ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 933/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a sub nr. x/2003 (nr. vechi dosar x/2003), reclamanta A. a chemat in judecata pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea contractului de credit nr. x din 14.06.2001 ce are ca obiect acordarea unui credit în valoare de 9.150.000.000 ROL si a contractului de credit nr. x din 28.08.2001 ce are ca obiect acordarea unui credit în valoare de 6.800.000.000 ROL încheiate între reclamanta si B., cu cheltuieli de judecată.

La data de 23.10.2003, pârâta B. S.A., prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistem Bancar a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei A. ca fiind nefondata si păstrarea in integralitatea lor a contractelor de credit nr. x/14.06.2001 si nr. y/28.08.2001 și obligarea reclamantei sa plătească B. S.A. suma de 15.950.000.000 ROL, cu titlu de daune si dobânda legala aferenta pana la stingerea integrala a datoriei.

La data de 09.12.2003 pârâta B. S.A., prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar a depus cerere precizatoare prin care a arătat că la data de 30.11.20031 valoarea pretențiilor B. S.A., solicitate prin cererea reconvenționala in cadrul dosarului nr. x/2003, este de 45.676.063.118 ROL din care: 15.950.000.000 ROL, creanță rezultata din contractele de credit nr. x/2001 si nr. y/2001, 29.726.063.118 ROL, dobânda convențională aferenta creanței de 15.950.000.000 ROL, calculata pana la data de 30.11.2003, determinata conform ratei dobânzii prevăzuta in contractul de credit.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 27.04.2004 s-a admis excepția prematurității cererii reconvenționale.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că pentru formularea cererii reconvenționale era necesară parcurgerea procedurii de conciliere conform art. 720

1

C. proc. civ., fiind o cerere evaluabilă în bani, chiar dacă decurge din același raport juridic cu cel vizat de cererea principală.

La data de 08.03.2005, în temeiul dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2005 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție.

Judecata a fost redeschisă prin încheierea din 13.09.2018.

Prin sentința civilă 3512 din 22.11.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală, a constatat nulitatea contractelor de credit nr. x/14.06.2001 și nr. y/28.08.2001, încheiate de pârâtă, și a respins cererea reconvențională ca prematur formulată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, în contractul de credit pentru persoane fizice nr. 124/14.06.2001 s-a menționat că B. S.A. acordă reclamantei A., în calitate de împrumutat, un credit în valoare de 9.150.000.000 ROL pe o perioadă de 15 zile, ultima scadență împlinindu-se la 29.06.2001, destinația creditului fiind, conform cauzei nr. 3, cumpărarea de acțiuni.

În cel de-al doilea contrat de credit, nr. 167, ce face obiectul prezentei judecăți, se prevede că s-ar fi acordat reclamantei A., de către aceeași pârâtă, B. S.A., un nou împrumut la data de 28.08.2001, în sumă de 6.800.000.000 ROL, pe o perioadă de 30 de zile, destinația fiind aceeași, achiziționarea de acțiuni.

Din carnetul de muncă Seria M.M. nr. x/15.12.1993 reiese că reclamanta a desfășurat în cadrul societății C. S.A. activitate salarială, în calitate de agent vânzări imobiliare, în perioada 01.11.1997-01.04.2002.

De asemenea, fișele fiscale pentru anii 2001 și 2002 confirmă prestarea acestei munci pentru angajatorul C. S.A. După cum se recunoaște prin răspunsul la întrebarea nr. 5 a interogatoriului propus a fi administrat pârâtei de către reclamantă, inițial, dl. D. a fost președintele C. S.A., ulterior devenind și președintele B. S.A..

Prin cererea sa de chemare în judecată reclamanta a solicitat nulitatea celor două contracte de credit susținând că nu și-a exprimat niciodată consimțământul pentru încheierea lor, în anul 2001 fiind rugată de către una dintre angajatele băncii să semneze mai multe documente în alb, întrucât existau disfuncționalități în sistemul informatic al instituției. Aceste documente i-au fost aduse treptat, împreuna cu alte acte, tocmai pentru a nu realiza despre ce este vorbă, numai ulterior aflând că, de fapt, semnase contracte de credite bancare, de-abia atunci când a primit prin posta la domiciliul sau un extras de cont bancar, din care rezultă că a avut credite la B.. Solicitând imediat explicații băncii, i s-ar fi răspuns că "nu sunt probleme, că s-a efectuat operațiuni în contul sau, dar așa cum o dovedește si înscrisul primit, soldul contului era zero".

