ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2018

Decizia nr.

428/2018

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 14 octombrie

2016 sub nr. x/318/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul

Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și pe

intervenientul forțat B., solicitând instanței de judecată ca

prin sentința pe care o va pronunța în cauză să

dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 8.725 iei, sumă ce

reprezintă contravaloarea reparațiilor necesare aducerii la

parametrii funcționali de dinaintea producerii evenimentului asigurat din

07 iunie 2016 a autoturismului, proprietatea sa, marca BMW, obligarea pârâtelor

la plata sumei de 5.182,65 lei penalități de întârziere, calculate în

baza dispozițiilor art. 37 din Norma Autorității de Supraveghere

Financiară nr. 23/2014 modificată prin Norma Autorității de

Supraveghere Financiară nr. 13/2016 pe perioada 07 iunie 2016 - 31 martie

2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 2.687 din 04 aprilie 2017 pronunțată de

Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/318/2016 a fost admisă în

parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul

Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, și cu

intervenientul forțat B. A fost obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 8.725 lei despăgubiri civile și la

penalități de întârziere în valoare de 0,2% pentru fiecare zi de

întârziere de la data de 16 septembrie 2016 și până la achitarea

efectivă și integrală a debitului. A fost obligat pârâtul la

3.541,25 lei cheltuieli de judecată reclamantului.

Prin Decizia

nr. 618 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă,

a admis apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule

din România (B.A.A.R.) împotriva Sentinței civile nr. 2.687 din 04 aprilie

2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr.

x/318/2016.

A schimbat

sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamant și l-a obligat pe

pârât la plata sumei de 4.758,24 lei către reclamant.

A respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata

penalităților de întârziere.

Decizia a

fost dată cu recurs, în 30 de zile de la comunicare.

Împotriva

deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul.

La data de 12

decembrie 2017, Tribunalul Gorj a înaintat cererea de recurs, împreună cu

dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 12 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 09 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 14 februarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că "Recursul urmărește să supună

Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile

alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme

exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție

cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din

Constituție "competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege")

și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de

competență pot fi, stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții

de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva Deciziei nr. 618 din 04 octombrie 2017 pronunțată de

Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de

Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de

GGC - ED