ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 209/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1893/2021 din 2 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 20.789.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a accidentului feroviar.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.920,8 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și 5.720 RON, reprezentând onorariu de expert.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din minuta și din dispozitivul sentinței civile nr. 1893/2021 din 2 iulie 2021, în sensul menționării: "Obligă pârâta la plata sumei de 2.078.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul suferit ca urmarea accidentului feroviar.", în loc de:, Obligă pârâta la plata sumei de 20.789.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul suferit ca urmarea accidentului feroviar.", așa cum din eroare s-a menționat.

De asemenea, a formulat apel și reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A.

Prin decizia civilă nr. 826A/2022 din 20 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost admise apelurile, fiind anulată în tot sentința atacată.

Evocând fondul, prin decizia civilă nr. 1106 din 30 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.734.247,04 RON, fără TVA, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a accidentului feroviar produs la data de 06.02.2016.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 23.807,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.530 C. civ., susținând că în cauză nu s-a dovedit faptul că nu și-ar fi îndeplinit în mod culpabil obligația de a asigura funcționarea corespunzătoare și în deplină siguranță a infrastructurii feroviare. Dimpotrivă, au fost respectate prevederile H.G. nr. 581/1998 și cele ale contractului dintre părți, în fapt fiind asigurată utilizarea de către reclamantă a infrastructurii feroviare.

De asemenea, a susținut recurenta că instanța de apel a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006 privind siguranța feroviară, întrucât calea ferată a avut un regim normal de funcționare la momentul producerii accidentului iar rostul acesteia de dilatație se afla în limitele admise de elementele sale constructive.

S-a mai invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.548 C. civ. deoarece nu s-a făcut dovada neexecutării obligațiilor contractuale, neexistând elemente din care să rezulte lipsa de siguranță a căii ferate la momentul producerii accidentului.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod eronat nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.351 alin. (3) C. civ., privind cazul fortuit, deși în cauză nu s-a dovedit neîndeplinirea, la data producerii accidentului, a condițiilor tehnice necesare pentru circulația trenurilor.

A mai criticat recurenta și faptul că soluția de admitere a cererii se întemeiază pe concluziile raportului de investigare întocmit de Agenția de Investigare Feroviară Română, cu toate că prin acesta nu s-au stabilit persoanele vinovate de producerea accidentului.

Nu în cele din urmă, s-a reproșat instanței de apel că nu a făcut aplicarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., aceasta neținând seama de toate circumstanțele cauzei precum și de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință, prin aceea că a obligat pârâta la plata unei duble despăgubiri, constând în achitarea contravalorii vagoanelor avariate și plata chiriei pentru depozitarea acestora.

Pentru aceste motive, în mod greșit s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile contractuale.

La data de 17 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., prin care s-a solicitat, în principal, anularea recursului iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părții, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că recurenta a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.530 și art. 1.548 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006 privind siguranța feroviară, arătând, în esență, că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, în etapele procesuale anterioare nefiind probat că pârâta, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile contractuale în ceea ce privește asigurarea funcționării căii ferate și siguranța feroviară, cu consecința producerii accidentului.

Se impută instanței de apel și că în mod eronat nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.351 alin. (3) C. civ., în sensul reținerii incidenței cazului fortuit, câtă vreme nu s-a dovedit faptul că producerea accidentului a fost cauzată de neîndeplinirea condițiilor tehnice necesare pentru circulația trenurilor.

Înalta Curte reține că aceste susțineri și pretinse încălcări ale legii vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, nefiind deduse instanței de recurs critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel, analizând clauzele contractului nr. x/30.01.2015, a reținut că pârâta, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, avea obligația, conformă prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006, de a asigura funcționarea corespunzătoare și în deplină siguranță a acestei infrastructuri, în caz contrar fiind ținută să repare prejudiciile cauzate operatorului de transport feroviar.

Cu privire la probele administrate, a reținut că raportul de investigare nr. x/02.02.2017 și raportul de expertiză tehnică judiciară aflate la dosar sunt concordante în sensul că accidentul s-a produs din cauza stării necorespunzătoare a liniei de cale ferată, ca urmare a montării de către angajații pârâtei a unui cuponaș de șină neconform reglementărilor în vigoare și, totodată, a neluării măsurilor necesare pentru a restricționa viteza de circulație a trenurilor pe tronsonul de cale ferată afectat. A mai reținut că nu pot fi primite apărările privitoare la incidența cazului fortuit, câtă vreme s-a probat fără dubiu că pârâta nu a respectat obligațiile contractuale care îi reveneau în calitate de administrator al infrastructurii feroviare.

