ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 940/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Novaci la 12 iulie 2018 sub nr. dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.A.A.R, - Direcția F.P.V.S., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 31.200 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale, a sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere aferente acestor sume, în cuantum de 0,2% zi, începând cu data punerii în întârziere (l5-06-208) și până la data plății efective.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 20, 21, 32 și urm. din Legea nr. 132/2017 și art. 1357 C. civ.

La data de 19 septembrie 2018, reclamantul A. a depus precizare la acțiune, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitei B., apreciind a fi vinovată de producerea accidentului din data de 17 septembrie 2015.

Prin sentința nr. 1095/2018 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Judecătoria Novaci, în dosarul nr. x/2018 s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj.

Pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 9 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 76/2019 din 18 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S și intervenienta B..

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 11.457 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale și la plata penalităților de întârziere în sumă de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 76/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 150.000 RON, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Această decizie a fost completată prin decizia nr. 1/2020 din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în sensul că intimatul-pârât B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S. a fost obligat la 2.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului A..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și a datei de la care urmează a se calcula penalitățile de întârziere, aferente sumelor pe care intimata a fost obligată să le achite.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre în parte nelegală, fiind nesocotite dispozițiile legale aplicabile în domeniu, în acest sens, făcând referire la dispozițiile art. 1385-1392 C. civ., potrivit cărora, prejudiciul se repară integral și se vor acorda despăgubiri și pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, inclusiv pentru un prejudiciu viitor și neîndoielnic.

Ori, instanțele anterioare n-au aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, acordând o sumă prea mică pentru repararea prejudiciului suferit, aceasta nefiind în măsură să acopere trauma fizică și psihică resimțită în urma accidentului rutier.

În continuare, recurentul arată consecințele accidentului rutier asupra sănătății sale, menționând leziunile suferite.

În acest context, susține că accidental rutier în care a fost implicat, leziunile grave și complicațiile suferite în urma accidentului i-au afectat în mod negativ psihicul, acesta suferind o tulburare depresiv-anxioasă, cu dese atacuri de panică și fobie față de mijloacele de transport. Datorită acestor afecțiuni, participarea la viața socială și de familie s-a schimbat în mod negativ, comparativ cu situația anterioară accidentului, nemaiputând desfășura activitățile curente și nici nu se mai poate bucura de o viață normală.

În acest sens, arată că sunt elocvente actele medicale, dar și depozițiile martorilor audiați în cauză. Având în vedere aceste inconveniente, precum și suferințele fizice și psihice îndurate în urma accidentului rutier, recurentul consideră că este întemeiată cererea de acordare a daunelor morale într-un cuantum mult mai mare, care să reprezinte o justă compensare pentru prejudiciul suferit. De altfel, în practica instanțelor de judecată au fost numeroase cazuri în care cuantumul daunelor morale a fost net superior, prin raportare la vătămări de același gen, respectiv afectarea fizică și funcțională a membrului inferior și tulburări depresiv-anxioase.

Într-o altă critică, recurentul apreciază nelegală soluția instanței ce vizează soluția dată cu privire la penalitățile de întârziere, aceasta stabilind că penalitățile se datorează începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, aspect apreciat ca fiind în contradicție cu normele legale aplicabile în materie, respectiv Legea 132/2017.

In conformitate cu art. 20 din Legea nr. 132/2017, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea RCA.

În continuare, recurentul prezintă textele de lege apreciate ca fiind incidente în cauză, considerând că plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Ori în cazul de față, pentru repararea pagubelor suferite în urma accidentului rutier acesta s-a adresat asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ținut să răspundă pentru fapta persoanei ce a cauzat evenimentul cauzator de prejudicii, cu o cerere de despăgubire vizând acordarea daunelor materiale și morale.

În acest context, recurentul susține că se poate observa că intimata-pârâtă nu a respectat obligațiile stabilite în sarcina ei de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, situație în care devin incidente prevederile art. 21 alin. (2) și (5) din aceeași lege. Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, acesta apreciează că se impunea obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate de la data expirării termenului de 10 zile de la data primiri cererii de despăgubire.

Astfel, nu poate fi acceptată soluția instanței care a stabilit că obligația de plată a despăgubirilor devine exigibilă în termen de 10 zile de la data când asigurătorul primește hotărârea judecătorească definitivă ce stabilește sumele necesare reparării prejudiciilor materiale și morale suferite în urma accidentului rutier, întrucât această soluție vizează situația în care persoana prejudiciată se adresează direct instanței judecătorești, ipoteză în care asigurătorul nu are și nici nu i se poate imputa vreo conduită ilicită și sancționabilă. Însă, în situația în care persoana prejudiciată se adresează mai întâi asigurătorului, speța de față, acestuia din urmă îi revin obligațiile reglementate de art. 21 din Legea nr. 132/2017 și, în funcție de conduita pe care o adoptă, urmează a suporta rigoarea aplicării penalităților de la data neîndeplinirii obligațiilor legale.

Așadar, nu poate fi tolerata atitudinea asigurătorului de a se eschiva de la plata despăgubirii prin conduita adoptată în cauza de față, aceea de a nu-i trimite recurentului nicio ofertă de despăgubire, fiind evident că obligațiile prevăzute la art. 21 au fost îndeplinite în mod defectuos, situație în care devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (2) și (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv, obligația de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă în termen de 10 zile de la data primirii cererii de despăgubire, moment de la care intimata-pârâtă datorează penalități pentru fiecare zi de întârziere, menționând în acest sens și practica judiciară elocventă.

