ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1220/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură (APIA): - anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 27204 emisă de APIA la data de 23.08.2016; - anularea procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.05.2016, emis de Direcția Antrifraudă și control intern din cadrul APIA.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 104/2018 pronunțată în data de 05 iulie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea reclamantei, dispunând anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 27204 emisă de APIA la data de 23.08.2016 și a procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la APIA sub nr. x/16.05.2016, respectiv în partea privitoare la neregulile constatate în campania 2010 privind cererea reclamantei A. S.R.L., pentru suprafața de 9,2663 ha, teren agricol localizat în comuna Cezieni, jud. Olt. În rest, a respins pretențiile reclamantei, ca neîntemeiate, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea în parte a sentinței, iar în rejudecare, respingerea cererii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului arată că, potrivit art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să îndeplinească atât condiția de a prezenta documentele care dovedesc dreptul de folosință, cât și condiția de a dovedi că utilizează terenurile pentru care au depus cererea de plată. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 246/2008, documentele care fac dovada utilizării legale a terenului agricol pentru care s-a depus cererea de plată sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului: contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat sau adeverința eliberată de primărie conform înscrisurilor din Registrul agricol, în cazul în care documentele prevăzute anterior nu pot fi puse la dispoziția APIA. Pe raza comunei Cezieni, județul Olt, reclamanta a solicitat și obținut sprijin financiar pentru suprafața totală de 72,49 ha, iar pentru dovedirea dreptului de folosință asupra terenurilor a prezentat adeverința nr. x/12.05.2010 emisă de Primăria comunei Cezieni. Terenul este arendat de reclamantă de la B. S.R.L., conform contractului nr. x/01.03.2010 încheiat pentru o perioadă de 5 ani. Verificând titlurile în baza cărora B. S.R.L. dispune de suprafațele de teren agricol arendate către A. S.R.L., s-a constatat că pentru suprafața de 9,2663 ha reclamanta nu face dovada dreptului de folosință cu documente opozabile în anul 2010, întrucât arendatorul avea dreptul să dispună doar de suprafețele pentru care avea documente valabil încheiate (antecontracte/promisiuni de vânzare-cumpărare coroborate cu sentințe civile transmise de către fermieri și primăria Cezieni). Suprafața menționată este deținută de către B. S.R.L. în baza unor antecontracte de vânzare-cumpărare care au ca termen pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare data de 01.03.2010. Recurenta-pârâtă reia o seamă de susțineri formulate în fond cu privire la alte suprafețe de pe raza comunelor Brastavățu, Drăghiceni și Vioești, județul Olt (n.n. deși soluția instanței de fond a fost în sensul anulării în parte a deciziei de soluționare a contestației și a procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare, respectiv numai în partea privitoare la neregulile constatate în campania 2010 pentru suprafața de 9,2663 ha localizată în comuna Cezieni județul Olt, celelalte pretenții ale reclamantei fiind respinse). De asemenea, recurenta trimite la dispozițiile art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 al Comisiei, referitoare la calculul reducerilor și excluderilor aplicabile în caz de supradeclarare. În fine, prin recurs se arată că instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere unică de plată pe suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condițiilor de eligibilitate impuse de cadrul normativ anterior menționat. Referitor la suprafața de 9,2663 ha, aflată pe raza comunei Cezieni, instanța a reținut că "încasarea plății unice pe suprafață nu este condiționată în niciun caz de dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol, ci doar de exploatarea efectivă a acestuia". Un astfel de raționament contravine prevederilor legale, instanța neținând seama că, la data încheierii contractului de arendă nr. x/01.03.2010, arendatorul B. avea dreptul să dispună doar de suprafața pentru care avea documente valabil încheiate. Or, pentru suprafața menționată, antecontractele de vânzare-cumpărare prezentate stipulează termenul limită până la care trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare - 01.03.2010. Astfel, la data depunerii cererii de sprijin - 13.05.2010 nu existau documente valabil încheiate care să dovedească dreptul de folosință asupra terenurilor care au făcut obiectul