ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6759/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/8.12.2017, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 535/04.10.2017 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2016 privind pe A., prin care C.N. Poșta Română a fost sancționată contravențional cu amendă în valoare de 5.000 RON.

Reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să dispună admiterea plângerii astfel cum a fost formulată și să constate nulitatea hotărârii contestate, motivat de inexistența caracterului contravențional al faptei imputate, precum și exonerarea sa de la plata amenzii aplicate; în subsidiar, în ipoteza reținerii elementelor constitutive ale unei contravenții, în temeiul dispozițiilor art. 1, art. 5 alin. (2) lit. a) și alin. (5), art. 7 și art. 34 din O.G. nr. 2/2001, înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 110/2 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în București și A., având ca obiect anularea Hotărârii nr. 535/04.10.2017, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2016 privind pe A.; exonerarea reclamantei Compania Naționala Poșta Română S.A. de la plata amenzii contravenționale de 5000 RON, aplicate prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 535/04.10.2017 și înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Compania Naționala Posta Romana S.A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În mod corect instanța a reținut că motivul concedierii numitei A. a fost legat de o disponibilizare colectivă și ca urmare a neprezentării domniei sale la concursul organizat în vederea departajării angajaților cărora li se vor menține raporturile de muncă.

Pe de altă parte, motivul suspendării contractului individual de muncă al acesteia era unul dintre motivele prevăzute de art. 51 Codul muncii și deci, nu era o cauză de suspendare de drept, care să genereze altfel de efecte și obligații în sarcina angajatorului.

În mod eronat Colegiul Director a apreciat că salariata a fost discriminată la locul de muncă, criteriul de discriminare fiind acela al maternității și protecției instituită de lege la întoarcerea la locul de muncă.

În prezenta cauză reclamanta trebuia să facă dovada faptului că a existat o discriminare, în sensul că disponibilizarea sa nu a fost determinată de concedierea colectivă a C.N.P.R. S.A., ci de alți factori, fiind astfel avantajate alte persoane aflate în aceleași circumstanțe.

Deoarece numărul salariaților care ocupau funcția de inspector exploatare era mai mare decât numărul efectiv al posturilor după reorganizarea organigramei, la data de 30.08.2013 a fost organizat un concurs pentru ocuparea celor 4 posturi. în urma desfășurării concursului, au promovat primii patru candidați, în ordinea mediilor, arătând că numita A. nu a participat la testarea profesională.

În ceea ce privește pe numita B., aceasta a participat la concursul organizat în data de 30.08.2013 pentru ocuparea unui post de economist Ia OJP Timiș, iar ca urmare a rezultatului obținut a promovat și a fost încadrată pe funcția de economist.

Ca urmare, cele invocate de numita A. nu reprezintă în fapt o discriminare, având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la niciunul dintre concursurile organizate pentru ocuparea unui post de inspector exploatare sau economist. Concedierea sa a fost în fapt una legală, raportat la perioada anului 2013, când a fost restructurată întreaga activitate a Companiei.

La acea concediere nu a fost vizată persoana doamnei A., ci a fost vizată întreaga structură a departamentelor din cadrul CNPR. La nivelul Oficiului Județean Timiș nu a fost desființat postul doamnei A., ci au fost desființate 4 posturi de inspector de exploatare. În condițiile legii, cei care doreau să participe la acest concurs aveau deplină libertate și, mai mult, fostei salariate i-a încetat contractul de muncă prin Decizia 3052/30.08.2016, mai exact la data de 08.10.2016 după expirarea perioadei de 20 de zile de preaviz.

În situația sa au fost toți cei 3.650 de salariați care au fost disponibilizați de C.N.P.R. S.A., astfel că desființarea posturilor nu a avut la bază un criteriu bazat pe rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, boală cronică, ci a avut la bază necesitatea restructurării activității economice, eficientizării acesteia, criteriul fiind strict unul economic.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a formulat întâmpinare, solicitând instanței de control judiciar respingerea recursului ca nefondat din următoarele motive:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, hotărârea nr. 535/04.10.2017; însă prima instanță a respins acțiunea recurentului apreciind în esență că nu este îndeplinită cerința a treia statuată de Curtea Europeană de Justiție în cazul evaluării prealabile concedierii, și anume aceea conform căreia evaluarea lucrătorilor (în vederea departajării celor ce vor fi menținuți în urma desființării unor posturi), "nu trebuie să implice prezenta fizică a lucrătorilor, condiție cu care lucrătorul aflat în concediu pentru creșterea copilului nu o poale îndeplini".

Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea într-un mod judicios a dispozițiilor normative, cât și a deciziilor CJUE incidente speței în cauză.

Jurisprudența Curții Constituționale consacră ca instrument de realizare efectivă a egalității de șanse adoptarea măsurilor afirmative de către stat, atunci când arată că "nu este contrară principiului egalității cetățenilor in fața legii și a autorităților publice instituirea unor reguli speciale, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit."(Decizia CCR nr. 349/2001, Decizia CCR nr. 312/2001, Decizia CCR nr. 82/2002, Decizia CCR nr. 92/2002, Decizia CCR nr. 116/2002). II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 decembrie 2020.

III. Soluția instanței de recurs

Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut că pârâta A. a sesizat C.N.C.D. prin petiția înregistrată sub nr. x/06.10.2016 cu privire la pretinsa discriminare la care a fost suspusă de angajatorul său - reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A. - Oficiul Județean Poștal Timiș - prin desființarea postului ocupat în perioada de concediu de creștere copil (concediu fără plată pentru creștere copil până la 3 ani) ca urmare a reorganizării instituției.

Petenta, având în funcția de inspector exploatare la Oficiul Județean de Poștă (OJP) Timiș, a sesizat că a fost concediată în data de 30.08.2016, deși în februarie 2013 a intrat în concediu de creștere copil până în februarie 2016, iar la reîntoarcerea din concediu de creștere copil a fost înștiințată, cu adresa nr. x/18.02.2016, că postul deținut s-a desființat ca urmare a reorganizării dispuse prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 175/14.06.2013 și că după expirarea termenului de 6 luni urmează să fie concediată, lucru care s-a și întâmplat.

În ianuarie 2016, OJP Timiș a organizat concurs închis pentru ocuparea pe perioadă nedeterminată a postului de inspector, post care a fost ocupat. În concluzie, postul petentei a fost desființat în ianuarie când aceasta se afla în concediu de creștere copil și înființat același post pe perioadă nedeterminată.

Prin Hotărârea nr. 535/04.10.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, precum și art. 10 alin. (6) și (7) din Legea nr. 202/2002 și a fost sancționată reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A. cu amendă contravențională în valoare de 5000 RON conform art. 7 al O.G. nr. 2/2001.

Pe fond, Colegiul director reține faptul că petentei A. i s-a desființat postul de inspector exploatare în perioada în care se afla în creștere și îngrijire copil, contractul petentei fiind suspendat, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999.

În motivarea hotărârii, pârâtul a reținut, în conformitate cu jurisprudența CEDO în domeniu, că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (ex.: Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva negatului Unit, 22 octombrie 1996).

O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept oricare dintre cele garantate de tratate internaționale ratificate de România sau cele prevăzute de legislația națională, iar petentei i-a fost încălcat dreptul la muncă și la un tratament egal.

Colegiul director a reținut că reclamata Compania Naționala Poșta Română S.A. nu a ținut cont de situația petentei A., respectiv se afla în concediu de creștere și îngrijire copil și cu toate acestea figura pe lista concurenților participanți la concurs, rezultatul fiind cel de "respins", chiar dacă raportul său de serviciu a fost suspendat în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999. Mai mult, potrivit art. 236 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă 2008-2018 și art. 60 din Codul muncii, pe durata concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani "concedierea nu poate fi dispusă".

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a făcut referire și la art. 6 și art. 10 alin. (6) din Legea nr. 202/2002, constatând că dreptul petentei la muncă a fost îngrădit prin desființarea postului, care nu a avut la bază o reorganizare judiciară, falimentul sau dizolvarea angajatorului, în condițiile legii, constatându-se astfel fapta de discriminare săvârșită de partea reclamantă Compania Naționala Poșta Română S.A., potrivit art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000.

Având în vedere cele de mai sus, s-a reținut încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu prevederile art. 10 alin. (6) și (7) din Legea nr. 202/2002, petenta a fost discriminată la locul de muncă, criteriul de discriminare fiind cel al maternității și protecția instituită de lege la întoarcerea la locul de muncă.

