ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1469/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., judecători la Curtea de Apel Tg. -Mureș au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Curtea de Apel Târgu-Mureș: anularea parțială a Ordinului emis de Ministrul Justiției sub nr. x din 28.09.2016 și obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită un nou ordin privind reîncadrarea lor cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 01.10.2015; reîncadrarea reclamanților ținând seama de sentința civilă nr. 1470 din 06.11.2007 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin nerecurare, prin care le-au fost acordate creșterile salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007 precum și a încheierii de lămurire a dispozitivului din 16.02.2016, cu consecința recalculării tuturor drepturilor ce li se cuvin; plata diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite începând cu data emiterii ordinului și până la data plății efective, actualizate în funcție de indicele de inflație și în continuare, pentru viitor, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1195/2017 pronunțată în data de 4 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A., B., C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, a respins cererea de anulare parțială a ordinului emis de Ministerul Justiției la data de 03.02.2017 cu nr. 3518/C/28.09.2015 ca rămas fără obiect, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizațiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizațiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.12.2015 și până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 și a obligat pe pârâți să plătească reclamanților diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1195/2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice. În primul rând, solicită a se observa că prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității invocate de Ministerul Justiției prin întâmpinarea transmisă la data de 03.01.2017. Arată că drepturile salariale ale intimaților-reclamanți se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare emise de Ministrul Justiției care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și în termenul expres menționate în cuprinsul acesteia, de la data la care de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite. Or, intimații-reclamanți nu au înțeles să conteste ordinele de salarizare în termenele prevăzute de lege motiv pentru care apreciază că, în mod greșit prima instanță nu a dispus respingerea cererii ca fiind inadmisibilă. Pe fondul cauzei, consideră că prima instanță nu putea primi completarea la acțiune ce privea anularea unui OMJ aplicabil de la 01.08.2016, reținând o valoare de referință sectorială de 405 RON acordată de ÎCCJ ulterior, cu începere de la data de 01.10.2016, prin Ordinul nr. 283/2016, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbau în aceiași zi în care a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029/21.12.2016, prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, act administrativ emis în aplicarea acesteia și ținând cont de împrejurarea că la 1 august 2016 se aflau în plată unele indemnizații de încadrare brute lunare, stabilite potrivit Ordinelor ministrul justiției nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 și nr. 1563/2015, prin care, în baza unor hotărâri judecătorești, s-au acordat creșteri salariale de 5%, 2% și 11%, indemnizații care reprezentau nivelul maxim în plată la aceea dată, iar nu la o valoarea de referință sectorială de 405 RON (anterior majorării de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) . Susține că, doar cu începere de la 01.10.2016, putea fi avută în vederea o nouă valoare de referință sectorială, lucru care s-a și realizat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017, neexistând nici un temei pentru a acorda valoarea de referință sectorială de 405 în perioada anterioară. Totodată, solicită a se observa că, în mod greșit, prin dispozitivul sentinței recurate, Curtea de Apel București a obligat și pârâtul Ministerul Justiției la plata către intimații-reclamanți a diferenței de drepturi salariale și a dobânzii legale aferentă debitului principal și suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, la data de 09.04.2015, deoarece această obligație revine instanței unde funcționează intimații reclamanți. În speță, instituția care efectuează în concret plata drepturilor salariale către intimații-reclamanți este Curtea de Apel Târgu Mureș, instanță cu personalitate juridică al cărei președinte este ordonator secundar de credite. Totodată, solicită să fie înlăturată obligația la plata dobânzilor legale și a sumei reprezentând actualizarea debitului, întrucât Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbau în aceeași zi în care a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029/21.12.2016, prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016. Astfel, câtă vreme art. 3 1 alin. (1 2 ) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare a fost în vigoare și nu a fost declarat neconstituțional, acesta și-a produs integral efectele, iar Ministerul Justiției nu putea emite în aplicarea sa acte administrative care să conțină altă soluție decât cea legală.

Apărări formulate în cauză Intimații-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul Ministerului Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele care urmează. Reclamanții A., B. și C., au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială conform dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, dar și la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu data de 09.04.2015. În prealabil, trebuie precizat că, prin Decizia nr. 9/2017 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, că dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă. În acest context nu este fondată și va fi respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de recurentul-pârât. Instanța de control judiciar găsește întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, în mod greșit, instanța de fond, consecutiv obligației instituite în sarcina pârâtului Ministerul Justiției de a emite noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanți, l-a obligat și la plata diferențelor salariale rezultate. Această dispoziție, va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calității recurentului Ministerul Justiției de ordonator principal de credite. Or, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat și la plata drepturilor salariale restante, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale (Ministerul Justiției), ci în sarcina instanței cu personalitate juridică în cadrul căreia judecătorul funcționează. Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora. În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurenții-reclamanți și Curtea de Apel Târgul Mureș, unde activează aceștia, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză: "55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". 56. În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). 57. Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare." Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Curtea de Apel Târgu Mureș. În ceea ce privește aspectele invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de obligare a sa la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul solicitat de intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că, la data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 95/C/2019. După cum a susținut și recurentul, prin art. 1 al acestui ordin, s-a statuat, la alin. (1), că, în perioada 09.04.2015-30.11.2015, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor și asistenților judiciari este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că, în perioada 01.12.2015-31.12.2017, indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că, începând cu 01.01.2018, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON. La art. 3 din ordin, s-a prevăzut că drepturilor salariale se recalculează, iar plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției. Prin urmare, avându-se în vedere că, în cursul soluționării cauzei, la data de 4 ianuarie 2019, recurentul-pârât Ministerul Justiției a răspuns pretențiilor intimaților-reclamanți în ceea ce privește emiterea ordinelor de recalculare a drepturilor salariale, acest capăt de cerere a rămas fără obiect. Față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare ca rămas fără obiect și va respinge capătul de cerere privind plata drepturilor salariale ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a menține în rest dispozițiile primei instanțe.