contractului de arendă, în limita suprafeței totale anterior menționate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. invocă excepția nulității recursului, iar în subsidiar solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Excepția nulității recursului este susținută pe argumentul nemotivării căii de atac declarate, în aceasta neindicându-se un caz de greșită aplicare a legii de către instanță. APIA nu face decât să reia susținerile formulate în fața instanței de fond. Pe fondul recursului, intimata-reclamantă arată că APIA a extins în mod abuziv verificările asupra arendatorului B. S.R.L., respectiv asupra dreptului acestuia de a da în arendă suprafața de 9,26 ha. Contractul de arendare nr. x/2010 face dovada dreptului de folosință și a utilizării efective de către intimata-reclamantă a întregii suprafețe de 72,49 ha situate pe raza comunei Cezieni, județul Olt. Sunt invocate dispozițiile Legii nr. 16/1994 și conformitatea contractului de arendă cu dispozițiile acestei legi, intimata-reclamantă arătând că respectivul contract face parte, în mod evident, din categoria înscrisurilor cărora legiuitorul le-a acordat putere probatorie din perspectiva dreptului de folosință dobândit de către arendaș prin încheierea contractului, astfel că, în cauză, dovada deținerii dreptului de folosință asupra celor 9,26 ha a fost făcută în mod corespunzător. Legalitatea/nelegalitatea unor contracte poate fi apreciată numai de către instanțele judecătorești competente învestite de către părți cu o cerere în acest sens, nicidecum de către APIA în cadrul controlului administrativ. Prin urmare, contractul de arendare este prezumat a fi valabil și produce efecte depline atât între părți cât și față de autoritatea pârâtă, căreia îi este opozabil. B. are posesia supra tuturor terenurilor indicate în antecontractele de vânzare-cumpărare analizate în cadrul controlului de către APIA, predarea terenului realizându-se la data semnării fiecărui antecontract de vânzare-cumpărare. Potrivit clauzei anticipatorii din antecontractele de vânzare-cumpărare, B. a achitat integral prețul vânzării și a preluat în posesie terenurile, de la data încheierii antecontractelor. B. este un posesor de bună credință, care se bucură de protecția juridică conferită posesorului, iar această protecție juridică trebuie recunoscută și dreptului de folosință transmis către A..

Procedura de soluționare a recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 9 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Excepția nulității recursului pentru nemotivare, opusă de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 9 februarie 2021, Înalta Curte constatând că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând greșita aplicare de către instanța de fond, în limitele admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele: Instanța de fond a a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 27204/23.08.2016 și procesul-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.05.2016, în partea privitoare la neregulile constatate în campania 2010 privind cererea unică de plată pe suprafață a reclamantei A. S.R.L., pentru suprafața de 9.2663 ha localizate în comuna Cezieni județul Olt. Argumentele instanței pentru admiterea în parte a cererii, respectiv în privința plății aferente suprafeței anterior menționate au fost în sensul că un contract de arendare încheiat și înregistrat cu respectarea dispozițiilor legale este un document doveditor al dreptului de folosință al solicitantului de sprijin financiar, iar prin prisma dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 prezintă relevanță identificarea persoanei care a utilizat în mod efectiv suprafața de teren pentru care s-a solicitat acordarea de plăți în cadrul schemei unice pe suprafață. Or, reclamanta a dovedit că a utilizat efectiv în campania 2010 suprafața de 72,49 ha situată pe raza comunei Cezieni, pe baza contractului de arendare nr. x/01.01.2010 încheiat cu B. S.R.L.. Prin urmare, excluderea suprafeței de 9,2663 ha de la plată este greșită, acordarea sprijinului financiar nefiind condiționată de dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol, ci de exploatarea efectivă a acestuia. