ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 13 martie 2020, respectiv 16 martie 2020, în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția I civilă, recurenții-pârâți A., B. și C. au formulat cereri de recuzare împotriva doamnelor judecător D., E. și F., care au făcut parte din completul de judecată 2R, al acestei instanțe, solicitând admiterea cererilor de recuzare și, în consecință, desființarea, în parte, a încheierii de ședință din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății recursului în vederea repunerii în discuție a acestui incident procedural în fața unui judecător imparțial, conform prevederilor art. 51 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ. În drept, recurenții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 44 C. proc. civ., art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul drepturilor civile și politice și art. 20 din Constituția României.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin încheierea din data de 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, instanța a respins cererile de recuzare a judecătorilor care intră în compunerea completului de judecată 2R, respectiv: doamna judecător D., doamna judecător E. și doamna judecător F..

Calea de atac formulată în cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 53 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 43 și urm. C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererilor de recuzare formulate și depuse la data de 16 martie 2020 împotriva membrilor completului de judecată 2 R. La 16 iunie 2020, recurenții au transmis, prin poștă, motivele de recurs, învederând că, potrivit art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., încheierea atacată este supusă recursului, iar instanța superioară competentă să judece este Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În motivarea recursului, aceștia au susținut că motivele de recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenții au susținut că, la termenul din 12 martie 2020, când instanța de recurs a repus în discuție excepția tardivității recursului, nu era alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât membrii completului de judecată, la termenul de judecată anterior, respectiv la 30 ianuarie 2020, și-au spus părerea cu privire la tardivitatea recursului și au apreciat că a fost formulat peste termen, cu o zi. În opinia recurenților, reiterarea la următorul termen de judecată a aceleiași excepții echivalează cu o antepronunțare, ceea ce atrage incompatibilitatea absolută a magistraților respectivi, din perspectiva art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Au mai arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, iar potrivit art. 14 din Pactul drepturilor civile și politice, tribunalul nu este apt să soluționeze o contestație decât în măsura în care este independent si imparțial. În speță, recurenții au opinat că, prin măsurile dispuse de magistrații recuzați, li s-a îngrădit accesul la justiție, iar măsurile dispuse la termenul de judecată din 12 martie 2020 sunt strâns legate de cele stabilite la termenul din 30 ianuarie 2020, termen la care, contrar reținerilor din încheierea de ședință din 26 mai 2020, nu s-au pus concluzii pe excepția tardivității, deoarece instanța de recurs a acordat termen pentru întocmirea procesului-verbal de înscriere în fals, iar nu ca urmare a formulării cererilor de recuzare. În opinia recurenților, aprecierea instanței din încheierea recurată în sensul că judecătorii recuzați nu și-au spus părerea cu privire la excepția tardivității nu pot fi primite, câtă vreme, aceeași instanță, la termenul din 30 ianuarie 2020, a apreciat că recursul este formulat peste termen cu o zi, iar la termenul din 12 martie 2020, după respingerea cererii de suspendare, a repus în discuție aceeași excepție, lăsând recurenții fără posibilitatea de a demonstra că recursul a fost formulat în termen. Fiind în calea de atac a recursului, instanța nu putea să facă o probațiune extinsă asupra unei verificări de fapt și nu putea să administreze proba testimonială (audierea agenților procedurali), în condițiile în care la dosar s-au depus cele trei plicuri, în original, care conțineau ștampila poștei. S-a mai arătat că la data de 11 iunie 2020, aceeași instanță a dat cuvântul, a treia oară, pe excepția tardivității și a rămas în pronunțare pe această excepție, fiind evident încălcată imparțialitatea subiectivă, întrucât aprecierile instanței denotă că a considerat recursul ca fiind tardiv formulat; în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă, elementele concrete ale pricinii conduc la existența unei aparențe în sensul arătat de recurenți. În continuare, recurenții au prezentat aspecte cu privire la teoria aparenței, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând referire la Hotărârea Piersack c.Belgiei, Hotărârea Procola vs. Luxembourg și Hotărârea Ferrantelli și Santangelo c. Italia. Cu privire la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că, prin reținerea, de către instanță, că recursul este formulat peste termen cu o zi și acordarea unui termen