim de putere publică; actul administrativ poate emana de la autorități publice sau de la persoane private autorizate de administrație să presteze servicii publice; prin actul administrativ se produc efecte juridice, care constau în a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Prin urmare, fiind o specie de act juridic, actul administrativ intervine pentru a schimba realitatea juridică existentă, prin nașterea, modificarea sau stingerea de drepturi și obligații corelative.

Or, în cauza de față, la registrul de valori al instanței s-a depus decizia care poartă mențiunea "Confidențial. Exemplarul 2/2" din cuprinsul căreia rezultă că în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, în urma analizării notei nr. x/15.03.2012 cu propunere de sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plenul ONPCSB a decis sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la dosarul penal menționat în cuprinsul respectivei decizii și cu privire la persoanele menționate în cuprinsul respectivei decizii, printre care se numără și reclamanta.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, forma în vigoare la data de 22.03.2012, Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, va sesiza de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În situația în care se constată finanțarea unor acte de terorism, va sesiza de îndată și Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a actelor de terorism. (1^1) Identitatea persoanei fizice care a informat persoana fizică desemnată în conformitate cu art. 14 alin. (1) și a persoanei fizice care, în conformitate cu art. 14 alin. (1), a sesizat Oficiul nu poate fi dezvăluită în cuprinsul sesizării."

În raport de aceste dispoziții legale, în mod corect a reținut prima instanță că decizia atacată în litigiu nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice, neputând fi contestat în procedura contenciosului administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004, ci este un act de sesizare a unui organ judiciar, având în vedere că prin intermediul acesteia, plenul ONPCSB a dispus trimiterea sesizării nr. C/X/652/2012 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante cu privire obligația instanței de a proceda la comunicarea deciziei sunt neîntemeiate, având în vedere că temeiul legal pentru prelucrarea datelor și informațiilor primite de Oficiu în regim de confidențialitate este dat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia "Oficiul poate cere persoanelor menționate la art. 10, precum și instituțiilor competente datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor stabilite de lege. Informațiile în legătură cu sesizările primite potrivit art. 5 și 6 sunt prelucrate și utilizate în cadrul Oficiului în regim de confidențialitate".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 25 alin. (1) din aceeași lege, potrivit cărora:

"Personalul Oficiului, inclusiv personalul detașat, are obligația de a nu transmite informațiile primite în timpul activității decât în condițiile legii. Obligația se menține și după încetarea funcției, pe termen nelimitat", iar în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1), "Nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 25 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă".

Așa fiind, Înalta Curte constată că informarea transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 care transpune în totalitate actele comunitare în materie, nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge drepturi și obligații, ci reprezintă o exprimare a poziției Oficiului în raport cu realizarea obiectului de activitate reglementat de art. 26 alin. (2) din același act normativ.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 03.07.2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnei judecător B., formulată de reclamanta A., pe considerentul că ar fi incompatibilă să soluționeze cererea necontencioasă având ca obiect "acordarea accesului la toate piesele dosarului nr. x/2018" Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că prin raportare la actele dosarului, doamna judecător nu se află în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece", deoarece nu și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția privind cererea necontencioasă având ca obiect acordarea accesului la toate piesele dosarului nr. x/2018

Cu privire la încheierea de ședință din data de 04.07.2019, prin care s-a respins excepția nelegalei compuneri a completului C.41 Fond, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 528 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționată deja de o instanță ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanțe se vor îndrepta la acea instanță.

Prin sintagma "acea instanță" din cuprinsul art. 528 alin. (1) C. proc. civ., se înțelege instanța care are în curs de soluționare sau care a soluționat deja o cauză. Prin urmare, termenul de "acea instanță" vizează completul de judecată care soluționează sau care a soluționat o cauză, întrucât numai completul de judecată din cadrul instanței este cel soluționează o cauză (determinată), iar nu întreaga instanță, văzută ca instituție. Altfel spus, cuvântul "instanță" din articolul mai sus menționat are în vedere completul de judecată învestit cu soluționarea unei cauze sau care a soluționat o cauză, acesta fiind competent să soluționeze și o cerere necontencioasă în legătură cu respectiva cauză.

În același sens sunt și dispozițiile art. 101 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, care statuează în mod expres că "cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de același complet dacă prin lege nu se prevede altfel".

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că atât timp cât un anumit complet de judecată a soluționat cauza dedusă judecății ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, același competent este competent să soluționeze și o cerere necontencioasă în legătură cu respectiva cauză.

Cu privire la fondul cererii depuse în procedura necontencioasă, Înalta Curte constată pe de o parte că, procedura necontencioasă reprezintă acea procedură sub imperiul căreia instanța de judecată este abilitată cu soluționarea unor cereri pentru a căror dezlegare nu este necesară stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, iar pe de altă parte, că în cadrul acestei proceduri nu se poate analiza afirmația reclamantei că "documentul depus de pârâtă și intitulat confidențial, în opinia reclamantei acest document nu era clasificat, reglementat de lege".

În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că nu poate furniza recurentei-reclamante înscrisul (decizia atacată), în forma sa materială (instrumentum), confidențializat de intimatul-pârât și depus la data de 10.05.2019, în forma confidențializată, la Registrul de valori al instanței.

Prin urmare, criticile aduse atât sentinței civile atacate, cât și încheierilor de ședință din data de 03.07.2019 și din data de 04.07.2019, sunt neîntemeiate, iar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. vor fi respinse.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1727 din data de 14.05.2019 și a încheierilor de ședință din data de 03.07.2019 și din data de 04.07.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018. Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.