Aceste afirmații ale reclamantei sunt confirmate de către probatoriul administrat în cauză. Martora E., colegă cu reclamantă, audiată de către instanța penală, învederează în depoziția sa că, în perioada septembrie - octombrie 2001, președintele băncii pârâte, D. a rugat-o să înmâneze câte un plic mai multor angajați, aflând ulterior că în aceste plicuri se aflau înscrisuri bancare fiindcă unii dintre angajați imediat după deschiderea plicurilor si-au manifestat surprinderea, iar alții le-au semnat imediat fără să solicite explicații. Printre persoanele cărora le-au fost distribuite asemenea înscrisuri se afla și reclamanta.

Acest mod de operare al pârâtei este confirmat de către martorul D. în declarația sa, în cuprinsul căreia prezintă în detaliu procedura uzitată pentru încheierea acestor contacte. Cum Banca Națională a României a fixat o serie de interdicții cu privire la activitatea de creditare, pentru a se sustrage acestor opreliști, B. S.A. a recurs la operațiuni fictive, creditând conturile unor persoane fizice, ulterior aceste sume fiind transferate la persoanele pe care doreau să le crediteze în realitate, respectiv persoanele fizice și juridice care făceau parte sau aveau legături de interese cu acționarul majoritar al societății C. S.A.. Ulterior deschiderii procedurii falimentului în privința băncii pârâte, lichidatorul judiciar a formulat plângeri penale împotriva persoanelor fizice ale căror conturi au fost folosite în sucursala București pentru realizarea acestor operațiuni aparente, printre ele regăsindu-se și reclamanta. Martorul, în calitate de inițiator al acestei proceduri, dată fiind calitatea de director general al băncii pârâte, a declarat că "pe contul reclamantei au fost făcute diverse operațiuni fără știrea acesteia, adăugând că "ulterior aceasta primea documente pentru confirmarea acestor operațiuni", reclamanta nefiindu-i acordat niciun credit de către B., singurele sume pe care aceasta le primea fiind drepturile sale salariale. Martorului îi este cunoscut faptul că reclamanta nu a beneficiat de aceste sume de bani ce au tranzitat contul său curent căci pe conturile categoriei de persoane din care făcea parte reclamanta toate operațiunile efectuate erau dispuse de către el "chiar și atunci când aceste persoane doreau să ridice salariul intrat în acest cont, personalul băncii îi cerea acordul". În continuare martorul declară că nu a semnat acest tip de contracte deodată cu persoanele menționate în calitate de împrumutat, apreciind că "reclamanta a fost indusă în eroare la semnarea acestor contracte întrucât acesteia i s-a spus că nu va avea probleme și că în felul acesta ajută B. să își continue activitatea în condițiile restrictive impuse de BNR", acuzându-se în acest mod de încrederea reclamantei.

Extrasele de cont înfățișate și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza penală confirmă aceste creditări și debitări succesive ale contului reclamantei, precum și acordarea creditului fără respectarea prevederilor legale.

Or, contractul, mecanism individual, se formează în sânul unei ordini colective de care el nu se poate izola și devine eficace numai dacă este conform anumitor exigențe fixate în sistemul de drept în care se naște.

Potrivit art. 948 din C. civ., patru condiții dau contractului structura sa elementară: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit și o cauză licită și morală.

În absența condițiilor de validitate contractul este lovit de nulitate. În acest sens dispozițiile art. 944 din C. civ. stipulează că "Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabila este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede nicio sancțiune".