pentru întocmirea procesului-verbal de înscriere în fals, dar cu respingerea cererii de suspendare solicitată de recurenți, instanța a respins orice posibilitate a părților de a mai face probe pe excepția tardivității. Întrucât există o contradicție evidentă între data de pe dovezile de comunicare și data ștampilelor aplicate pe cele trei plicuri, în opinia recurenților, remediul îl reprezenta suspendarea judecății recursului, în condițiile în care instanța de recurs a înțeles să invoce excepția tardivității, după ce partea adversă a arătat că renunță la excepția invocată. S-a mai susținut că, în ipoteza respingerii cererii de suspendare și a constatării falsului, vor deveni incidente prevederile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care prevăd expres ca motiv de revizuire "(...) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauza", deși rolul actului eficient de justiție nu este acela de a deschide calea unei căi extraordinare de atac, prin respingerea unei cereri de suspendare a judecății unei pricini aflate în recurs. Recurenții au mai învederat că este greșită rațiunea instanței de recurs în sensul că procesul este pe rol din anul 2017 și că trebuie soluționat într-un termen rezonabil, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea cererii de recuzare și desființarea încheierii de ședință din 12 martie 2020 cu privire la soluția dată asupra cererii de suspendare a recursului. Cererea de recurs a fost comunicată intimaților G. și H. S.A. la data de 9 iulie 2020 și intimaților I. și J. la 13 iulie 2020.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 februarie, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de petenții A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017 și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 din C. proc. civ. prin care recurenții susțin că la termenul de judecată din data de 12.03.2020 - termen la care instanța alcătuită din judecătorii recuzați a pus în dezbaterea părților excepția tardivității recursului, invocată din oficiu - această instanță nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece membrii completului își spuseseră deja părerea cu privire la problema tardivității recursului, la un termen de judecată anterior, respectiv cel din 30.01.2020, prin aprecierea că această cale de atac fusese formulată peste termen cu o zi, este nefondată. Înalta Curte constată că, prin intermediul acestui motiv de recurs, fără a aduce argumente noi față de susținerile inițiale formulate în cadrul cererii de recuzare, recurenții-reclamanți critică aprecierea instanței investită cu soluționarea acestei cereri, apreciere potrivit căreia verificarea legalei învestiri a completului C2R al Curții de Apel Cluj, secția I civilă cu soluționarea cererii de recurs, din perspectiva respectării termenului imperativ de 30 de zile instituit prin art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., nu reprezintă un caz de antepronunțare. Se reține sub acest aspect că, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Așadar, acest motiv de incompatibilitate vizează ipoteza în care judecătorul și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". Aceste dispoziții se aplică, prin analogie, și în cazul judecării recursului, potrivit art. 494 C. proc. civ. Totodată, art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. dispun: "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii". În speță, făcând aplicarea acestor norme legale, judecătorii recuzați au analizat cu prioritate chestiunea litigioasă vizând declararea recursului înăuntrul termenului imperativ stabilit de lege, aspectul fiind supus dezbaterii, așa cum rezultă din actele dosarului curții de apel și, cum, de altfel, arată chiar recurenții, și anterior termenului la care a fost formulată cererea de recuzare, mai exact încă din ședința publică din data de 12 decembrie 2019, de către părțile adverse și fiind justificată de conținutul proceselor-verbale de comunicare a hotărârii ce a constituit obiect al recursului cu a cărei analiză a fost învestită Curtea de Apel Cluj. Este real că, la termenul de judecată din 30.01.2020, termen la care s-au purtat discuții asupra aceluiași aspect litigios, judecătorii recuzați au expus considerentele care au justificat invocarea din oficiu a excepției tardivității recursului, însă o atare conduită nu echivalează cu exprimarea opiniei în legătură cu soluția asupra recursului declarat de recurenți, ci, așa cum corect s-a reținut prin încheierea recurată, are valența îndeplinirii obligației impusă în sarcina instanței prin art. 14 alin. (5) și (6) coroborat cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. - aceea de a motiva măsurile dispuse în cauză și de a supune dezbaterii contradictorii a părților orice chestiune litigioasă, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinicie și legale. În egală măsură, în condițiile în care aspectul formulării unei căi de atac, în condiții conforme normelor legale imperative care reglementează regimul acestora, se circumscrie ordinii publice, instanței de judecată îi revine obligația de a verifica legala sa învestire