Cu privire la criteriul de discriminare, Colegiul a reținut că petenta se află într-o situație specială temporară, având la bază criteriul expres prevăzut de lege, respectiv sex, criteriu care nu poate fi disociat de maternitate, întrucât sarcina nu poate fi imputată decât femeii (în acest sens vezi cauza Dekker vs. Sticking VJV).

Între reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A. și pârâta A. s-a mai derulat un litigiu judiciar în dosar nr. x/2016, având ca obiect anularea deciziei de concediere a pârâtei de către reclamantă, prin sentința nr. 722/25.05.2017 a Tribunalului Timiș dispunându-se:

- admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A.,

- anularea deciziei de concediere nr. 3052/30.08.2016 emisă de pârâta CN Poșta Română S.A., cu consecința reintegrării reclamantei în funcția și postul deținute anterior emiterii deciziei, respectiv inspector exploatare în cadrul Oficiului Județean de Poștă Timiș;

- plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă în muncă, precum și la plata contribuțiilor aferente drepturilor salariale către bugetul de stat, în ceea ce privește reclamanta, pentru perioada de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă în muncă a acesteia.

- admiterea cererii reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional Compania Națională Poșta Română S.A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A., obligând reclamanta-pârâtă reconvențional A. la plata către pârâta-reclamantă reconvențional Compania Națională Poșta Română S.A. a sumelor de bani primite cu titlul de plăți compensatorii, în urma emiterii deciziei de concediere nr. 3052/30.08.2016.

Prin decizia civilă nr. 689/14.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2016 a fost respins apelul declarat de pârâta Compania Națională "Poșta Română" S.A., împotriva sentinței civile nr. 722 pronunțată la 25.05.2017 de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamanta A..

Cu privire reglementările legale referitoare la interzicerea discriminării, a fost reiterată importanța acordată în legislație principiului nediscriminării, principiu care cunoaște o reglementare internă și internațională bine conturată: Constituția României (Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993), O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 202/2002, O.U.G. nr. 96/2003, O.U.G. nr. 96/2003, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva 2000/78/CE, Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă și, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea Riežniece).

Examinând situația din speță în raport cu reglementările legale și jurisprudența expusă mai sus, instanța a constatat că reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A. a susținut că nelegalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pe considerentul lipsei dovedirii unui tratament diferențiat la care a fost supusă doamna A..

În ceea ce privește dispozițiile din Legea nr. 202/2002, s-a reținut că acestea nu sunt incidente în speță, în condițiile în care nu s-a dovedit - nici nu s-a susținut de către doamna A. - existența unei discriminări pe criterii de sex, în condițiile în care însăși doamna A. susține că locul de muncă al domniei sale ar fi fost ocupat, în urma concedierii colective, tot de o femeie.

În al doilea rând, motivul concedierii doamnei A. a fost legat de o disponibilizare colectivă și ca urmare a neprezentării domniei sale la concursul organizat în vederea departajării angajaților cărora li se vor menține raporturile de muncă. Deși nelegalitatea acestei modalități de concediere a fost statuată prin hotărâre judecătorească definitivă, nelegalitatea nu a fost determinată de starea doamnei A. de mamă aflată în concediu pentru creșterea copilului, ci de faptul că la momentul organizării concursului doamna A. avea contractul de muncă suspendat și nu avea obligația de a se prezenta la concurs. Or, această constatare este independentă de starea doamnei A. de mamă aflată în concediu pentru creșterea copilului, dat fiind faptul că legea reglementează mai multe cazuri de suspendare a contractului individual de muncă, în afara celui privind concediu de maternitate, în condițiile art. 49 și următoarele din Codul muncii.

Prin urmare, concediul de maternitate este doar unul din cazurile de suspendare de drept a contractului individual de muncă, astfel încât constatarea privind nelegalitatea concedierii în cazul suspendării contractului individual de muncă nu este aplicabilă exclusiv salariatelor aflate în concediu de maternitate, pentru a se reține că prin hotărâre judecătorească definitivă s-ar fi constatat o discriminare pe bază de sex, respectiv întemeiată pe starea doamnei A. de mamă aflată în concediu de maternitate.

