ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 98/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2017, pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta SNTFM CFR Marfă S.A. a chemat în judecată pe pârâta CN CFR S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 449.971,36 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de acces pe infrastructura feroviară încheiat de părți.

Prin sentința civilă nr. 766 din 15 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă că nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SNTFM CFR Marfă S.A.. A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SNTFM CFR Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională CFR S.A., pârâta fiind obligată la plata sumei de 449.971,36 RON reprezentând despăgubiri.

Procedând la examinarea condițiilor răspunderii civile contractuale reglementate de art. 1350 C. civ., prima instanță a reținut existența unei fapte ilicite a pârâtei CNCFR S.A. constând în încălcarea obligației contractuale specifice cuprinsă în art. 28.1 potrivit căreia pârâta trebuie să asigure funcționarea infrastructurii feroviare și gestionarea sistemele de siguranță și conducere a traficului, iar în realizarea acestei obligații are, potrivit art. 9.1, dreptul să efectueze toate lucrările necesare pe infrastructura feroviară, sens în care o va informa pe reclamantă despre lucrările importante programate (art. 9.2).

Reținând obligația pârâtei de asigurare a stării de funcționare a infrastructurii feroviare și examinând modul de exercitare a acestei îndatoriri, prima instanță a avut în vedere constatările Inspectoratului pentru Situații de Urgență Dobrogea cuprinse în procesul-verbal de intervenție nr 193/22.07.2016, dar și în Nota de control din 09.08.2016, potrivit cărora intervenția din data de 22.07.2016 a fost pentru stingerea unui incendiu la vegetația uscată care s-a extins și la vagoanele CFR Marfă încărcate cu celuloză și, respectiv, nu s-a respectat de către CNCFR S.A. normele de apărare împotriva incendiilor specifice activității pe care compania o desfășoară, una dintre acestea fiind neîndepărtarea vegetației uscate din zona de siguranță a căilor ferate din zona stației A., Triaj. În urma acestor constatări, ISU Dobrogea, prin procesului-verbal de contravenție nr. x/10.08.2016, i-a aplicat pârâtei sancțiunea amenzii contravenționale.

Așadar, prima instanță a reținut existența faptei ilicite în sarcina pârâtei CNCFR S.A. care nu a asigurat întreținerea infrastructurii feroviare ce face obiectul contractului nr. x/2015.

Având în vedere prevederile art. 19.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/2015 potrivit cărora pârâta CFR este răspunzătoare de avariile materiale și de pierderile pecuniare rezultate din despăgubirile datorate de reclamantă, conform convențiilor interne la care este parte, dar și prevederile art. 1270 C. civ. care consacră principiul forței obligatorii a contractului încheiat de părți, tribunalul a apreciaat că sunt întrunite toate condițiile de atragere a răspunderii civile contractuale a pârâtei CN CFR S.A. care a fost obligată să plătească despăgubiri în valoare totală de 449.971,36 RON din care suma de 401.579,47 RON reprezintă despăgubiri aferente procentului de 47% din cantitatea de celuloză distrusă, 36.067,45 RON- reparații la 12 vagoane și 12.324,44 RON-reprezentând transbordare marfă din vagoanele avariate și servicii.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Compania Națională CFR S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a înlăturat apărarea apelantei-pârâte în sensul că obligația de îndepărtare a vegetației nu este o obligație contractuală ci rezultă din normele care reglementează activitatea pârâtei apelante, în condițiile în care, prin contract, pârâta s-a obligat să asigure acces la traficul feroviar în condiții de siguranță.

Conform art. 19.2.1 din contract, CFR este exonerată de răspundere doar în condițiile existenței unor factori externi pe care nu putea și nu avea cum să îi evite și ale căror consecințe nu putea să le preîntâmpine.

În consecință, instanța de apel a reținut existența răspunderii contractuale a pârâtei care nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile privind asigurarea unui trafic feroviar lipsit de riscuri, ceea ce a dus la prejudicierea reclamantei prin avarierea vagoanelor proprietatea sa și a mărfii transportate de aceasta.

La 28 februarie 2019, pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-pârâtă, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în răspundere contractuală pentru pretențiile în cuantum de 449.971,36 RON.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii pretențiilor în valoare de 6.011,24 RON, reprezentând TVA aferent reparațiilor în cuantum de 30.056,21 RON, efectuate în regie proprie.

În argumentarea cererii de recurs se arată că prin hotărârea recurată nu au fost analizate și reținute condițiile răspunderii contractuale, nefiind dovedite și justificate vinovăția ori culpa pârâtei în executarea obligațiilor contractuale și a legăturii dintre prejudiciu și fapta ilicită săvârșită în executarea contractului.

Recurenta apreciază că interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv art. 1350 și art. 1272 C. civ. este rezultatul analizării eronate a convenției încheiate de părți, termenul de acces pe infrastructura feroviară fiind interpretat greșit.