cu soluționarea respectivei căi de atac, fiind evident, așadar că, renunțarea unei părți la invocarea unei excepții de ordine publică, cum este excepția tardivității declarării recursului- excepție invocată în condițiile stabilite de art. 485,alin. (2) din C. proc. civ., nu produce consecințe asupra îndreptățirii instanței sesizate cu soluționarea respectivei căi de atac de a proceda, din oficiu, la verificarea acestei chestiuni litigioase. În acest context, invocarea din oficiu și rezolvarea unei excepții de procedură, absolute, în condiții de contradictorialitate, nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. De altfel, în speță, se constată că discuțiile purtate și consemnate în încheierile de ședință de la data de 30.01.2020 și respectiv, 16.03.2020, în urma cărora recurenții au formulat cererea de recuzare, s-au desfășurat potrivit legii, iar judecătorii recuzați nu au făcut vreo afirmație cu referire la soluția asupra excepției de ordine publică sau asupra fondului recursului, în sensul că vor admite, vor respinge sau vor pronunța o anumită soluție asupra acestora. Dimpotrivă, exercitând rol activ și îndeplinind obligația de a adopta măsurile necesare pentru respectarea dreptului la apărare al tuturor părților și a principiului contradictorialității, judecătorii recuzați au acordat termen recurenților pentru a-și exprima poziția procesuală relativă la dovezile de comunicare a hotărârii recurate către recurenți, respectiv pentru a formula cerere de înscriere în fals împotriva proceselor-verbale de comunicare a hotărârii atacate cu recurs la curtea de apel, sens în care s-a pus în vedere reprezentantului recurenților să depună în scris motivele pentru care a înțeles să se înscrie în fals cu privire la data comunicării hotărârii recurate, menționată în cuprinsul acestora. Tot astfel, excepția tardivității formulării recursului a fost invocată, din oficiu, doar ulterior momentului la care s-au realizat demersuri pentru verificarea conformității datelor menționate în cuprinsul proceselor-verbale de comunicare prin solicitarea de informații de la Tribunalul Sălaj și Poșta Română. Ca atare, argumentele din recurs, potrivit cărora recurenții nu au avut posibilitatea de a demonstra că recursul a fost formulat în termen, nu pot fi validate, în realitate, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, în mod judicios reținându-se prin încheierea recurată că măsurile dispuse de judecătorii recuzați, în speță, au urmărit respectarea dreptului recurenților de a formula apărări, sub acest aspect, nefiind de natură a genera îndoieli în privința obiectivității magistraților recuzați. Față de această situație, justificarea invocării din oficiu a excepției de tardivitate prin trimitere la probele relevante, nu are semnificația unei antepronunțări și nu justifică incidența motivului de recuzare prevăzut de art. 42 pct. 1 din C. proc. civ., ci reprezintă îndeplinirea obligațiilor instituite în sarcina instanței prin art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., de a pune în dezbaterea contradictorie a acestora orice împrejurări de fapt și drept apreciate necesare justei soluționări a unei pricini, respectiv de art. 6 din CEDO care garantează tuturor părților dreptul la un proces echitabil. Așa cum, de altfel, chiar recurenții susțin, fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41 - 42 din C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii. De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Imparțialitatea instanței este una dintre garanțiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituția României, de art. 6 C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analiza imparțialității se realizează prin raportare la principiile consacrate prin cazuistica convențională, conform cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează noțiunea de imparțialitate enunțată de Curte în cauzele Kyprianou v. Cyprus și Piersack contra Belgiei prin referire la cele două fațete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului, din perspectiva căruia imparțialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, dar și, cel obiectiv, care vizează modul în care imparțialitatea judecătorului este văzută din exterior de un observator rezonabil și avizat, precum și la cele consacrate prin alte documente internaționale aplicabile în materie: cum ar fi Carta Judecătorilor în Europa, Principiile de la Bangalore și Carta Universală Judecătorului. Curtea Europeană a susținut, în mod regulat, că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (cauza Hauschildt vs. Danemarca). În ceea ce privește tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afișat ostilitate sau rea-voință sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (cauza De Cubber vs. Belgia). Astfel, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziții din articolul 6 din cauza parțialității subiective și din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparțialității accentuate pe testul obiectiv. Văzând toate aceste aspecte de ordin teoretic și raportându-se la semnificația juridică a instituției recuzării, la limitele