Astfel, dispozițiile Legii nr. 202/2002 nu sunt incidente în speță, în condițiile inexistenței unei discriminări pe criterii de sex, astfel cum este reglementată în acest act normativ.

În ceea ce privește dispozițiile din O.U.G. nr. 96/2003, acestea nu sunt incidente, având în vedere domeniul de aplicare a acestui act normativ, numita A. neaflându-se în niciuna din situațiile menționate de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 96/2003, nefiind salariată gravidă ori mamă lăuză sau care alăptează, ci doar mamă revenită la serviciu după încheierea concediului legal de creștere a copilului.

În examinarea legalității actului contestat în raport cu Directiva 2006/54/CE și hotărârea Riežniece, s-a reținut că în speța de față, instanța pornește de la premisa indiscutabilă că decizia de concediere a doamnei A. a fost nelegală - după cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 722/25.05.2017 a Tribunalului Timiș, expusă anterior - hotărâre judecătorească definitivă, al cărei adevăr judiciar nu poate fi contestat.

De asemenea, stabilind lipsa caracterului efectiv al desființării locului de muncă al pârâtei A., Tribunalul Timiș a reținut și încălcarea dispozițiilor art. 65 din Codul muncii.

La rândul său, prin hotărârea contestată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut un tratament diferențiat în speță, întrucât dreptul petentei A. la muncă a fost îngrădit prin desființarea postului, desființare care nu a avut la bază o reorganizare judiciară, falimentul sau dizolvarea angajatorului, în condițiile legii.

Colegiul director a apreciat că faptul că petenta a fost discriminată la locul de muncă, criteriul de discriminare fiind cel al maternității și protecția instituită de lege la întoarcerea la locul de muncă.

Cu privire la criteriul de discriminare, Colegiul a reținut că petenta se află într-o situație specială temporară, având la bază criteriul expres prevăzut de lege, respectiv sex, criteriu care nu poate fi disociat de maternitate, întrucât sarcina nu poate fi imputată decât femeii. În opinia C.N.C.D., însăși situația specială a petentei, cea de mamă recent revenită din concediu, presupunea un tratament diferit. Angajatorul este obligat să prevadă situațiile de acest gen, și să aibă în vedere complexul de acte normative naționale (art. 6 din O.G nr. 137/2000 republicată, Legea nr. 202/2002, O.G nr. 96/2003, O.G. nr. 111/2010, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național), și care sunt în concordanță cu legislația europeană (Directiva 76/207/CEE, Directiva 92/85/CEE), care protejează femeia aflată în această situație specială, respectiv graviditate, naștere, lăuzie și concediu de creștere copil.

Considerând întemeiată susținerea referitoare la îngrădirea nelegală a dreptului la muncă al petentei pârâte prin concedierea nelegală, această concediere s-a făcut în urma unui concurs la care reclamanta nu se putea prezenta și, conform hotărârilor judecătorești definitive, reclamanta nu era obligată să se prezinte la acest concurs.

Or, în speță nu este îndeplinită cerința a treia statuată de Curtea Europeană de Justiție în cazul evaluării prealabile concedierii, și anume aceea conform căreia evaluarea lucrătorilor (în vederea departajării celor ce vor fi menținuți în urma desființării unor posturi) "nu trebuie să implice prezența fizică a lucrătorilor, condiție pe care lucrătorul aflat în concediu pentru creșterea copilului nu o poate îndeplini".

Este evident că cerința prezentării doamnei A. la concursul organizat de Compania Naționala Poșta Română S.A. încălca această cerință de evaluare nediscriminatorie impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene conform hotărârii Riežniece.

De asemenea, este evidentă încălcarea dispozițiilor art. 15 din Directiva 2006/54/CE, și că reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A. nu a dovedit - în condițiile art. 19 din Directiva 2006/54/CE "că nu a existat o încălcare a principiului egalității de tratament".

În acest sens, par. 54 din hotărârea Riežniece, a fost încălcat, în condițiile în care postul ocupat de angajat A. a fost desființat și că aceasta a fost concediată imediat după revenirea din concediu, tocmai ca urmare a desființării acestui post.