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă APIA reia argumentele expuse atât în actele administrative atacate cât și în fața instanței de fond, potrivit cărora art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 ar impune două condiții distincte, respectiv atât dovedirea dreptului de folosință asupra terenurilor agricole la care se raportează cererea unică de plată pe suprafață, cât și dovada utilizării efective a acestor terenuri, iar în privința dreptului de folosință, reclamanta nu l-a dovedit pentru suprafața de 9,2663 ha din comuna Cezieni câtă vreme antecontractele de vânzare-cumpărare pe baza cărora B. a arendat terenul către A. au stipulat ca termen pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare data de 01.03.2010, ce coincide cu data încheierii contractului de arendare și este anterioară datei depunerii cererii de plată. Cu alte cuvinte, APIA susține că nu este dovedit dreptul de folosință al arendatorului asupra terenurilor, concluzie pe care o deduce din stipularea în antecontractele de vânzare-cumpărare a unui termen pentru transmisiunea dreptului de proprietate și, pe cale de consecință, acest drept de folosință nu este dovedit nici de către arendașul A. S.R.L.. Înalta Curte nu contestă dreptul APIA de a verifica, în cadrul controlului administrativ pe care îl exercită cu privire la dreptul de folosință al solicitantului din cererea de sprijin financiar, inclusiv existența atributului dispoziției asupra acestui drept al celui care l-a conferit solicitantului de sprijin financiar. Însă, în cauză, se constată că recurenta-pârâtă, pornind de la premisa că un contract de arendare este un document care dovedește dreptul de folosință și luând în considerare contractul de arendare nr. x/01.01.2010 prezentat de reclamantă, precum și antecontractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora arendatorul B. a dobândit dreptul de folosință transmis reclamantei, consideră totuși că dreptul de folosință al arendatorului suferă de un viciu care îi afectează existența. Acesta ar fi împlinirea, în chiar ziua încheierii contractului de arendare și înaintea depunerii cererii de plată, a termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul menționat este apreciat de APIA ca unul de la care încetează dreptul promitentului-cumpărător B. de a culege fructele bunului, și de aici survine considerarea nedovedirii dreptului de folosință. Înalta Curte constată că APIA, având poziția de terț față de promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate, nu poate să înlăture valabilitatea titlului locativ conferit promitentului-cumpărător prin antecontract pe motivul împlinirii termenului până la care părțile antecontractului s-au obligat să încheie actul translativ de proprietate asupra terenului. Acest termen ar putea avea relevanță, între părțile contractante, din perspectiva prescripției dreptului de a cere executarea obligației de vânzare, însă împlinirea lui nu este aptă, per se, să atragă încetarea dreptului de folosință dobândit de promitentul cumpărător, în baza unei implicite clauze anticipatorii ale cărei efecte sunt, în principiu, recunoscute de către APIA. O interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 potrivit căreia autoritatea administrativă ar putea să nege dreptul de folosință prin luarea în considerare a unui termen stipulat în titlul de care se prevalează arendatorul, termen a cărui relevanță ține exclusiv de dreptul de dispoziție al părților contractante, încalcă principiul proporționalității, care trebuie să guverneze exercitarea controlului administrativ asupra utilizării fondurilor destinate acordării de sprijin financiar în agricultură, respectiv, în cauza de față, asupra obligației de prezentare a unui titlu valabil care să ateste dreptul de folosință al utilizatorului terenului. În acest sens, este de menționat hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele: 32 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafețe agricole, cât și de un terț care utilizează efectiv aceste suprafețe fără a deține vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafețelor menționate sunt "la dispoziția", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre acești solicitanți sau nu sunt la dispoziția niciunuia dintre cei doi. 33 În această privință, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a unor circumstanțe excepționale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 și care se află la dispoziția sa la o dată stabilită de statul membru. 34 Constatând în același timp că expresia "la dispoziția sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziție din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului. 35 Curtea a statuat deja în această privință că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 și 86). În fine, este de menționat că recurenta-pârâtă afirmă fără temei că instanța de fond ar fi pronunțat soluția ignorând dubla condiționare pe care o impun prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, bazându-și hotărârea exclusiv pe îndeplinirea condiției de exploatare efectivă a terenului agricol de către reclamantă. În realitate, instanța de fond s-a referit distinct la condiția dovedirii dreptului de folosință, pe care, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale anterior citate, a apreciat-o a fi îndeplinită, în contextul argumentelor expuse anterior. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.