A concluzionat instanța de apel că pârâta și-a încălcat în mod culpabil obligațiile de a asigura funcționarea corespunzătoare și în deplină siguranță a infrastructurii feroviare, prevăzute la art. 6.1., art. 9.1. și art. 28.1. din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/30.01.2015, fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat reclamantei.

În raport cu aceste dezlegări, se constată că partea urmărește să combată statuările în fapt ale instanței de apel, fără a pune în discuție probleme de drept, cu toate că în recurs nu are loc o reeditare a judecății în fond, ci numai un control de legalitate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute expres de lege.

Recurenta susține în calea extraordinară de atac că nu îi revine responsabilitatea producerii incidentului feroviar, cu consecința netemeiniciei pretențiilor reclamantei, contestând, practic, starea de fapt reținută de instanța de apel sub aspectul aprecierii culpei contractuale, ca urmare a interpretării și valorificării probelor.

Astfel, pretinde că, în calitatea sa de administrator al infrastructurii feroviare, și-a îndeplinit obligațiile contractuale de asigurare a funcționării normale a liniilor de cale ferată, neexistând la dosar dovezi din care să rezulte contrariul. Ca o consecință, apreciază recurenta că instanța de apel trebuia să constate incidența cazului fortuit, cu titlu de cauză exoneratoare de răspundere.

Înalta Curte constată că sunt repuse în discuție aspecte de fapt, eminamente tehnice, care au făcut obiectul probațiunii în etapele procesuale anterioare și care nu pot face obiectul reaprecierii în recurs.

În ceea ce privește stabilirea faptelor, instanța de apel, ca ultimă instanță de fond, este suverană, în recurs nefiind posibilă cenzurarea situației de fapt reținute.

Prin urmare, deși recurenta invocă nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării dreptului substanțial, indicând totodată textele de lege pretins încălcate - art. 1.530, art. 1.548 și art. 1.351 alin. (3) C. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006, criticile au caracter generic, pur enunțiativ, din cererea de recurs nerezultând modul concret în care instanța de apel, prin raționamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt normele legale evocate.

Or, caracterul formalist al recursului impunea ca partea să fi dezvoltat încălcările pretinse, printr-o argumentare care să fie aptă a contura critici de nelegalitate, de natură să justifice controlul judiciar din perspectiva acestora.

În continuare, critica recurentei privind faptul că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe concluziile raportului de investigare întocmit de Agenția de Investigare Feroviară Română privește modul în care instanța de apel a apreciat și a valorificat o probă aflată la dosarul cauzei.

Instanța de apel, în virtutea rolului său devolutiv, este liberă în a interpreta probele, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblu, potrivit propriei convingeri, astfel că aprecierea instanței de apel cu privire la valoarea probantă a raportului de investigație criticat nu poate face obiectul analizei în recurs.

În cele din urmă, susținerile potrivit cărora instanța de apel nu ar fi făcut aplicarea normei de procedură prevăzute de art. 22 alin. (7) C. proc. civ., cu consecința că ar fi obligat pârâta la plata unei duble despăgubiri, reprezentate de contravaloarea vagoanelor avariate și chiria pentru depozitarea acestora, vizează întinderea prejudiciului cauzat reclamantei, fiind, așadar, critici de temeinicie.

Partea tinde să obțină o reapreciere a probelor care au stat la baza stabilirii prejudiciului cauzat reclamantei, cu consecința eventuală a diminuării contravalorii despăgubirilor la plata cărora a fost obligată, ceea ce se opune însă rațiunii căii extraordinare de atac promovate.

Față de stadiul procesual al litigiului, instanța supremă nu este abilitată de lege să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată, nefiind posibilă analiza componentelor prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor aflate în sarcina părâtei.

Ca ultimă observație, se impune a se arăta că apărările de fapt formulate cu titlu de critică în recurs reprezintă, parțial, o reiterare a motivelor de apel, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat prin decizia atacată. Or, simpla reluare a susținerilor din cuprinsul cererii de apel, fără a fi criticate în concret considerentele reținute prin decizia atacată, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Înalta Curte impune astfel concluzia că recurenta nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de instanța de prim control judiciar, posibil a fi examinat în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării sale la plata prejudiciului cauzat reclamantei, urmărește reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a probelor care au stat la baza soluției din apel.

Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Or, dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. impun ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Așa fiind, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar de legalitate, fiind întemeiată excepția nulității invocată prin întâmpinare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1106 din 30 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1106 din 30 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.