ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1490/2020

Ședința publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și ministrul sănătății, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâților în a comunica răspuns la solicitarea înregistrată sub nr. x/13.04.2016 și obligarea pârâților să soluționeze cererea, în sensul comunicării înscrisurilor și informațiilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 56/F-CONT pronunțată în data de 21 martie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și ministrul sănătății, a obligat pârâtul să formuleze un răspuns cererii reclamantului înregistrată sub nr. x/13.04.2016 precum și la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În principal arată faptul că, deși instanța admite cererea de chemare în judecată a reclamantului în contradictoriu cu cei doi pârâți, Ministerul Sănătății și ministrul sănătății, statuează obligația de a răspunde petentului și de a plăti cheltuielile de judecată în sarcina unui singur pârât pe care nu-l identifică. În aceste condiții, dispoziția instanței de fond este, practic, imposibil de a fi executată.

Mai mult, soluționarea cauzei în contradictoriu cu o altă persoană în afară de autoritatea publică ce se presupune că a cauzat o vătămare reclamantului se poate realiza doar în conformitate cu dispozițiile art. 16 și art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel că, statuarea în sarcina ministrului sănătății a vreunei obligații este lipsită de fundament juridic.

Nu în ultimul rând, trebuie reținut faptul că, reclamantul avea obligația identificării (nume, prenume) a fiecărui pârât și nu doar indicarea unei funcții cum este cazul ministrului sănătății,

Identificarea clară a pârâților era nu doar obligatorie, ci și necesară având în vedere că petentul-reclamant a adresat cererea sa unui secretar de stat din cadrul ministerului, dr. B. și nu ministrului sănătății.

Pe de altă parte, instanța motivează decizia sa doar prin indicarea temeiului de drept pe care-l consideră favorabil reclamantului, omițând a verifica cererea reclamantului prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

În concluzie, față de obiectul cererii reclamantului din data de 13.04.2016 susține faptul că prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. b) coroborate cu art. 5, 6, și următoarele din Legea nr. 544/2001 cererea nu face obiectul Legii nr. 544/2001. Astfel, efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice, cum este în speța de față nu intră în sfera de competențe legale și funcționale a Ministerului Sănătății și a ministrului sănătății. Atribuțiile Ministerului Sănătății sunt clar definite în H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, cu modificările și completările ulterioare.

Ancheta epidemiologică în cazul focarului de hepatită acută virală de tip A de la Centrul de agrement Cozia din data de 04.11.2013 a fost efectuată de personalul de specialitate din cadrul Direcției de Sănătate Publică Vâlcea, rezultatele fiind aduse la cunoștința tuturor celor implicați, la momentul respectiv.

Instanța de fond a omis și faptul că, reclamantul solicita la aproximativ 3 ani de la data apariției focarului de hepatită acuta de tip A refacerea unei anchete epidemiologice, solicitare căreia practic este imposibil de a i se fi dat curs, datorită perioadei de timp lungi scurse.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a înțeles să invoce excepția tardivității recursului, excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 486 lit. d). și art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a solicitat instanței să constate refuzul nejustificat al pârâților în a comunica răspuns la solicitarea sa înregistrată sub nr. x/13.04.2016 și obligarea să soluționeze cererea.

Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat Ministerului Sănătății refacerea unei anchete epidemiologice realizat de către DSP Vâlcea în anul 2013 și totodată, comunicarea rezultatului acestor verificări împreună cu pun punct de vedere al ministerului referitoare la cazul concret sesizat.

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul la care s-a depus cererea, în speță Ministerul Sănătății, să formuleze un răspuns.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță.

Curtea constată că susținerile recurentului se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instituția pârâtă, deși reia apărări prezentate în fața instanței de fond, critică în fapt modul în care instanța de fond a analizat dispozițiile Legii nr 554/2004.

Este însă nefondat motivul de recurs ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a depus o cerere spre soluționare la Ministerul Sănătății, instituție care a nu a răspuns acestei solicitări.

Înalta Curte respinge prima critică din recurs, vizând faptul că instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu cu cei doi pârâți, dar a obligat unul singur, întrucât acest aspect nu se soluționează pe calea extraordinară de atac a recursului, ci printr-o cerere de lămurire dispozitiv adresată Curții de Apel care a soluționat dosarul.

În ceea ce privește susținerea din cuprinsul motivelor de recurs vizând soluționarea cauzei în contradictoriu cu o altă persoană în afară de autoritatea publică ce se presupune că a cauzat o vătămare reclamantului, instanța de recurs constată că este nefondată, întrucât, în cauză, autoritatea publică care a produs vătămarea este chiar instituția recurentă, care nu a răspuns la cererea nr. x/13.04.2016 .

Va fi respins aprecierea instituției recurente, în sensul că instanța de fond nu a observat că efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice, nu intră în sfera de competente legale și funcționale a Ministerului Sănătății și a ministrului sănătății.

Sub acest aspect judecătorul fondului a constatat în mod legal, în cuprinsul motivării că efectuarea sau refacerea anchetei epidemiologice efectuate de Direcția de Sănătate Publică Vâlcea nu intră în sfera de competențe legale și funcționale a Ministerului Sănătății, astfel cum sunt prevăzute de art. 2-4 din H.G. nr. 144/2010 și că, pârâtul a dat spre verificare petiția reclamantului Corpului de control, raportul de control fiind în curs de elaborare.

Recurentul pârât a susținut și faptul că nu s-a verificat de către instanța de fond cererea și din punctul de vedere al Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Înalta Curte va respinge această critică, amintind că, în aplicarea principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, instanța trebuind să se pronunțe asupra cererilor formulate și nu să facă aprecieri asupra a ce trebuia să solicite reclamantul, instituția pârâtă având sub acest aspect calea cererii reconvenționale.

Cererea intimatului reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, în sensul că recurentul-pârât nu a răspuns solicitărilor sale.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 " Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public ."

În cauză, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "se asimilează actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal" se coroborează cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) vizând nesoluționarea unei cereri în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Articolul 8 alin. (1) din același act normativ statuează că " Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004 " (1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

Față de dispozițiile anterior enunțate, nu poate fi reținută critica recurentului, în sensul că judecătorul fondului a fost părtinitor, indicând doar temeiul de drept pe care-l consideră favorabil reclamantului, întrucât pârâtul avea obligația legală să emită un răspuns petentului reclamant în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Instanța de fond în mod legal și temeinic, a apreciat întemeiată pretenția reclamantului sub acest aspect și obligă pârâtul Ministerul Sănătății "să formuleze un răspuns cererii reclamantului înregistrată sub nr. x/13.04.2016".

În acest context, Înalta Curte constată că argumentele formulate de recurentul-pârât sunt nefondate și nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂȚII împotriva sentinței civile nr. 56/F-CONT din 21 martie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2020.