Astfel, s-a reținut în mod eronat că pretențiile reclamantei sunt datorate neexecutării culpabile a prevederilor contractuale, fiind invocate art. 19.1. art. 19.2, art. 28.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/2015, apreciindu-se ca fiind incidente în antrenarea răspunderii civile contractuale.

Indiferent de temeiurile de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată și de susținerile reclamantei, instanța sesizată cu soluționarea cauzei trebuia să aprecieze asupra incidenței contractului de acces pe infrastructura feroviară invocat de reclamanta și să constate că raportul juridic dedus judecății este străin de obiectul convenției, acesta vizând doar activitatea specifică a recurentei astfel cum este reglementată prin norme legale.

Totodată, pornind în mod greșit de la obiectul contractului de acces pe infrastructura feroviară, analizând și interpretând greșit pachetul minim de prestații pe care trebuie să le presteze apelanta-pârâtă, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea art. 1350 C. civ., reținându-se răspunderea civilă contractuală a recurentei, în temeiul prevederilor art. 19.1 alin. (1) din același contract de acces.

Or, în temeiul convenției încheiate de părți, recurenta consideră că nu-i poate fi imputat prejudiciul reclamat, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile depunând puncte de vedere.

Intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului învederând că, din probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, a rezultat neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de pârâtă.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta Compania Națională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În argumentarea cererii de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 și a art. 1272 alin. (1) C. civ., de către instanța de apel, ca urmare a interpretării eronate a convenției încheiate de părți.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a normelor prevăzute pe cale legislativă.

Potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

În aplicarea acestui text de lege, în cauza dedusă judecății, instanța de apel a reținut că pârâta s-a obligat să asigure acces la traficul feroviar în condiții de siguranță, obligație reținută ca fiind minimală în raport cu art. 19.2.1 din contract, care exonerează pârâta de răspundere doar în cazul intervenției unor factori externi.

Astfel, în lipsa unor dispoziții contractuale exprese, instanța de apel a determinat încălcarea obligației de asigurare a accesului la traficul feroviar în condiții de siguranță având în vedere limitele, atât minime cât și maxime, ale răspunderii contractuale.

Răspunderea contractuală a pârâtei se bazează pe probele administrate în cauză, printre care și sancționarea contravențională a acesteia conform Legii nr. 307/2006, constând în aceea că nu a respectat normele de apărare împotriva incendiilor, specifice activităților pe care le desfășoară, respectiv îndepărtarea vegetației uscate din zona de siguranță a căilor ferate, probe care nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte privind faptul că obligațiile sale au fost îndeplinite în limitele activității specifice, astfel cum este reglementată prin norme legale și contractuale, vor fi înlăturate.

Pe de altă parte, motivul de nelegalitate invocat presupune încălcarea normelor de drept material, în mod direct și nemijlocit, iar nu ca o consecință a interpretării greșite a dispozițiilor contractuale, cum greșit susține recurenta.

Interpretarea dispozițiilor contractuale este atributul instanțelor de fond, competența instanței de recurs fiind aceea de verificare a legalității deciziei recurate pe baza unor critici punctuale raportate la motivele de nelegalitate invocate.

În considerarea argumentelor anterior prezentate este nefondată și susținerea din recurs vizând încălcarea dispozițiilor legale care reglementează principiul răspunderii contractuale, respectiv art. 1350 C. civ., potrivit căruia, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

Texul de lege instituie principiul răspunderii contractuale ca o consecință a nerespectării obligațiilor asumate printr-un contract și devine aplicabil în măsura în care probele administrate dovedesc pretențiile reclamantei.

Recurenta a susținut că răspunderea contractuală dedusă judecății excedează cadrului contractual întrucât nu și-a asumat obligația reținută ca fiind încălcată de instanțele de fond, prin urmare nu-i poate fi imputat prejudiciul reclamat.

Această critică este nefondată raportat la considerentele instanței de apel care, ca instanță devolutivă a fondului, a reținut în urma probelor administrate, că recurenta-pârâtă a încălcat obligația contractuală de asigurare a accesului la traficul feroviar în condiții de siguranță, așadar a constatat ca fiind întrunite condițiile atragerii răspunderii contractuale.

Invocarea în recurs a încălcării acestui text de lege, cu rang de principu al răspunderii contractuale, fără a se concretiza modul în care se consideră a fi fost încălcat de instanța de apel, este o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate.

Se constată așadar, că recurenta nu arată în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1350 C. civ., ci se limitează la a susține aplicarea greșită a principiului răspunderii contractuale, valorificând exclusiv propria sa construcție juridică relativă la obligațiile asumate contractual, care însă a fost înlăturată, potrivit deciziei recurate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2021.