ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin sentința de arbitraj nr. 58/30.06.2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României - Tribunalul de arbitraj, s-au dispus următoarele: (i) s-a acceptat obiecția privind starea de prescripție; (ii) revendicările legate de Decizia DAB nr. 3, în valoare de 717.067,68 euro au fost anulate, fiind prescrise; (iii) revendicările legate de Decizia DAB nr. 4, în valoare de 917.181,32 euro s-au respins parțial, ca fiind prescrise, respectiv cele legate de IPC 33/2011, IPC 34/2011, IPC 35/2011, IPC 36/2012, IPC 37/2012, IPC 38/2012, IPC 39/2013; (iv) restul revendicărilor legate de Decizia DAB nr. 4, în valoare de 16.055 euro reprezentând penalități de întârziere reținute din IPC nr. 40, IPC nr. 41, IPC nr. 43 și plățile de finanțare în valoare de 4.863,37 euro s-au respins, ca fiind compensate prin acordurile de compensare, și ca urmare, (v) revendicările reclamantei au fost respinse în întregime; (vi) principalele reparații solicitate de pârâtă în cererea reconvențională au fost declarate nule și neavenite și s-a invalidat Decizia DAB nr. 3, iar Decizia DAB nr. 4 a fost acceptată; (vii) reclamanta urmează a suporta în întregime cheltuielile de arbitraj și a plăti pârâtei partea sa din cheltuielile de arbitraj în valoare de 82.737,33 euro; (viii) reclamanta va suporta costurile și cheltuielile, și va plăti pârâtei cheltuielile de judecată în valoare de 417.936,63 Ron. Împotriva sentinței de arbitraj menționate a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 07 august 2017, sub nr. x/2017, acțiune în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Dunării de Jos R.A., solicitându-se anularea hotărârii arbitrale și după administrarea probelor, în limita clauzei arbitrale, judecarea și soluționarea pe fond a litigiului, potrivit art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., alternativ cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral. Prin încheierea de ședință nr. 28F din 17 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în anulare în favoarea secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, pe rolul căreia acțiunea a fost înregistrată la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2667 din 07 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Dunării de Jos R.A.

Cererea de recurs exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2667 din 07 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a precizat ulterior de către recurentă, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici la adresa sentinței recurate: Sentința civilă atacată cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de natura cauzei. Refuzul instanței de fond de a se pronunța cu privire la încălcările de ordine publică de către tribunalul arbitral, decurgând din caracterul de ordine publică a Decretului nr. 167/1958, sub pretextul că ordinea publică ar reprezenta același fapt cu normele imperative, reprezintă un motiv de nelegalitate din categoria celor prevăzute la pct. 6 a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și anume ipoteza când hotărârea cuprinde motive contradictorii. Contradicția rezidă în faptul că instanța de fond a recunoscut, neechivoc, caracterul de ordine publică în privința Decretului nr. 167/1958, dar asimilând în mod nelegal încălcarea normelor imperative de ordine publică, unor norme cu caracter dispozitiv, a ignorat ordinea publică, invocată drept motiv al acțiunii în anulare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. În concret, Decretul nr. 167/1958 conține dispoziții de ordine publică, iar eliminarea unor instituții de ordine publică nu poate rămâne la latitudinea tribunalului arbitral, chiar și în ipoteza în care s-ar constata căderea în desuetudine a unor dispoziții edictate de statul comunist in anul 1958. Astfel, nu a avut loc numai o nesocotire a dispozițiilor de ordine publică ale Decretului nr. 167/1958, ci și o barare a accesului la justiție, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, judecătorul național ignorând obligația de utilitate, iar prin aceasta nu numai că nu înlătură obiectivele susceptibile să împiedice accesul la justiție, dar creează și altele, neinvocate în procedura de arbitraj, care conduc la ingerințe nejustificate în accesul liber la justiție. În speță, este vorba despre un contract încheiat sub imperiul legii române, vechiul C. civ. fiind valabil la data încheierii contractului, stabilindu-se că are putere de lege convenția părților, cu excepția normelor de ordine publică. Instanța de fond a ignorat regula de drept potrivit căreia prescripția extinctivă, reglementată de vechiul C. civ. la data încheierii contractului și de prevederile Decretului