Este potrivit art. 948 pct. 4 C. civ. o condiție esențială de validitate a contractului ca partea care se obligă să o facă pentru o cauză licită și morală, art. 966 din C. civ. stabilind că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Cauza, reprezentând motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, mobilul concret și personal căruia cocontractanții pârâți au ascultat în momentul manifestării acordului de voință, este imperios necesar să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Astfel, în aprecierea temeiniciei pretențiilor formulate de reclamantă se impune a se verifica conformitatea celor două contracte de credit cu dreptul, prin identificarea motivelor, mobilului concret și personal căruia cocontractanții pârâți au ascultat în momentul manifestării acordului de voință.

Mobilul ilicit transpare din întregul probatoriu administrat în cauză, aceste contracte fiind încheiate pentru a se eluda restricțiile impuse pârâtei de către banca Națională în materie de creditare, pentru a se acorda în realitate împrumuturi persoanelor aflate în relații de interese, care se regăseau printre acționarii angajatorului reclamantei de la acea vreme.

Aspectele prezentate sunt indicii care îndreptățesc instanța să considere că civismul contractual care presupune un minim de conformism social prin respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri nu se regăsește la încheierea contractului de față. Această manieră de creditare materializează o fraudare a legii și reprezintă mijlocul găsit de către pârâte pentru a eluda aplicarea unor norme imperative.

Pe cala de consecință, în speță nu sunt întrunite cerințele stabilite de legiuitor în privința celor două elemente care formează structura voinței juridice: consimțământul și cauza, lipsind motivul determinant pentru încheierea acestor contracte de către reclamantă, precum și falsa reprezentare a realității. Nu este îndeplinită așadar condiția caracterului conștient, liber al actului juridic civil.

Așadar, se impune ca instanța să asigure restabilirea legalității, respectarea bunelor moravuri, precum și concordanța actelor juridice civile cu ordinea publică prin aplicarea sancțiunii nulității.

Astfel trebuie înlăturate efectele contrare legii, contractele de credit urmând a fi lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat, sancțiunea ce intervine fiind nulitatea absolută.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 27.04.2004, reclamanta a formulat apel prin care a solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a sentinței, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, în ipoteza în care instanța de apel va menține soluția de constatare a nulității contractelor de credit, schimbarea, în tot, a încheierii atacate și admiterea cererii reconvenționale.

Analizând sentința atacată, în raport de motivele de apel formulate, Curtea a reținut următoarele:

Prin apelul formulat, apelanta a solicitat analizarea cu prioritate a criticilor privind soluția de admitere a cererii principale, respectiv a constatării absolute a contractelor de credit, și doar în subsidiar a cererii reconvenționale privind plata sumelor acordate intimatei.

Pe cale de consecință, au fost analizate, cu prioritate, criticile privind cererea principală.

Din observarea considerentelor sentinței apelate rezultă că prima instanță a reținut nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa a două condiții de validitate: consimțământul și cauza licită.

Apelanta critică soluția doar în ce privește îndeplinirea condiției consimțământului intimatei la încheierea actului juridic. Aceste susțineri sunt întemeiate.

Astfel, în cazul unei persoane fizice majore, discernământul se prezumă, iar pârâta nu a răsturnat această prezumție.

Această afirmație nu este însă suficientă pentru a se reține valabilitatea contractelor.

Prima instanță a reținut că lipsește voința reală a intimatei de se angaja juridic în sensul încheierii contractelor de credit și că scopul urmărit a fost unul ilicit. Or, prin susținerile sale, apelanta nu combate aceste afirmații. Din contră, ea susține caracterul ilicit al faptelor intimatei și întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a acesteia.

Prin urmare, criticile din apel nu sunt apte de a schimba soluția de admitere a cererii principale, cele două contracte în cauză urmând a fi recunoscute ca fiind nule și de instanța de apel.

În ce privește cererea reconvențională, soluția din încheierea apelată este rezultatul unui raționament greșit.

Astfel, în primul rând, atât cererea principală, cât și cererea reconvențională au caracter patrimonial, fiecare urmărind un astfel de scop.

În al doilea rând, ambele cereri privesc același raport juridic, aspect reținut corect de prima instanță.

