ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 253/2020

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.12.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, a solicitat anularea parțială a Ordinului emis de Ministrul Justiției sub nr. x din 28.09.2016 și obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită un nou ordin privind reîncadrarea sa cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 01.10.2015; reîncadrarea reclamantei nu a ținut seama de sentința civilă nr. 1469 din 06.11.2007 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 149/R/2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș prin care i-au fost acordate creșterile salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007, cu consecința recalculării tuturor drepturilor ce i se cuvin; plata diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite începând cu data emiterii ordinului și până la data plății efective, actualizate în funcție de indicele de inflație și în continuare, pentru viitor, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1447 din 21 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, a fost anulat actul atacat și a fost obligat pârâtul să emită ordin de salarizare legal, cu plata indemnizației aferente, raportat la Decizia nr. 23/2016 a ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia CCR nr. 794/2016 și Ordinul MJ nr 219/C/01.02.2017, ținând cont de sentințele definitive.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței pronunțate de instanța de fond și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În susținerea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- pârât a criticat sentința recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului invocând, în esență, următoarele motive:

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că, urmare a emiterii Ordinului Ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, a Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, indemnizația de încadrare brută a reclamantului, în intervalul 01.08.2016 - 01.10.2016, a fost recalculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal.

Astfel, prin ordinul menționat s-a dispus ca judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, ordinul menționat prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017 a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, la art. 1 alin. (1) prevăzându-se că "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)" .

De observat, în fine, susține recurentul, este și faptul că, începând cu luna februarie 2017, intimata-reclamantă a primit indemnizația majorată cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din Ordinul M.J. nr. 219/C/01.02.2017, pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferențelor și asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției, să fie plătite și diferențele rezultate pentru perioada anterioară.

De asemenea, a fost criticată soluția de obligare a Ministerului Justiției la plata indemnizației aferente, în condițiile în care această obligație revine exclusiv Curții de Apel Târgu Mureș, instanță cu personalitate juridică, în cadrul căreia funcționează reclamanta, între aceștia din urmă existând raportul obligațional în discuție, cu privire la acest aspect făcându-se trimitere la atribuțiile ministerului referitoare la salarizare.

La data de 23.12.2019, recurentul-pârât a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 1474/C/24.05.2017, OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 95/C/2019, atașate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte reține următoarele considerente:

În esență, argumentele pârâtul sunt circumscrise modalității de calculare a drepturilor salariale cuvenite reclamantului, prin prezentarea succintă a prevederilor legale incidente cauzei (incluzând deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sau de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii), raportate la conținutul ordinelor colective de salarizare emise de Ministrul Justiției sub nr. x/21.12.2016 și nr. y/01.02.2017. Concluzionează recurentul-pârât că, prin aceste ordine, indemnizația de încadrare brută a recurentului-reclamant a fost recalculată prin raportare la valorile de referință sectorială stabilite de instanța de fond, astfel încât pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate.

Înalta Curte reține, însă, că aceste critici nu se raportează la conținutul concret al obligațiilor dispuse în sarcina pârâtului de către instanța de fond și nici la obiectul pretențiilor din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că ordinul de salarizare individual, reprezentat de Ordinul nr. 95/C, a fost emis la data de 04.01.2019 și depus de către pârât la dosarul instanței de control judiciar la data de 23.12.2019, în timpul judecării căii de atac, împreună cu un alt ordin colectiv, respectiv Ordinul nr. 2066/C, emis la data de 24.05.2018 .

În consecință, chiar dacă ordinele colective (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcție de anumite valori de referință sectoriale, precum și prin includerea majorărilor de 2%, 5% și 11%) au fost emise de pârât după promovarea cererii de chemare în judecată, dar anterior pronunțării sentinței recurate, Înalta Curte constată că ordinul individual care o vizează pe reclamantă nu a fost emis decât după depunerea cererii de recurs. Or, chiar dacă s-ar aprecia că ordinele colective respectă dispozițiile legale incidente, din punct de vedere al stabilirii cuantumului drepturilor salariale cuvenite categoriei profesionale vizate, relevanță în soluționarea cauzei prezintă actul cu caracter individual, prin care sunt tranșate pretențiile de natură salarială ale reclamantei care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care pârâtul l-a emis cu întârziere, în timpul judecării căii de atac.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare, prin Ordinele nr. 4680/C/21.12.2016 și nr. 219/C/01.02.2017, a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății, care vizează, concret și punctual, pretențiile de natură salarială ale reclamantei A., acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actului administrativ individual.

De asemenea, Înalta Curte reține că prima instanță a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordinul de salarizare cuprinzând indemnizația de încadrare recalculată și să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Așadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, Curtea de Apel târgu-Mureș, dar recurentului-pârât Ministerul Justiției îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimata-reclamantă, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a mai susținut, prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de recurs, că, urmare a emiterii Ordinelor nr. 2066/C/2018 și nr. 95/C/2019, acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantei de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantei, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantei și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1447 din 21 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2020.