nr. 167/1958, este o normă de ordine publică, precum și caracterul imperativ al dispozițiilor legale referitoare la achizițiile publice. Totodată, sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză. Faptul că statul român, potrivit legislației în vigoare la data încheierii contractului de achiziție publică, le-a impus părților contractante aplicarea legii române, nu este prohibit de lege, însă înlătură alegațiile instanței de fond cu privire la posibilitatea părților de a-și alege un alt sistem de drept, împrejurare care ar schimba caracterul imperativ al normelor în norme dispozitive și ar face credibilă teoria potrivit căreia dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) nu au aplicare în speță. Astfel, faptul că societatea reclamantă este o persoană juridică străină nu este suficient pentru a conferi părților contractante dreptul de a alege un sistem de drept, datorită particularităților cauzei și aplicabilității obligatorii a dreptului român. Înserarea în contract a posibilității de a alege un alt sistem de drept, a fost exclusă prin caietul de sarcini și orice conduită contrară ar fi condus la sancționarea penală a funcționarilor publici care ar fi încheiat contracte de achiziție publică supuse unor alte sisteme de drept. Același motiv de recurs subzistă și în susținerea instanței de fond referitoare la aplicarea principiului disponibilității în domeniul prescripției extinctive în raporturile juridice internaționale, această apreciere fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material în vigoare la data încheierii contractului, a prevederilor vechiul C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Fluvială a Dunării de Jos R.A., a invocat, în principal, excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță, susținând, în esență, că instanța de fond a analizat în mod judicios apărările părților, motivând sentința prin raportare la doctrina și jurisprudența constantă în materie. Astfel, prima instanță în mod corect a constatat că, în cauză, raportul juridic dintre părți este un raport de drept internațional, iar în raporturile de drept internațional privat normele juridice interne referitoare la prescripția extinctivă nu au un caracter imperativ, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. De asemenea, intimata-pârâtă a învederat că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, precizând că instanța de fond a analizat susținerile reclamantei și a constatat că lex causae este legea română.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 04 martie 2021, Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru motivele reținute în cuprinsul prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Instanța de control judiciar constată că sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să respingă, ca nefondată, acțiunea în anulare, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic în speță. Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței rezidă în faptul că instanța de fond a recunoscut caracterul de ordine publică în privința Decretului nr. 167/1958 dar asimilând normele imperative de ordine publică încălcate, cu norme dispozitive, a ignorat ordinea publică invocată drept motiv al acțiunii în anulare, urmează a fi înlăturate ca nefondate. Din parcurgerea considerentelor sentinței atacate, rezultă că judecătorul fondului a înfățișat raționamentul pentru care a constatat că în raporturile juridice de drept internațional existente în speță (reclamanta este persoană juridică străină), normele interne referitoare la prescripția extinctivă nu mai sunt privite ca având caracter imperativ, ci unul dispozitiv, fiind astfel fundamentată concluzia aplicării principiului disponibilității în materia prescripției extinctive în raporturile juridice internaționale. Înalta Curte nu găsește întemeiată nici ipoteza supusă analizei sub aspectul reținerii unor motive străine de natura cauzei, față de împrejurarea că argumentele invocate de recurentă nu susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Totodată, nu se poate reține că prin considerentele expuse în motivarea sentinței au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, prima instanță a analizat criticile reclamantei privind caracterul imperativ al dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și le-a respins în mod argumentat, context în care, nu se poate reține că societatea reclamantă a fost lipsită de posibilitatea de a-și proba susținerile formulate prin acțiunea în anulare și de a înlătura apărările pârâtei în legătură cu problema de drept supusă dezlegării în speță. Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora prima instanță a ignorat caracterul imperativ al dispozițiilor legale referitoare la contractele de achiziție publică, nu pot fi primite, reținându-se că instanța de fond nu a menționat faptul că ar fi aplicabil un alt sistem de drept, ci a constatat că lex causae este legea română. De altfel, sentința recurată respectă exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că soluția adoptată și argumentele ce au format convingerea instanței de fond o nemulțumesc pe recurentă, nu este de natură a conduce la incidența motivului de casare mai sus analizat. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentința atacată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Pornind de la conținutul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., invocate drept temei de drept al acțiunii în anulare, în mod corect instanța de fond a reținut, prin raportare la doctrina și jurisprudența în materie, că în prezenta cauză, situația de fapt reținută de instanța arbitrală nu poate fi cenzurată prin prisma dispozițiilor legale mai sus evocate, care permit instanței de judecată doar un control pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, cu precizarea că acest control este limitat la verificarea conformității hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii. Prin urmare, chiar dacă prin prevederile Decretului nr. 167/1958 s-a instituit un regim juridic de ordine publică în ceea ce privește reglementarea prescripției extinctive, modul în care, în speță, tribunalul arbitral a interpretat circumstanțele de fapt ale cauzei și a aplicat prevederile decretului prin raportare la acestea, nu poate fundamenta motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. Reținând că în speță, Decretul nr. 167/1958 este incident în litigiul arbitral ca fiind lex causae, precum și faptul că raportul juridic dintre părți este un raport de drept internațional, prin prisma elementului de extraneitate pe care îl prezintă, în mod judicios prima instanță a constatat că normele juridice interne ce reglementează prescripția extinctivă au devenit norme cu caracter dispozitiv, ce nu se circumscriu limitelor de aplicare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., prescripția fiind guvernată, așadar, de principiul disponibilității. În același sens, în doctrină s-a arătat că prevederile Decretului nr. 167/1958, care au un caracter imperativ în raporturile civile interne, au dobândit un caracter dispozitiv în raporturile comerciale internaționale, iar această forță juridică mai atenuată a reglementării prescripției extinctive în raporturile internaționale permite ca în această materie să devină aplicabil principiul disponibilității. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, sfera motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., este circumscrisă încălcării ordinii publice, în exclusivitate, prin hotărârea arbitrală. Astfel, se observă că recurenta-reclamantă urmărește, în esență, extinderea noțiunii de ordine publică în arbitraj, prin includerea prevederilor referitoare la prescripția extinctivă în conținutului acestei noțiuni, ignorând caracterul special al procedurii arbitrale. În legătură cu acest aspect, prima instanță a făcut trimitere în mod pertinent și la doctrina juridică, care ulterior adoptării Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a subliniat că motivele acțiunii în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 608 din C. proc. civ., acestea vizând, în ansamblu, condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea lor concretizată prin convenția arbitrată și cauze de nelegalitate expres stabilite, și nu motive care să vizeze situația de fapt și probele administrate. În contextul evidențiat, criticile recurentei-reclamante referitoare la soluția dată excepției prescripției extinctive se încadrează în motivele de netemeinicie a hotărârii arbitrale și nu fac obiectul controlului de legalitate permis instanței de judecată de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului și în ceea ce privește legea aplicabilă în cauză, reținând că, deși aceasta este legea română, în raporturile comerciale internaționale existente în speță, prevederile Decretului nr. 167/1958 au devenit norme cu caracter dispozitiv, care nu se circumscriu limitelor de aplicare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. Criticile recurentei-reclamante vizând soluția tribunalului arbitral, prin care s-a dispus respingerea, ca fiind prescrise, a pretențiilor reclamantei, exced analizei instanței de control judiciar, având în vedere că susținerile în discuție privesc netemeinicia hotărârii arbitrale, care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate fi invocată în cadrul motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.