ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 807/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31.07.2018 pe rolul Tribunalului București -

Secția a VI-a Civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 10.494 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 950.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul material si moral provocat prin accidentul rutier din 29.04.2017, soldat cu vătămarea corporală gravă a reclamantei, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii accidentului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 568/04.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 118 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale; a respins ca nefondat capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 326/24.03.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă și a admis în parte apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 672,13 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a reținut că au fost depuse la dosarul tribunalului înscrisuri în dovedirea daunelor materiale, însă a apreciat că nu toate înscrisurile au fost invocate prin motivele de apel.

În opinia recurentei, aceste argumente sunt eronate, de vreme ce a criticat în apel modalitatea de stabilire si acordare a daunelor materiale prin prisma existenței unor dovezi certe cu privire la prejudiciul material suferit de ea ca urmare a producerii accidentului.

A mai arătat recurenta că și în ceea ce privește motivul de apel vizând dobânda legală curtea de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a susținut că, deși a constatat că există un temei legal al obligativității acordării dobânzii legale ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel a reținut că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1385 C. civ., potrivit căruia prejudiciul trebuie reparat integral.

În acest context, a arătat că instanța de apel a reținut prejudiciul complex determinat de evenimentul rutier din data de 29.04.2017, soldat cu punerea în primejdie a vieții și vătămarea corporală gravă si ireversibilă a recurentei, dar și legătura de cauzalitate dintre acesta și evenimentul rutier, așa cum este relevată de expertiza medico-legală efectuată în fața primei instanțe.

În continuare, recurenta a prezentat consecințele accidentului rutier asupra sănătății, familiei și modului său de viață, precum și probele administrate în fața instanțelor de fond în dovedirea acestora și a susținut că ambele instanțe au cenzurat cheltuielile solicitate cu titlu de daune materiale în mod nelegal, atât timp cât bonurile fiscale, chitanțele și facturile depuse la dosar au legătură directă cu accidentul auto, astfel că, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se impunea acordarea lor în cuantumul solicitat prin acțiune.

A subliniat recurenta că totalul cheltuielilor minime dovedite cu înscrisuri este în cuantum de 3.400,47 RON, iar celelalte, până la concurența sumei de 10.494 RON, urmau a fi probate prin administrarea probei testimoniale, probă care a fost respinsă în mod nelegal de instanța de apel, cu încălcarea art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere dovezile de plată existente la dosar, din care rezultă cheltuielile efectuate cu persoanele care au îngrijit-o pe recurentă și pe fetița acesteia.

Tot cu încălcarea art. 1385 C. civ. a susținut că au fost acordate și daunele morale, al căror cuantum a apreciat că este foarte mic, raportat la jurisprudență, fiind inferior chiar și sumei oferite de asigurător anterior declanșării litigiului - 20.000 euro.

Nerespectarea principiului reparației integrale a prejudiciului este evidentă în opinia recurentei, atât timp cât punerea vieții sale în primejdie este cea mai elocventă dovadă a întinderii, gravității și profunzimii prejudiciului moral și fizic suferit de recurentă.

În acest context, a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere adevărata întindere a prejudiciului suferit de recurentă, nu a analizat consecințele pe plan fizic si psihic și în timp a segmentării intestinului, a fracturii osului stern, a fracturii claviculei, a imposibilității de a mai efectua efort fizic și de a procrea.

Or, o analiză temeinică a acestor consecințe extrem de grave, aflate în legătură de cauzalitate evidentă cu accidentul, ar fi determinat cu siguranță instanța să cuantifice daunele morale la un nivel net superior celui acordat prin hotărâre, însăși practica instanței supreme fiind constantă în a acorda daune morale într-un cuantum mult mai mare decât cel care a fost acordat de instanțele de fond.

A subliniat recurenta că, raportat la art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., intimata este obligată să repare întreg prejudiciul pe care l-a suferit, atât timp cât în cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, statuate de art. 1357 și urm. C. civ.