Pentru aceste considerente, recurentul consideră că este îndreptățit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost motivat în scris și depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, în raport de toate considerentele ce vor fi expuse în prezenta cerere, să fie redus cuantumul daunelor morale acordate până la concurența unei sume ce reflectă practica Înaltei Curții de Casație și Justiție.

În acest context, consideră că este netemeinică și nelegală hotărârea instanței de apel, sub aspectul încălcării normelor de drept material.

Astfel, textele de lege aplicabile în materia asigurărilor fac trimitere la legislația și jurisprudența din România, ori, potrivit dispozițiilor constituționale, tratatele pe care România le-a semnat și adoptat, fac parte din legislația românească, având chiar rol prioritar în fața acesteia, în acest context atât jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și a C.E.D.O, fiind obligatorie pentru instanțele din România.

Ca urmare, instanța de apel avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, să procedeze la examinarea jurisprudenței pentru ca, pe de o parte reclamantul să fie just despăgubit, dar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogățire fără justă temei.

Astfel, orice despăgubire pentru daunele morale trebuie să aibă un caracter rezonabil, just și echitabil și să nu reprezinte în realitate o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului victimelor. În acest sens, atunci când verifică îndeplinirea condițiilor pentru acordarea de despăgubiri, instanța de judecată urmează să aibă în vedere toate circumstanțele concrete ale speței, precum și contextul social-economic.

Așadar, Curtea de Apel Craiova, cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, reține în cuprinsul hotărârii faptul că în materia daunelor morale operează principiul reparației integrale, daunele morale fiind de natură a aduce victimelor alinarea suferințelor pricinuite și compensarea schimbărilor dramatice produse în existența lor.

Prin urmare, în lumina celor expuse, recurentul susține că valoarea despăgubirilor acordate de instanță le deturnează pe acestea de la scopul pentru care ele au fost reglementate, respectiv acelea de a compensa într-o manieră justă și echitabilă suferința cauzată de vătămarea victimei și le-a transformat într-o veritabilă sancțiune pentru pârâtă, dar și pentru intervenientul forțat.

În acest context, se arată că în acordarea daunelor morale, instanța trebuie să țină cont, în individualizarea acestora, de diferența netă între calitatea de asigurător a unei societăți de asigurare și cea de garant a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii. Scopul Fondului este acela de a oferi protecție imediată persoanei prejudiciate, garantând plata pe care o datorează partea responsabilă, nicidecum preluând răspunderea acesteia, ca în cazul unui asigurător. Între partea responsabilă și Fond nu există nici un raport contractual, legea a stabilit o obligație de garanție în sarcina Fondului în scopul protejării persoanelor prejudiciate.

În concluzie, recurentul susține că asemenea suferințe sunt subînțelese, iar ca atare trebuie compensate material - nu există dubiu în acest sens - însă, pe de altă parte, această compensație trebuie să fie una rezonabilă și nu un mijloc de îmbogățire.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 iunie 2020, B.A.A.R. - Direcția F.P.V.S. a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, în sumă de 1.000 RON, conform chitanței aflate la dosar recurs.

Magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au depus la dosar puncte de vedere la raport.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 18.02.2021.

Prin încheierea din 18.02.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis excepția nulității recursului declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul Pentru Protecția Victimelor Străzii și a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A..

Analizând recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul Pentru Protecția Victimelor Străzii sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din observarea criticilor formulate, se constată că recurentul deși a indicat în cuprinsul recursului motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile nu au fost dezvoltate și argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

Deși a susținut incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul a arătat că instanța a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor fără a arăta în concret care sunt normele de drept material încălcate prin decizia atacată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate. În alți termeni, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește criticile vizând acordarea penalităților de întâziere recurentul apreciază greșită soluția privind stabilirea momentului de la care au fost acordate penalitățile de întârziere, respectiv cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii, începând cu a 11-a zi, susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 21 alin. (2) și (5) din Legea nr. 137/2017.

În opinia recurentului, momentul de la care curg penalitățile de întârziere, curge de la data exprirării termenului de 10 zile de la data primirii cererii de despăgubire.

Această critică se vădește a fi nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Așa fiind, conform considerentelor instanței de apel, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este legală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, motiv pentru care Înalta Curte constată că, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se impune respingerea recursului sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material în ceea ce privește cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate din această perspectivă.

Se constată că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, critica vizează cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamant și admise într-un cuantum nejustificat de mic de instanța de apel prin reducerea acestora, recurentul exprimându-și nemulțumirea față de interpretarea probatoriului administrat și modul în care instanța de apel a apreciat consecințele negative produse de accident.

Or, aceste argumente vizează aspecte de netemeinicie și nu pot fi examinate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și îl va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR - DIRECȚIA FONDUL PENTRU PROTECȚIA VICTIMELOR STRĂZII împotriva deciziei nr. 993/2019 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul declarat de pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR - DIRECȚIA FONDUL PENTRU PROTECȚIA VICTIMELOR STRĂZII.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2021.