Art. 720

5

alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, instituie o excepție de la dispozițiile art. 720

1

alin. (1)

C. proc. civ. privind obligativitatea parcurgerii procedurii concilierii directe în situația cererilor evaluabile în bani în materie comercială, respectiv în ce privește cererea reconvențională ce decurge din același raport juridic cu cel al cererii principale.

Această soluție se întemeiază pe scopul acestei proceduri prealabile, respectiv stingerea litigiului prin înțelegerea părților. Or, odată ce litigiul a fost declanșat prin cererea principală, procedura de conciliere nu își mai poate atinge scopul în privința cererii reconvenționale, devenind o simplă formalitate.

Aceasta este și situația în speță, cererea reconvențională îndeplinind toate condițiile impuse de art. 720

5

alin. (1) C. proc. civ. pentru a fi soluționată odată cu cererea principală.

În ce privește susținerea din întâmpinarea depusă în apel de reclamanta-pârâtă privind inadmisibilitatea cererii reconvenționale față de deținerea de către pârâta-reclamantă a unor titluri executorii, aceasta a fost constatată nefondată.

În primul rând, această susținere echivalează cu invocarea unei lipse de interes. În al doilea rând, demersul pârâtei este justificat de demersul reclamantei, care a solicitat desființarea contractelor ce reprezentă titlurile executorii. Evident că în ipoteza admiterii cererii principale, ipoteză deja incidentă în cauză, nu se mai poate vorbi de existența unor titluri executorii.

Nulitatea absolută constatată lipsește de efecte juridice cele două contracte de credite semnate de părți, nemaifiind incidentă răspunderea civilă contractuală a părților. Nulitatea actelor juridice încheiate pune părțile în situația anterioară încheierii acestora.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă face referiri doar la răspunderea civilă delictuală, nu și la restituirea plăților nedatorate în temeiul actului nul. Pe cale de consecință, Curtea a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere.

În primul rând, trebuie avut în vedere că înlăturarea incidenței răspunderii contractuale face admisibilă atragerea răspunderii civile delictuale.

Faptele intimatei-reclamante au contribuit în mod semnificativ la producerea prejudiciului pretins de apelanta-pârâtă prin cererea reconvențională.

Astfel, intimata a semnat cererile de constituire a contului curent și de acordare a creditelor, contractele de credit și ordinele de plată prin care sumele de bani ce i-au fost virate în cont au fost transferate către terți beneficiari și nu a înțeles să conteste aceste semnături în temeiul art. 177 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta-pârâtă a avut discernământul faptelor sale, a acționat în mod conștient, putea să aibă reprezentarea faptului că aplicarea semnăturii pe aceste înscrisuri creează aparența încheierii unor acte juridice și, implicit, a producerii unor efecte juridice, respectiv să prevadă rezultatul prejudicierii băncii apelante prin faptele sale.

Prin urmare, aceasta a acționat, cel puțin, culpabil. Împrejurarea că semnarea acestor acte i-a fost solicitată de angajator nu înlătură vinovăția sa și nici o altă condiție a răspunderii civile. Intimata nu afirmă și nici nu dovedește prin mijloacele de probă administrate o astfel de cauză.

Hotărârile civile menționate de intimata-reclamantă prin întâmpinare privesc alte raporturi juridice decât cel în cauză, astfel că nu este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în prezenta cauză. Aceste hotărâri pot fi privite strict ca jurisprudență în cauze asemănătoare, dar nu au putere probatorie sau obligatorie pentru instanța sesizată cu acest litigiu.

Referitor la hotărârile penale la care fac referire părțile, acestea au fost avute în vedere de prima instanță, ele au putere de lucru judecat în prezenta cauză doar în ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de soluția de clasare dispusă prin rechizitoriu de organul de urmărire penală. Constatarea neîntrunirii condițiilor răspunderii penale nu echivalează cu înlăturarea răspunderii civile pentru respectiva faptă a intimatei.

Chiar dacă prejudiciul produs este imputabil și altor persoane, în cazul răspunderii delictuale operează solidaritatea făptuitorilor, în temeiul art. 1003 din C. civ. din 1864.

