ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 109/2020

Circumstanțele cauzei Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2016 la data de 11.03.2016, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. ("CNPR") a solicitat în contradictoriu cu pârâții Sindicatul Național Poștașul Român ("SNPR) și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), anularea Hotărârii nr. 94 din data de 03.02.2016 pronunțate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2015, cu privire la petiția nr. 4701/08.07.2015 formulată de Sindicatul National Poștașul Român referitoare la nereținerea cotizației pentru membrii de sindicat nereprezentativi, prin care a dispus sancționarea reclamatei Compania Naționala Poșta Română S.A. cu amenda contravenționala în valoare de 5.000 RON, pentru faptele prevăzute de art. 7 lit. f) al O.G. nr. 137/2000, republicată, precum și obligarea părții reclamate să publice în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare; în subsidiar, a solicitat reindividualizarea sancțiunii și înlocuirea amenzii cu avertisment.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3642 din 18 noiembrie 2016 a Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. în contradictoriu cu pârâții Sindicatul Național Poștașul Român și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtul Sindicatul Național Poștașul Român a sumei de 3500 de RON, reprezentând onorariu avocațial.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea cererii de recurs, aceasta a invocat, în esență, următoarele critici: - dispozițiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social nu impune aplicabilitatea clauzelor unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate tuturor sindicatelor din acea unitate, ci doar tuturor salariaților acesteia; - potrivit prevederilor art. 169 Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și a condițiilor prevăzute de lege. - angajatorul nu are obligația legală, potrivit art. 24 din Legea nr. 62/2011, de a reține cotizația pentru sindicat, în absența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a unui acord, a unei convenții sau a unei înțelegeri în formă scrisă, care să stabilească îndatorirea acestuia de a reține, pe statele de plată, cotizația membrilor sindicatului reprezentativ, respectiv nereprezentativ, și de a o vira acestuia, în conformitate cu prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011; - în absența încheierii unei astfel de înțelegeri cu angajatorul și în lipsa unei reglementări legale a unei astfel de înțelegeri, un sindicat nereprezentativ din unitate nu este discriminat în raport cu sindicatul reprezentativ din aceeași unitate care a convenit, printr-o clauză din contractul colectiv de muncă, o astfel de obligație in sarcina angajatorului; - instanța de fond nu a făcut diferența între obligația de colectare a cotizației pentru care nu există temei legal și deductibilitatea fiscală ce se aplică în temeiul dispozițiilor art. 111 2 din Normele de aplicare ale Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004; - instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, acest cuantum fiind vădit disproporționat în raport de valoarea și complexitatea cauzei, motiv pentru care de impune diminuarea acestor cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Sindicatul Național Poștașul Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Intimatul-pârât a susținut că angajatorul nu poate decide ca pentru salariații membri ai SNPR să nu facă reținerea cotizației pentru motivul că SNPR nu este sindicat reprezentativ și, pe cale de consecință, nu este semnatar al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât contractul colectiv de muncă se aplică tuturor salariaților societății, indiferent dacă doar o parte dintre aceștia sunt reprezentați de sindicatul semnatar al contractului colectiv de muncă. Intimatul-pârât a mai susținut că recurenta nu are bază legală sau convențională pentru a justifica decizia de a sista reținerile cotizației sindicale începând cu anul 2014, în condițiile în care, în perioada aprilie 2012 - iulie 2014, angajatorul a reținut cotizațiile pentru toți salariații societății, pe baza solicitării exprese a sindicatului in acest sens si a acordului salariaților pentru efectuarea reținerilor. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 169 alin. (1) Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege. În baza dispozițiilor art. 24 din Legea dialogului social nr. 62/2011, la cererea organizației sindicale și cu acordul membrilor acesteia, angajatorii vor reține și vor vira sindicatului cotizația de sindicat pe statele lunare de plată, cotizație care este deductibilă în cuantum de maximum 1% din venitul brut realizat, potrivit prevederilor Codul fiscal. În cauza dedusă judecății, pârâtul SNPR a solicitat recurentei să dispună reținerea în continuare a cotizației sindicale și pentru salariații care dețin calitatea de membri SNPR, pe baza solicitării scrise a acestora, învederând faptul că la nivelul unității există și alte sindicate care nu sunt reprezentative, însă pentru membrii acestora angajatorul reține cotizația sindicală pe statele de plată. În conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate produc efecte pentru toți angajații din respectiva unitate. Obligația recurentei de a reține și vira cotizația pentru membrii de sindicat, reținută pe statele lunare de plată, în aplicarea prevederilor art. 24 din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv de a efectua și deducerea fiscală a cotizației din venitul lunar al membrului de sindicat, conform Codul fiscal, este prevăzută de dispozițiile art. 133 din Contractul colectiv de muncă încheiat pentru perioada 2008 - 2018. Instanța de fond a reținut, în mod corect, că acest articol a fost modificat prin dispozițiile art. 63 din Actul adițional nr. x/17.04.2012, făcându-se referire doar la Sindicatul Lucrătorilor Poștali din Romania, dar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, anterior menționate. În consecință, în virtutea caracterului obligatoriu al contractului colectiv de muncă, potrivit dispozițiilor în vigoare la epoca faptelor, și a faptului că legiuitorul a reglementat în mod expres efectele unitare ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, reclamanta avea obligația de colectare a cotizației sindicale datorată de toți salariații membrii ai unui sindicat, indiferent de reprezentativitatea acestuia, respectiv de a asigura aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. În baza dispozițiilor art. 153 din Legea nr. 62/2011, conform principiului recunoașterii reciproce, orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare. Aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză deoarece exista la nivelul unității reclamante un contract colectiv de muncă ale cărui efecte se aplicau tuturor angajaților din unitate, iar nu numai membrilor organizațiilor semnatare, în baza dispozițiilor art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011. Instanța de fond a reținut, în mod corect, că principiul egalității impune un tratament egal persoanelor aflate în situații comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situații diferite. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a decis, în mod constant, că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când autoritățile publice induc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca tratamentul preferențial să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În consecință, Înalta Curte reține că în speță sunt îndeplinite condițiile constatării discriminării, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece diferențierea s-a bazat pe un criteriu ce aduce atingere unui drept prevăzut de normele legale interne, fără să existe o justificare obiectivă în ceea ce privește respectiva diferențiere. Împrejurarea că recurenta a respectat dispozițiile art. 111 2 din Normele de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu este de natură a înlătura situația de discriminare reținută prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 94/03.02.2016. În ceea ce privește motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate care să poată fi analizată pe calea recursului. Stabilirea cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.