Ținând seama de introducerea criteriului nelegal de departajare al susținerii unui concurs care implica prezența la serviciu - respectiv o condiție ce nu putea fi îndeplinită de angajata aflată în concediul pentru creșterea copilului - s-a reținut încălcarea dispozițiilor Directiva 2006/54/CE și a principiilor egalității de tratament în sensul statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea Riežniece.

Date fiind aceste observații, s-a reținut nelegalitatea concedierii doamnei A., raportat la care se reține legalitatea actului contestat de reclamanta Compania Naționala Poșta Română S.A., fiind îndeplinite cerințele legale pentru existența discriminării întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, interpretate în acord cu Directiva 2006/54/CE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special a hotărârii Riežniece, citată anterior.

Reținând legalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce privește cererea de înlocuire a amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului, instanța a observat că această cerere nu a fost motivată sub nicio formă în cererea de chemare în judecată și din acest punct de vedere, s-a considerat că sancțiunea avertismentului ar fi suficientă în speță, cererea urmând a fi respinsă cu această motivare.

Examinând hotărârea atacată, din perspectiva motivului de casare invocat de reclamantă - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Înalta Curte reține următoarele:

Deși prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 202/2002 și ale O.U.G. nr. 96/2003, a susținut că motivul concedierii pârâtei l-a reprezentat pe de o parte, disponibilizarea colectivă din cadrul reclamantei și, pe de altă parte, neprezentarea pârâtei la concursul organizat în vederea departajării angajaților cărora le vor fi menținute raporturile de muncă, în condițiile în care contractul individual de muncă al acesteia era suspendat.

După cum s-a reținut în considerentele hotărârii C.N.C.D., criteriul de discriminare al petentei a fost acela al maternității și protecția instituită de lege la întoarcerea la locul de muncă.

Relativ la acest criteriu, recurenta a arătat că aprecierea Colegiului Director a fost eronată, în raport de prevederile art. 49 alin. (2) și art. 51 din Codul muncii, respectiv că prin suspendarea contractului individual de muncă din inițiativa salariatului nu dă naștere unor efecte similare suspendării de drept și, cu atât mai puțin unor obligații în sarcina angajatorului.

Înalta Curte reține că, în raport de dispozițiile precitate, indiferent de felul suspendării contractului individual de muncă - de drept, prin acordul părților sau prin actul unilateral al uneia dintre părți (art. 49 alin. (1) Codul muncii) - principalul efect al acesteia este "suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator." (alin. (2).

Pe de altă parte, suspendarea contractului individual de muncă are un caracter temporar (motivele care împiedică executarea contractului individual de muncă au durată limitată în timp) și parțială (întrucât nu privește totalitatea efectelor contractului individual de muncă, ci numai o parte din ele - prestarea muncii de către salariat și retribuirea acestuia de către angajator); precizarea care se impune fiind aceea că, în decursul perioadei de suspendare, salariatul își menține drepturile de bază, cum ar fi: locul de muncă, dreptul la demisie, libera asociere în sindicat, protecție la concediere, etc.

În considerarea acestor argumente, instanța supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - s-a pronunțat prin Decizia nr. 20/2016, statuând că,,§ 39. … din rațiuni practice, ar fi necesar să se întocmească o decizie de către angajator prin care să se dispună suspendarea sau să se constate starea de suspendare a contractului de muncă, să se precizeze temeiul de drept și să se consemneze efectele (legale sau convenționale) ale suspendării respective, iar în baza deciziei se pot face mențiunile în evidențe/registrul de evidență al salariaților și în dosarele personale.".

Înalta Curte apreciază că, în raport de aceste texte legale - art. 49 alin. (2) și art. 51 din Codul muncii - nu se poate susține nelegalitatea hotărârii Comitetului director, atacate de reclamanta recurentă, incidența acestora în cauză fiind limitată la efectele pe care le produce suspendarea contractului individual de muncă, respectiv prestarea muncii de către salariat și retribuirea acestuia de către angajator, fără a aduce însă atingere celorlalte drepturi relevante în speță: dreptul la un loc de muncă și protecția la concediere.