Faptele intimatei au caracter ilicit prin faptul că a contribuit la crearea unei situații juridice false, respectiv aparența încheierii unor contracte de credit, și încălcarea dreptului de proprietate a băncii asupra sumei de 15.950.000.000 ROL.

Prejudiciul efectiv produs prin faptele intimatei este reprezentat de această pierdere suferită de apelantă și nereparată până în prezent.

Totodată, în materia răspunderii civile delictuale operează principiul reparării integrale a prejudiciului, în sensul că persoana prejudiciată are dreptul atât la despăgubirea pierderii efective, cât și la beneficiul nerealizat.

În ce privește acest beneficiu, pârâta-reclamantă a solicitat dobânda legală, neputându-se vorbi de dobândă contractuală în condițiile în care contractele sunt lovite de nulitate.

În raport de dispozițiile art. 1088 C. civ. și de prevederile art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, incidente prin raportare la data nașterii raportului juridic delictual dintre părți, Curtea a constatat că apelanta are dreptul la dobânda legală aferentă sumei achitate în baza contractelor de credit desființate, de la data de 28.08.2001 până la data plății efective de debitului principal.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 285 din 18 mai 2020 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., prin lichidator Fondul De Garantare A Depozitelor Bancare, împotriva încheierii de ședință din 27.04.2004 și a sentinței civile nr. 3512 din 22.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F..

A anulat, în tot, încheierea de ședință din 27.04.2004 și, în parte, sentința apelată, în ce privește soluția de respingere ca prematură a cererii reconvenționale.

Rejudecând, a admis cererea reconvențională.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.595.000 RON (15.950.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri, precum și la dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 28.08.2001 și până la data plății efective a sumei datorate.

Împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta F..

Cererea de recurs a fost structurată pe trei motive de nelegalitate, respectiv pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 11 C. proc. civ.

O primă critică vizează considerentele care vizează apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 27.04.2004.

În fundamentarea admiterii apelului declarat împotriva acestei încheieri instanța de apel și-a fundamentat soluția pe interpretarea greșită a normei de procedură, art. 720

5

care în forma aplicabilă speței nu prevedea ca cererile de anulare act, precum cererea principală să fie supuse procedurii prealabile. Caracterul unor asemenea cereri a fost declarat patrimonial în anul 2008, conform deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 32/09.06.2008.

Contrar interpretării instanței de apel, sintagma "în cazul litigiilor prevăzute de art. 720

1

nu este necesară o altă încercare de conciliere, contrar interpretării instanței de apel, articolul de mai sus scutește de procedură prealabilă pe pârâtul-reconvențional, numai în situația în care o asemenea procedură ar fi fost parcursă anterior cererii de chemare în judecată.

Acest motiv de recurs, apreciază recurenta că se încadrează și la pct. 5, 7 și 9 ale art. 304 având în vedere o nemotivare clară, coerentă și în acord cu legislația aplicabilă speței.

Raportat la soluționarea apelului împotriva încheierii de ședință din 27.04.2004, se reproșează că instanța de apel nu motivează soluția dată, or motivează contradictoriu dar și prin greșeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează admiterea pe fond a cererii reconvenționale.

Sub un prim aspect instanța de apel admite cererea reconvențională având ca temei răspunderea civilă delictuală, deși cererea principală se raportează la răspunderea civilă contractuală, restituirea plății nedatorate și îmbogățirea fără justă cauză.

Răspunderea civilă delictuală a fost invocată ca temei abia în cadrul motivelor de apel, din acest punct de vedere norma procedurală încălcată fiind art. 294 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă raportarea se face la petitul de cerere privind acordarea dobânzii legale, se constată incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța acordând mai mult deât s-a cerut.

Mai mult în ceea ce privește accesoriile, instanța de apel a indicat temeiul de drept O.G. nr. 9/2000 fără a detalia modalitatea de calcul la care s-a raportat, termenul de la care a început să curgă sau orice alte elemente care să permită cunoașterea modului în care au fost dimensionate.

În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale recurenta arată că nu există un prejudiciu întrucât creditele au fost rambursate, din acest punct de vedere fiind încălcate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, recurenta arată că aceasta nu există, prejudiciul neputând fi pus pe seama semnării ulterioare în alb a unor înscrisuri.