În acest sens, a arătat că a suferit un grav accident de circulație, expertiza medico-legală, care a fost ignorată de instanță, conchizând că, în lipsa unei intervenții chirurgicale rapide, ar fi decedat. Plecând de la aceasta premisă și având în vedere lunile chinuitoare care au urmat imediat după producerea accidentului, ce conturează un prejudiciu de ordin psihic si fizic incomensurabil, a apreciat că, a cuantifica un astfel de prejudiciu la suma de 80. 000 RON este o adevărata atingere adusă unor valori umane, este o ofensă adusă suferințelor îndurate și pe care încă le îndură recurenta.

Tot în mod nelegal a apreciat recurenta că a fost respins și capătul de cerere vizând plata dobânzii legale.

Potrivit recurentei, conform principiului reparației integrale a prejudiciului, statuat de art. 1385 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., conform căruia dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, se impunea obligarea intimatei la plata dobânzii legale de la data săvârșirii faptei ilicite. De la acea dată se naște dreptul la despăgubire, inclusiv la plata dobânzii legale, în acest sens fiind și doctrina.

Prin urmare, a apreciat că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că intimata nu poate fi obligată la dobânda legala, cu motivarea că prejudiciul nu este cert, deși dobândise acest caracter din ziua cauzării acestuia.

La 27.08.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Părțile și-au exprimat acordul ca, în măsura în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Prin memoriul de recurs, recurenta a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la două aspecte.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut că au fost depuse la dosarul tribunalului înscrisuri în dovedirea daunelor materiale, însă a apreciat că nu toate înscrisurile au fost invocate prin motivele de apel și, deși a constatat că există un temei legal al obligativității acordării dobânzii legale ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a reținut în mod contradictoriu că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.

În realitate, cu privire la primul aspect, recurenta critică penultimul paragraf de la pagina 10 din decizia atacată, prin care curtea de apel a reținut că "se observă aici că la dosar s-au depus și niște înscrisuri având o dată mult mai apropiată de cea a accidentului (03.05.2017), și anume cele de la dosar apel, dar la acestea nu s-a făcut referire în cererea de apel, nefiind incluse între cele 44 de documente enumerate, astfel că Curtea va răspunde strict criticilor formulate în apel."

Nu se poate reține însă că acest paragraf din considerentele deciziei recurate cuprinde motive contradictorii.

Astfel, după ce a subliniat că va analiza apelul strict prin prisma criticilor invocate de apelantă, iar în privința daunelor materiale pretins probate prin înscrisuri, limitele stabilite implicit de apelantă și cu privire la care are loc devoluțiunea în fața instanței de apel sunt cele cu privire la prejudiciul material detaliat prin cele 44 de documente enumerate în cuprinsul cererii de apel, prin paragraful criticat de recurentă, curtea de apel nu face altceva decât să constate că înscrisurile aflate la dosar nu se încadrează în cele expres indicate prin memoriul de apel.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la acest aspect, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei vizând motivarea contradictorie.

De asemenea, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Recurenta a susținut că, deși a constatat că există un temei legal al obligativității acordării dobânzii legale ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, respectiv art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, curtea de apel a reținut că intimata nu ar datora aceste dobânzi legale, întrucât prejudiciul nu este cert.

Înalta Curte constată însă că, în contra celor susținute de autoarea căii de atac, instanța de apel nu a reținut că art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (în realitate art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 - n.r.) reprezintă temeiul legal al acordării dobânzii legale ci, dimpotrivă, că "art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto stabilește cât se poate de clar că sancțiunea pentru asigurătorul RCA care nu își îndeplinește în termen integral obligațiile de plată constă în obligarea la penalități de 0,2% pe zi de întârziere; or, față de principiul de drept specialia generalibus derogant rezultă că, atât timp cât legiuitorul a stabilit o sancțiune specifică (penalitățile la care s-a făcut referire), nu se mai aplică sancțiunea generală a dobânzii legale pentru neplata la termen a sumelor datorate."

