ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1347/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., solicitând, instanței obligarea acesteia la plata sumei de 60.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 1.669 RON/lună prestație periodică, rezultate în urma accidentului produs la data de 12.11.2011 - Gara Basarab - Revizia de Vagoane București Basarab; la plata sumei de 1.500.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1585 din 29.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., a fost obligată pârâta la plata sumei de 160.000 euro, reprezentând daune morale, 116 RON reprezentând daune materiale și 406 RON în fiecare lună cu titlu de prestație periodică.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1465 A din 01 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1585 din 29.05.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016; a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A.; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SNTFC C.F.R. Călători S.A. și a obligat intimata- reclamantă A. la plata către apelanta- pârâtă S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. la plata sumei de 7.566 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta A., solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, iar, în rejudecare, admiterea recursului, în sensul menținerii sentinței civile nr. 1585/29.05.2018, pronunțată de către Tribunalul București, ca fiind legală și temeinică.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

În mod greșit instanța de apel consideră că nu poate fi atrasă răspunderea comitentului pentru prepusul său și că nu s-au dovedit toate condițiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel consideră că vina îi aparține recurentei și nu ia în calcul că toți angajații alegeau să se deplaseze prin acea parte, deși era mai periculoasă, situație cunoscută și acceptată cu bună știință de către intimată.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel în mod greșit nu a luat în calcul că nu a fost folosit semnalul acustic de avertizare de către mecanicul de locomotivă B. și nu a ținut cont de faptul că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă făcută de S.N.C.F.T. C.F.R. Călători S.A., în sensul că mecanicul ar fi folosit acest semnal.

După redarea dispozițiilor art. 1373 C. civ., recurenta-reclamantă susține că în condițiile în care mecanicul B. era angajatul societății intimate, iar accidentul s-a produs în timpul orelor de serviciu, sunt întrunite condițiile dispozițiilor legale, situație de care instanța de apel nu a ținut cont.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel în mod greșit nu a ținut cont de fapta ilicită și de faptul că s-a dovedit, din toate probele existente la dosarul cauzei, fapta prepusului intimatei care a constat în nerespectarea normelor privind circulația pe căile ferate conform Regulamentului de semnalizare nr. x, aprobat prin Ordinul Ministrului Turismului nr. 1582/04.08.2006.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu înlătură raportul ITM, ci dimpotrivă face referiri la acesta și motivează temeinic concluziile acestuia, nefăcând altceva decât să critice situația generată de recurentă prin neglijența ei, încercând să limiteze toate probele care există în favoarea acesteia.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel în mod greșit a considerat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile a intimatei-pârâte și că nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită de nesemnalizare acustică a plecării de pe loc și prejudiciul suferit de către reclamantă.

După prezentarea unor opinii privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, recurenta-reclamantă consideră că răspunderea comitentului față de victimă este independentă de răspunderea prepusului, comitentul răspunde obiectiv, de plin drept, fără vinovăție, având ca fundament obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate, asociat cu ideea sau principiul echității.

Apărarea formulată în cauză

Intimața- pârâtă S.N.T.F.C. "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători București a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 22 iulie 2020, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei civile recurate.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 18 martie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 27 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte observă că, printr-o primă critică de recurs, recurenta-reclamantă susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de substanță, având considerente care, din punctul său de vedere reiau, practic, susțineri din apelul părții, fără a fi motivată în mod real și având la bază probele reale din dosar.

Criticile formulate de recurenta- reclamantă prin primul motiv de recurs invocat pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico- juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Așadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiție.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, obligația instanței de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât privește pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de apel, considerând recurenta că este lipsită de substanță, având considerente care, din punctul său de vedere reiau, practic, susțineri din apelul părții, fără a fi motivată în mod real, și neavând la bază probele reale din dosar, Înalta Curte reține că un asemenea aspect nu poate fi reproșat instanței de apel, din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.