Se mai susține că instanța de apel se află în eroare și cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței penale nr. 764 din 11.05.2015 pronunțată în dosarul penal nr. x/2010 al Tribunalului București.

Considerentele hotărârii menționate nu pot fi primite ca jurisprudență, dat fiind identitatea de raport juridic complex, dar și relația penalului cu civilul, care a generat suspendarea acestuia din urmă.

Față de dosarul penal instanța de apel omite să analizeze faptul că suma din prezentul dosar a fost obținută cu titlu de prejudiciu în favoarea pârâtei reconvenționale din prezentul dosar, în dos. nr. x/2010 întrucât s-a constituit parte civilă în dosar nr. x/2010 al Tribunalului București.

De asemenea, se mai susține că instanța de apel a încălcat nemotivat autoritatea de lucru judecat a dosarului penal nr. x/2005 și efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a acestuia, fiind incidente dispozițiile art. 25 și 28 din C. proc. pen., hotărârea instanței penale având autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

În concluzie prejudiciul stabilit de instanță prin decizia penală nr. 424/A din 22.03.2018 în favoarea B. în valoare de 935.256.796.564 RON cu titlu de despăgubiri civile, la care se adaugă dobânda legală este în totalitate stabilit în sarcina inculpaților din dosarul penal cu nr. x/2010

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că în considerentele instanței de apel nu se regăsesc motivele de fapt și probele care au condus la formarea convingerii instanței de judecată și nici argumentele directe sau indirecte prin care susținerile și probele au fost înlăturate de la analiză.

Instanța de apel nu a făcut dovada și argumentarea că a avut loc o majorare a patrimoniului reclamantei, motivarea instanței de apel fiind pur formală.

Lipsa de motivare este apreciată și față de dimensionarea prejudiciului în ceea ce privește pretinsa creanță principală, dar și față de legătura de cauzalitate, faptă ilicită.

Precara motivare a cererii reconvenționale este și contradictorie, deoarece constată că aceste contracte nasc o răspundere de natură delictuală în sarcina împrumutatului prin obligarea la o creanță cu trimitere la un drept de proprietate al băncii.

Față de aceste considerente, se apreciază că instanța de apel a soluționat cauza fără a avea la bază probele și încălcând principiile rolului activ, al aflării adevărului și al caracterului echitabil al procesului.

În ceea ce privește considerentele dosarului penal se reproșează instanței că au fost ignorate, deși dosarul civil a fost suspendat vreme de 15 ani.

Instanța de apel reține existența unui prejudiciu al B. deși acest prejudiciu nu este născut și actual, întrucât acesta a fost suportat de către terții G. S.A., S.C. C. S.A. și S.C. H. S.A..

Sub un ultim aspect, recurenta susține încălcarea prevederilor de drept substanțial reprezentate de art. 1183 și art. 1184 C. civ., întrucât în documentele contabile ale reclamantei creditele figurează ca fiind rambursate.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii reconvenționale, iar în subsidiar casarea în parte în ceea ce privește cererea reconvențională și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În combaterea cererii de recurs, intimata B. reprezentată de lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei F. este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același Cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Critica recurentei prin care se susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu nerespectarea formelor legale când a apreciat că cererea reconvențională introdusă de intimata-pârâtă putea fi avută în vedere încă de la prima instanță în condițiile în care dispozițiile art. 720

1

din C. proc. civ. nu impun în mod necesar parcurgerea procedurii prealabile, în vederea concilierii între părți, în situația promovării unei cereri reconvenționale în dosar, apare ca nefondată.

Prevederile legale invocate (în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) au drept scop preîntâmpinarea unui litigiu între părțile printre care se numără și un profesionist, iar procesul de față, care supune atenției instanțelor judecătorești raporturile contractuale dintre părți, deși nu a necesitat parcurgerea procedurii prealabile a concilierii, în condițiile considerării acțiunii principale ca neavând caracter evaluabil în bani, permitea examinarea deopotrivă a cererii reconvenționale introdusă de pârâta-reclamantă, fiind evident că scopul preîntâmpinării unui litigiu între părți nu mai putea fi atins.