Prin urmare, considerentele instanței de apel sunt clare și necontradictorii și cu privire la acest aspect.

Așa fiind, criticile invocate de recurentă nu fundamentează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1385 C. civ., potrivit căruia prejudiciul trebuie reparat integral.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc însă doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurenta a susținut că ambele instanțe devolutive au cenzurat cheltuielile solicitate cu titlu de daune materiale în mod nelegal, atât timp cât bonurile fiscale, chitanțele și facturile depuse la dosar au legătură directă cu accidentul auto, astfel că, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se impunea acordarea lor în cuantumul solicitat prin acțiune, că instanța de apel nu a avut în vedere adevărata întindere a prejudiciului moral suferit, nu a analizat consecințele pe plan fizic si psihic și în timp a segmentării intestinului, a fracturii osului stern, a fracturii claviculei, a imposibilității de a mai efectua efort fizic și de a procrea, dar și că a ignorat expertiza medico-legală.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, exprimându-și de fapt nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor materiale și morale acordate.

Prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza de detaliu a deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat toate probele administrate, atât cu privire la prejudiciul material, cât și cu privire la cel moral.

Astfel, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Recurenta a mai reclamant încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că deși autoarea căii de atac a înțeles să circumscrie această critică motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, având în vedere că ea privește încălcarea unei norme de procedură, poate fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că totalul cheltuielilor minime dovedite cu înscrisuri este în cuantum de 3.400,47 RON, iar celelalte, până la concurența sumei de 10.494 RON, urmau a fi probate prin administrarea probei testimoniale, probă care a fost respinsă în mod nelegal de instanța de apel, cu încălcarea art. 476 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept."

Analiza actelor dosarului relevă că, prin încheierea din 10.03.2020, curtea de apel a respins motivat cererea de încuviințare a probei testimoniale, reținând că nu se impune reaudierea martorilor ascultați în fața primei instanțe, declarațiile acestora regăsindu-se la dosarul tribunalului, iar în ceea ce îi privește pe martorii propuși în apel, a motivat că soțul reclamantei nu poate fi audiat în calitate de martor, întrucât se opun dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea poziției exprimate de pârâtă, iar audierea martorei D. nu este utilă soluționării cauzei, raportat la probatoriul deja administrat.

Dincolo de faptul că recurenta nu a formulat nicio critică concretă cu privire la argumentele expuse de curtea de apel în motivarea respingerii cererii de încuviințare a probei testimoniale, instanța supremă constată că o astfel de critică poate viza cel mult netemeinicia deciziei atacate, întrucât aprecierile instanței devolutive cu privire la utilitatea unei probe nu pot forma obiectul controlului de nelegalitate.

A mai susținut autoarea căii de atac că potrivit principiului reparației integrale a prejudiciului, statuat de art. 1385 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., conform căruia dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, se impunea obligarea intimatei la plata dobânzii legale de la data săvârșirii faptei ilicite.

Recurenta a reiterat critica din apel cu privire la acest aspect, fără a arăta, în concret, cele reținute de instanța de apel, în sensul că raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, în speță sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, potrivit cărora sancțiunea pentru asigurătorul care nu își îndeplinește în termen obligațiile de plată constă în obligarea la penalități de 0,2% pe zi de întârziere, astfel că nu se mai aplică sancțiunea generală a dobânzii legale pentru neplata la termen a sumelor datorate

Or, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și dezlegarea dată speței prin interpretarea și aplicarea normelor de drept material.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, astfel că, în măsura în care recursul reprezintă o reiterare a opiniei părții, iar nu o critică concretă a dezlegărilor de drept oferite în apel, motivele nu pot fi examinate, deoarece nu presupun cenzurarea deciziei din apel.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 326/24.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.