în care instanța investită cu soluționarea recuzării examinează cererea dedusă judecății, urmărind deopotrivă paradigma deja menționată, Înalta Curte constată că, este corectă concluzia instanței învestite cu analiza cererii de recuzare formulată de recurenți în sensul că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare reglementate de prevederile procedurale. Astfel, potrivit CEDO, abordarea care privește primul element al imparțialității constă într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât și conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul și-a exprimat mai înainte de a pronunța hotărârea o opinie în legătură cu modul de desfășurare și soluționare a cazului. Imparțialitatea se prezumă până la proba contrară. Or, procedând la o analiză de ansamblu a conduitei judecătorilor recuzați, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, în speța de față, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu este incident nici unul din motivele de recuzare prevăzute de art. 44 C. proc. civ., text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 din același cod. Astfel, justificarea măsurilor dispuse la termenele de judecată din 30.01.2020, și respectiv, 16.03.2020 de către judecătorii recuzați prin prezentarea situației de fapt rezultate din cuprinsul actelor procedurale îndeplinite în cauză, în condiții conforme cu cele impuse de C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede, în mod rezonabil, că respectivii judecătorii și-au exprimat deja o opinie asupra modului în care vor soluționa în final cauza, fiind astfel încălcată imparțialitatea subiectivă. În realitate, validarea construcției juridice a recurenților, ar însemna lipsirea de conținut a rolului activ al instanței și a obligației acesteia de a invoca și a supune, motivat, dezbaterii părților excepții de ordine publică și eludarea dispozițiilor procedurale anterior menționate în favoarea anumitor părți, ceea ce nu este permis. Tot astfel, luând în considerare succesiunea măsurilor care au precedat reținerea spre soluționare a excepției de tardivitate, respectiv, modalitatea în care judecătorii recuzați au procedat la expunerea situației de fapt relevate de actele de procedură constând în procesele-verbale de comunicare a hotărârii criticate în recurs, a modalității în care a fost pusă în discuția contradictorie a părților, excepția tardivității și probatoriul relevant sub acest aspect, respectiv măsurile dispuse în ceea ce privește verificarea aspectelor vizând tardivitatea recursului, la termenele de judecată din 12 decembrie 2019, 30 ianuarie 2020 și 12 martie 2020 nu pot fi identificate indicii care să permită o suspiciune rezonabilă de antepronunțare sau de subiectivitate, care să poată contura chiar aparența de parțialitate a judecătorilor recuzați. Aceasta raportat și la reglementarea din art. 42 alin. (1) pct. 1 în care se prevede în mod expres faptul că punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) nu îl face pe judecător incompatibil. Cum, în speță, instanța care a pronunțat încheierea recurată, printr-o integrală și completă analiză a mențiunilor din încheierile de ședință de la termenele de judecată din 30 ianuarie 2020 și 12 martie 2020 cu privire la modul în care judecătorii recuzați au avut în vedere și au respectat drepturile procedurale ale părților în proces, a apreciat în mod corect că acestea infirmă suspiciunile arătate de titularii cererii de recuzare și că nu rezultă niciun element care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea completului de judecată C2R al Curții de Apel Cluj, secția I civilă și nici care să justifice pretinse temeri legate de garanțiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă, critica recurenților se privește ca nefondată. În ceea ce privește celelalte argumente subsumate celui de-al doilea motiv de recurs invocat, Înalta Curte, reține că soluționarea unei cereri de suspendare a cauzei formulate în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., (care reprezintă o cerere incidentală), nu poate echivala cu o antepronunțare asupra fondului recursului. Aceasta întrucât, rezolvarea unei cereri incidentale în condițiile conforme cu cele impuse în C. proc. civ. nu poate constitui motiv de a crede că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la corectitudinea judecătorilor învestiți cu soluționarea unei cauze și că nu ar fi asigurate toate garanțiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil. În contextul în care suspendarea prevăzută de art. 244 din C. proc. civ. are caracter facultativ iar, în speță, prin încheierea recurată s-a constatat că judecătorii împotriva cărora a fost formulată cererea de recuzare au apreciat motivat asupra oportunității adoptării acestei măsuri, reproducerea, prin prezenta cerere de recurs, a parcursului litigiului și a nemulțumirilor recurenților cu privire la soluția adoptată de instanța din care au făcut parte judecătorii recuzați, în privința cererii de suspendare pe care au formulat-o, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a încheierii recurate în sensul art. 488 C. proc. civ. Totodată, contrar opiniei recurenților, legalitatea soluției dispuse asupra suspendării sau oportunitatea adoptării acestei măsuri care are drept consecință inerentă temporizarea judecății, nu poate fi cenzurată prin intermediul cererii de recuzare și nici al căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care se soluționează această cerere ci, exclusiv prin intermediul căilor de atac permise de lege, care fac obiect al unei reglementări distincte de cea cuprinsă în art. 53 din C. proc. civ., pe care a fost întemeiată prezenta cale de atac. Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată. Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reține că, în realitate, susținerile recurenților aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanța alcătuită din judecătorii recuzați, care, în speță, nu coincid cu așteptările acestor părți; or, simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței care a pronunțat încheierea recurată în sensul că, în speță, nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare. Altfel spus, dezacordul recurenților relativ la considerentele care au justificat respingerea cererii de recuzare nu echivalează cu o critică de nelegalitate aptă să determine reformarea încheierii supuse controlului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., poziționarea subiectivă a acestor părți în raport cu o hotărâre care îi nemulțumește, neavând aptitudinea de a releva un viciu de legalitate a încheierii recurate care să intre sub spectrul acestui motiv de recurs și să atragă casarea hotărârii din această perspectivă. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenții au invocat în speță că, s-ar fi ignorat existența limitărilor impuse acestora de C. proc. civ. din punct de vedere probatoriu, în recurs, în exercitarea dreptului de a administra dovezi pentru a demonstra respectarea termenului de declarare a recursului, ceea ce ar avea drept consecință lipsirea de efectivitate a dreptului lor de acces la instanță. Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care și recurenții fac referire, consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî, într-un termen rezonabil, asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În acest context, este judicioasă analiza realizată de către instanța care a pronunțat încheierea recurată în cauza de față, care s-a raportat nu numai la conduita și afirmațiile judecătorilor recuzați ci, și la considerentele expuse în încheierile de sedință de la termenele de judecată stabilite în cauză, prin care această instanță a justificat măsurile dispuse și a procedat la verificarea remediilor procesuale avute la dispoziție de către recurenți în ipoteza constatării falsului în privința datei comunicării hotărârilor ce au facut obiectul recursului cu a cărei solutionare a fost învestită curtea de apel și a caracterului efectiv al acestora. Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că îndoiala părților cu privire la imparțialitatea judecătorilor desemnați să soluționeze cauza trebuie să rezulte fie din fapte concrete care au drept consecință ruperea echilibrului impus de principiul egalității armelor, fie din existența unor circumstanțe care să justifice în mod rezonabil temerea cu privire la o prejudecată din partea magistratului, și, deci, să nu fie dedusă dintr-o interpretare pur subiectivă a părților. Or, o atare situație premisă nu este incidentă în speță, raportat la circumstanțele factuale anterior evaluate. Înalta Curte constată, așadar, că în soluționarea cererii de recuzare, instanța care a pronunțat încheierea ce constituie obiect al prezentului recurs, înlăturând motivat argumentele titularilor cererii de recuzare și reținând că, în speță, au fost respectate garanțiile instituite prin art. 6 din CEDO privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate, cât și al egalității armelor în procesul civil, a realizat o interpretare și aplicare corectă a normelor procesuale interne și convenționale incidente, anterior menționate. Tot astfel, deși în recurs, au fost invocate hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele Piersack c.Belgiei, Procola vs. Luxemburg și Ferrantelli și Santangelo vs. Italia, se impune a fi observat că o atare jurisprudență nu relevă o ipoteză de parțialitate care să fi fost constatată de către instanța europeană în considerarea unei imposibilități a instanței de a invoca din oficiu excepții de ordine publică (cum este cazul excepției tardivității recursului), respectiv de a aprecia asupra măsurilor care sunt de natură a afecta dreptul părților de a le fi soluționată cauza într-un termen rezonabil (cum este cazul cererii de suspendare facultativă prevăzută de art. 244 pct. 2 din C. proc. civ.) și de a expune considerentele de fapt și de drept care justifică intervenția instanței. În consecință, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurenților nu relevă niciun viciu de nelegalitate a încheierii recurate, care să atragă casarea acesteia. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâții C., A. și B. împotriva încheierii din 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.