Raportat la cele de mai sus și văzând că în contextul invocării motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 se critică inclusiv aspectul nepunerii în discuție a probelor de care părțile înțeleg să se folosească în susținerea, respectiv combaterea cererii reconvenționale, în faza procesuală a apelului, fără a se specifica în concret în ce a constat vătămarea părților ori care ar fi principiul, care guvernează procesul civil, nesocotit însă de către instanța de apel, Înalta Curte constată de asemenea netemeinicia criticilor recurentei.

În prezenta cauză sunt însă fondate criticile referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate.

Cu întâietate se reține faptul că instanța de apel s-a mulțumit să analizeze criticile apelantei-pârâte din perspectiva referirilor din cererea de apel la condițiile răspunderii civile delictuale, care ar opera în speță, fără a avea în vedere și cererea reconvențională formulată de pârâtă în fața primei instanțe și fără a da vreo dezlegare pretențiilor acesteia de obligare a reclamantei la restituirea sumelor încasate în baza contractelor de credit contestate numai în măsura în care se reține temeinicia pretențiilor din acțiunea principală.

Cu alte cuvinte, pârâta-reclamantă a solicitat în fața tribunalului ca în cazul în care se va admite cererea în constatarea nulității contractelor de credit nr. x/2001 și nr. y/2001, părțile să fie repuse în situația anterioară în sensul obligării reclamantei de a restitui sumele încasate în baza amintitelor contracte, cu toate că motivele ce au fundamentat cererea de chemare în judecată au fost: inducerea în eroare a reclamantei în vederea semnării unor documente printre care s-au aflat și contractele contestate, despre care a aflat abia ulterior, când i-au fost învederate printr-un extras de cont; nebeneficierea de credite în baza actelor contestate; inexistența intenției reclamantei de a cumpăra acțiuni și de a da ordine de cumpărare de acțiuni de la vreo societate, așa cum însă se detaliază la rubrica "utilizare credit".

Pentru a admite în faza apelului cererea reconvențională cu caracter accesoriu, așa cum chiar pârâta-reclamantă a specificat, instanța de apel ar fi trebuit să expună detaliat silogismul logico-juridic care a stat la baza luării hotărârii, respectiv, cum anume în lumina cercetării unor raporturi contractuale finalizate cu încheierea unor contracte de credit contestate se poate angaja răspunderea civilă delictuală a reclamantei, figurând în calitate de împrumutat în contractele de credit, și cum anume, în condițiile intrării în putere de lucru judecat a mențiunilor din sentința apelată, referitoare la nulitatea contractelor de credit pentru frauda la lege și lipsa caracterului conștient, a liberului arbitru al reclamantei - aceasta nebeneficiind în realitatea de nicio sumă de bani - se poate dispune în faza apelului admiterea unei cereri reconvenționale, grevată pe răspunderea contractuală, cu consecința obligării intimatei-reclamante de a restitui banii încasați în baza contractelor de credit desființate pentru caracterul lor ilegal, disimulat, prin invocarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În continuarea celor reținute anterior se constată întemeiat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, criticile dezvoltate de recurentă putând fi încadrate în ipoteza aplicării greșite a legii.

Astfel, instanța de apel reține în mod nelegal dispozițiile art. 1003 din C. civ. de la 1864 și existența unui prejudiciu pe care reclamanta, alături de alte persoane (neidentificate în dosar și necitate), l-ar fi produs pârâtei-reclamante, operând ca atare răspunderea delictuală solidară a făptuitorilor.

În realitate, instanța de apel nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nr. 424/A din 22 martie 2018 a Curții de Apel București, secția Penală, cu toate că prezenta cauză a fost suspendată timp de aproape 15 ani pe rolul secției civile (fostă comercială) în raport de sus menționatul dosar penal, pentru a se lămuri condițiile în care au fost încheiate mai multe contracte de credit, printre care se numără și cele contestate în speță.