Contrar susținerilor recurentei- reclamante, instanța de apel a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acțiunea dedusă judecății și obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat-o să respingă cererea reclamantei, motivarea fiind una amplă, pe toate aspectele invocate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, în motivare regăsindu-se argumentele care au format convingerea instanței de apel cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar și neechivoc, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar, pe de altă parte, la prevederile legale invocate și cele aplicabile raportului litigios dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a analizat, argumentat, probatoriile administrate în apel. Motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care părțile înțeleg să convingă instanța de judecată, nefiind, practic, reluate susținerile din apel pârâtei, cum se arată în recurs.

De altfel,"considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

De asemenea, se reține că nemulțumirea recurentei-reclamante valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă și din faptul că instanța de apel nu ar fi analizat în apel, probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele și probele administrate de către părți au format convingerea instanței de apel în sensul soluției adoptate, și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel București a analizat toate aspectele deduse spre analiză, inclusiv, apărările recurentei-reclamante, din considerentele deciziei rezultând, fără echivoc, faptul că instanța de apel a ajuns la soluția pronunțată prin analizarea fiecărei probe în parte, corelarea logică a acestora și coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

Instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea considerentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară și convingătoare, reținându-se însă, că cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speță a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină și jurisprudență.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-și găsească incidența în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurenta- reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată de instanța de apel, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma motivului de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de control judiciar a precizat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea acestuia pentru fapta prepusului fiind una obiectivă, de plin drept, fundamentată pe ideea de garanție, care exprimă obligația acesteia de a garanta persoanei vătămate securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează și desfășoară prin angajarea prepusului și o conduce în interesul său în mod direct.

Cu privire la intimata-pârâtă S.N.T.F.C. "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători București, recurenta- reclamantă susține incidența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Or, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 1373 alin. (1) C. civ., este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina prepușilor.

Cum, cu privire la mecanicul de locomotivă chemat în cauză și prepus al intimatei- pârâte, instanța nu a reținut vreo astfel de faptă, nu se poate reține răspunderea intimatei în cauză.

În cauza de față, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Cât privește aceste dispoziții, se reține că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite.

Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta prepusului sunt existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta omului prin care se provoacă un prejudiciu poate fi atât o acțiune, cât și o inacțiune sau omisiune.

Mai explicit, chiar și dispozițiile art. 1349 alin. (1) noul C. civ., reiterează principiul, în sensul că orice persoana are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere drepturilor sau libertăților altor persoane.

Pentru lămurire, Înalt Curte mai arată că, fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Argumentele recurentei-reclamante sunt nefondate, având în vedere textul C. civ. care prevede că:

Art. 1373 C. civ. Răspunderea comitenților pentru prepuși:

(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Fără a reanaliza probatoriul administrat, lucru, de altfel, nepermis în această cale de atac, cum încearcă recurenta-reclamantă prin criticile formulate, Înalta Curte reține că, așa cum corect a constatat și instanța de apel, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege de natură să atragă răspunderea comitentei- intimata-pârâtă pentru fapta prepusului său: nu este îndeplinită, condiția negativă descrisă de art. 1357 C. civ., respectiv, nu există fapta ilicită, între fapta prepusului intimatei și prejudiciu neexistând legătura de cauzalitate cerută de lege.

În temeiul tuturor argumentelor reținute, punctual, pentru fiecare aspect în parte, instanța de apel a concluzionat corect în sensul că nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii comitentului pentru fapta preăuslui, neexistând o faptă ilicită a prepusului pârâtei care să conducă la prejudiciul pe care l-a suferit recurenta-reclamantă.

Este important de reținut că instanța anterioară a fost preocupată să lămurească care au fost circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei pendinte, în raport de care, apare ca evidentă concluzia că recursul reclamantei trebuie respins, întrucât, nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât, acesteia nu i se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubită, decizia instanței de apel fiind astfel dată cu aplicarea corectă a textelor de lege care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale și a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 1357 și următoarele, art. 1373 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că și argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1465 A din 01 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.