Fără a contesta susținerile recurentei potrivit cărora criteriul testării salariaților, în vederea recrutării forței de muncă, este unul legal și obiectiv, Înalta Curte subliniază însă importanța efectului pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la sentința nr. 722/25.05.2017 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia nr. 689/14.09.2017, hotărâri judecătorești care au stabilit în mod definitiv nelegalitatea Deciziei de concediere a pârâtei și, implicit, nelegalitatea procedurii de testare profesională.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, Înalta Curte a precizat că puterea de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. (Decizia nr. 2787 din 12 iunie 2014 a Î.C.C.J. – secția de contencios administrativ și fiscal).

În raport de starea de fapt avută în vedere atât de către instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2016 cât și de Comitetul Director, Înalta Curte reține, contrar recurentei, că în cauză suntem în prezența unei discriminări substanțiale, determinate de un tratament identic, pentru persoane care nu sunt în aceeași situație, sau mai exact, reclamanta a fost concediată în urma absenței de la o testare profesională la care nu putea să participe (având contractul individual de muncă suspendat) și nu trebuia să participe (potrivit considerentelor sentinței 722/25.05.2017 a Tribunalului Timiș).

De altfel, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că "dreptul de a nu fi discriminat... este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit dar și atunci când statele omit să trateze diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile" (v. cauza Thlimmenos c. Grecia din 6.04.2000).

Or, în aceste condiții, incidența în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) și ale art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 nu poate fi contestată, tocmai ca urmare a introducerii criteriului nelegal de departajare al susținerii unui concurs care implica prezența la serviciu, cerință care nu putea fi îndeplinită de pârâtă, aflată în concediu pentru creșterea copilului.

În aceste condiții, nu poate fi reținută susținerea recurentei precum că tratamentul aplicat pârâtei nu ar fi fost unul discriminatoriu, întrucât concedierea, ca urmare a restructurării, viza întregul personal nu doar persoana acesteia, pentru următoarele motive:

În primul rând, existența discriminării se desprinde, fără putință de tăgadă din efectul pozitiv al lucrului judecat, reprezentat de hotărârile judecătorești pronunțate în cauza nr. 6829/30/2016, care au statuat că decizia de concediere a pârâtei este nelegală, întrucât a avut la bază absența acesteia de la o testare profesională în timp ce contractul individual de muncă era suspendat.

În al doilea rând, sunt juste considerentele primei instanțe relativ la cele statuate de Curtea Europeană de Justiție în paragraful 43 din hotărârea Riežniece, text potrivit căruia "Pentru a nu îi plasa pe lucrătorii care au efectuat un concediu de creștere a copilului într-o astfel de situație dezavantajoasă, evaluarea trebuie să respecte un anumit număr de condiții. În special, aceasta trebuie să îi privească pe toți lucrătorii care pot fi vizați de restructurarea postului. De asemenea, o astfel de evaluare trebuie să se întemeieze pe criterii strict identice cu cele aplicabile lucrătorilor în activitate. În plus, punerea în aplicare a acestor criterii nu trebuie să implice prezența fizică a lucrătorilor, condiție pe care lucrătorul aflat în concediu pentru creșterea copilului nu o poate îndeplini".

Mai mult, s-a arătat de către prima instanță că nu este îndeplinită cerința a treia statuată de Curtea Europeană de Justiție în cazul evaluării prealabile concedierii, și anume aceea conform căreia evaluarea lucrătorilor (în vederea departajării celor ce vor fi menținuți în urma desființării unor posturi) "nu trebuie să implice prezența fizică a lucrătorilor, condiție pe care lucrătorul aflat în concediu pentru creșterea copilului nu o poate îndeplini".

În al treilea rând, discriminarea rezultă, neechivoc, din identitatea situației din prezentul litigiu cu cea avută în vedere de C.J.U.E. în Hotărârea (Camera a patra) din 20 iunie 2013, în cauza C-7/12:,,§. 41 …pentru a se evita orice discriminare și pentru a se asigura egalitatea de șanse între bărbați și femei, modul de evaluare a lucrătorilor în cadrul restructurării unui post nu trebuie să plaseze lucrătorii care au efectuat un concediu pentru creșterea copilului într-o situație defavorabilă în raport cu lucrătorii care nu s-au aflat într-un asemenea concediu.".

Față de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivul de casare avut în vedere de către recurentă - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ "POȘTA ROMÂNĂ" S.A. împotriva sentinței civile nr. 110 din 2 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2020.