Reclamanta a arătat faptul că în calitate de angajată a SC. C. S.A.. i s-a deschis un cont bancar la B. în care i se vira salariul și că în cursul anului 2001, alături de alți colegi, i s-a dat să semneze mai multe documente în alb, cu motivarea că ar fi existat disfuncționalități în sistemul informatic al instituției angajatoare. Printre actele semnate s-au numărat și contractele de credit contestate în cauza de față iar printr-o adresă cu nr. x din 25.09.2002 a Ministerului de Interne i s-a adus la cunoștință reclamantei faptul că numitul D. a operat în contul clienților băncii persoane fizice și juridice, printre care s-a numărat și reclamanta, fără acordul titularilor de cont, iar sumele astfel obținute au fost folosite de inculpat în scop personal sau pentru creditarea unor firme.

Prin urmare, în acest context prezentul dosar a fost suspendat până la soluționarea dosarului penal având printre altele ca obiect cercetarea pentru fapte de participare la delapidarea B..

Prin Ordonanța nr. 879/22.09.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus o soluție de clasare față de reclamantă, în timp ce D. și alte persoane fizice au fost condamnate definitiv prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 a Curții de Apel București pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii, pârâta-reclamantă din dosarul de față. În concret, D. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave; pe latură civilă, unele persoane condamnate, printre care și D., au fost obligate la plata unor despăgubiri către B., în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Așadar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, impusă de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o", confirmă susținerile recurentei-reclamante cu privire la faptul că din dispoziția fostului președinte al băncii intimate, D., s-au efectuat nepermis operații în conturile clienților băncii, printre care s-a numărat și reclamanta, virându-se bani către anumite persoane prin intermediul respectivelor conturi bancare, după ce în prealabil angajați ai SC. C. S.A.., și clienți ai băncii, au semnat în alb mai multe acte în vederea remedierii unor disfuncționalități semnalate de instituția angajatoare.

Nu în ultimul rând se observă că intimata pârâtă-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în faza recursului, subliniază în continuare nemulțumirea sa față de soluția de clasare dispusă față de recurentă, considerând-o în continuare vinovată pe aceasta, alături de alte persoane, pentru participarea la lanțul delapidărilor băncii.

Acest aspect vine să sprijine criticile de nelegalitate invocate de recurentă și faptul că, în ciuda cererii reconvenționale întemeiată în fața tribunalului pe răspunderea civilă contractuală, prin care s-a solicitat strict repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor de credit contestate, în măsura admiterii acțiunii principale având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de credit, instanța de apel admite în mod nelegal pretențiile băncii, în lumina prevederilor vizând răspunderea civilă delictuală, cu nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii penale anterior evocată.

Din actele dosarului reiese că reclamanta nu a săvârșit fapta de care o acuză banca apelantă, nici în calitate de autor și nici în formă de participație, așa încât în mod nelegal reține înstanța de apel că trebuie să i se angajeze recurentei răspunderea pentru contribuirea la crearea unei situații juridice false, respectiv pentru aparența încheierii unor contracte de credit.

Principiul "electa una via non datur recursus ad alteram" se opune ca partea civilă din procesul penal, pârâta-reclamantă din prezentul dosar, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluționarea laturii civile, să încerce să obțină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiași prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acțiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanța penală lasă nesoluționată latura civilă sau atunci când, după pronunțarea hotărârii penale, pagube materiale noi sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite.

Intimata pârâtă-reclamantă nu a susținut însă că sumele pe care le pretinde, în caz că se va constata nulitatea contractelor de credit contestate de reclamantă, au caracter de noutate iar în realitate contractele de credit contestate au făcut obiectul judecății laturii civile în procesul penal, cum reiese din toate probele administrate în cauză.

Față de cele expuse, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de către recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 va modifica hotărârea recurată în sensul că va admite în parte apelul apelantei, va anula încheierea de ședință din 27.04.2004 și, în parte sentința apelată în ceea ce privește soluția de respingere ca prematură a cererii reconvenționale și va respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă F. împotriva deciziei civile nr. 285 din 18 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE.

Modifică în parte decizia atacată în ceea ce privește soluția asupra cererii rcconvenționale, în sensul că o respinge ca neîntemeiată.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2021.