ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2018

Decizia nr. 428/2018 Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 14 octombrie 2016 sub nr. x/318/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și pe intervenientul forțat B., solicitând instanței de judecată ca prin sentința pe care o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 8.725 iei, sumă ce reprezintă contravaloarea reparațiilor necesare aducerii la parametrii funcționali de dinaintea producerii evenimentului asigurat din 07 iunie 2016 a autoturismului, proprietatea sa, marca BMW, obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.182,65 lei penalități de întârziere, calculate în baza dispozițiilor art. 37 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 modificată prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 13/2016 pe perioada 07 iunie 2016 - 31 martie 2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2.687 din 04 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/318/2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, și cu intervenientul forțat B. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.725 lei despăgubiri civile și la penalități de întârziere în valoare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 16 septembrie 2016 și până la achitarea efectivă și integrală a debitului. A fost obligat pârâtul la 3.541,25 lei cheltuieli de judecată reclamantului. Prin Decizia nr. 618 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) împotriva Sentinței civile nr. 2.687 din 04 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/318/2016.

A schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4.758,24 lei către reclamant. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere. Decizia a fost dată cu recurs, în 30 de zile de la comunicare. Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul. La data de 12 decembrie 2017, Tribunalul Gorj a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 decembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția completului din data de 09 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi, stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 618 din 04 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018. Procesat de GGC - ED