ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2020

Ședința publică din data de 05 mai 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 14 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor 3.1.2, 3.2, 3.3 și 3.7 din convenția de credit nr. x din 18 iulie 2008 care vizează modificarea unilaterală, nelegală, a dobânzii pentru perioada 18.07.2008 - 17.09.2010, să constate, pe cale de consecință, caracterul fix, egal al ratelor lunare achitate în perioada 18.07.2008-17.09.2010, să constate caracterul abuziv al clauzelor 1.1 lit. d) și 3.12 din convenția de credit anterior arătată, clauze ce stabilesc obligația împrumutaților de a achita un comision de procesare, să dispună, ca o consecință a nulității clauzelor de la pct. 1 și 3, restituirea sumelor de bani achitate în mod nejustificat, să constate caracterul abuziv al clauzelor 4.1, 4.6 teza finală și 5.9 teza finală din același contract, în baza cărora riscul valutar este suportat în totalitate de către împrumutați, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției de credit, să dispună, ca o consecință a admiterii ultimelor două pretenții, restituirea sumelor de bani achitate în mod nejustificat, să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate în mod nejustificat cu titlu de dobândă, comision de diferență de curs valutar, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 15584/2016 din 22 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la 24 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1255 din 25 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 1.1 lit. d) și 3.12 din contractul de credit nr. x din 18 iulie 2008; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanți a sumei de 1.540 CHF, percepute cu titlu de comision de procesare, precum și a dobânzii legale la această sumă de la data încasării și până la data restituirii; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă la 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 158 din 4 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs în termen legal, prin care au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de completare a probatoriului transmisă la dosarul cauzei, a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura cauzei, a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au menționat că, prin cererea de apel, au solicitat instanței de apel să reevalueze sentința primei instanțe sub aspectul temeiniciei considerentelor prezentate în respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit care transferă riscul valutar în totalitate la consumatori.

Se mai arată că, deși instanța de fond a acceptat argumentele aduse în susținerea cererii de constatare a caracterului abuziv al respectivelor clauze, potrivit cărora, banca nu a informat reclamanții cu privire la riscurile variației cursului valutar și nu a prezentat posibilele variații ale cursurilor de schimb, lipsind caracterul clar și inteligibil al clauzelor deoarece reclamanților nu li s-a oferit posibilitatea să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale riscului valutar asupra obligațiilor lor financiare, cu toate acestea, prima instanță a considerat că intimata-pârâtă a acționat în limitele bunei-credințe și, pe cale de consecință, a respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor de risc valutar.

Recurenții afirmă că, pentru a evidenția mult mai bine faptul că banca a acționat, în realitate, cu rea-credință, au adresat instanței de apel o cerere de completare probatoriu, prin care au solicitat obligarea apelantei-pârâte să depună la dosarul cauzei materialele publicitare folosite în campania de marketing pentru promovarea noului produs bancar constând în creditarea CHF, materiale folosite anterior semnării contractului de credit în anul 2008.

Cu toate acestea, instanța nu a analizat cererea și, pe cale de consecință, nu s-a pronunțat asupra acesteia.

În aceste condiții, autorii recursului au subliniat că instanța de apel nu a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea de completare a probatoriului, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe fondul cererii de apel formulate, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive referitoare la principiul nominalismului monetar, argumente care sunt străine de obiectul cererii de chemare în judecată.

În egală măsură, autorii recursului au susținut că instanța de apel a apreciat că nu este aplicabilă teoria impreviziunii, deși aceasta nu fusese invocată prin cererea de chemare în judecată.

Legat de acest aspect, recurenții subliniază faptul că, prin acțiunea introdusă, aceștia nu au solicitat conversia creditului din CHF în RON, astfel încât, în opinia recurenților, considerentul instanței de judecată, potrivit căruia, toate aspectele invocate de apelanții-reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului (considerent aflat la pagina 10 din decizie), este o concluzie falsă, care probează o evaluare superficială a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Date fiind considerentele instanței de apel, recurenții afirmă faptul că, deși majoritatea cererilor de chemare în judecată care s-au axat pe riscul valutar în contractele de credit conțineau și capătul de cerere de conversie a creditelor, aceștia nu au dorit să își întemeieze cererea pe principiul nominalismului monetar, ci eforturile au fost canalizate pentru a se demonstra contextul în care a fost introdusă pe piață creditarea în CHF ca produs nou bancar și pe demonstrarea relei-credințe a băncii în etapa precontractuală a încheierii contractului de credit, în special prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar, cumulat cu transferarea întregului risc la consumator.

Așadar, se afirmă că, în niciun moment nu a fost adusă în discuție conversia creditului din CHF în RON, fapt care ar fi îndreptățit instanța de apel să invoce considerente legate de principiul nominalismului monetar.

Mai mult, susținând faptul că nu au prezentat în niciun moment argumente care să vizeze distincția dintre norme supletive și cele imperative sub aspectul aplicării art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel cum instanța de apel reține la pagina 10 din decizie, recurenții apreciază că aceasta reprezintă încă o dovadă că motivarea instanței de apel este străină de conținutul cererii de apel, prezentând considerente neadaptate speței de față.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au susținut că, aplicarea greșită și în detrimentul reclamanților a principiului nominalismului monetar, a permis instanței de judecată să respingă cererea de apel fără a face o analiză, în concret, a caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, instanța neprocedând la analiza argumentelor prezentate în susținerea cererii de apel și a cererii de chemare în judecată, întemeindu-și soluția de respingere a apelului lor pe motive străine de natura pricinii.

Cu privire la soluția de admitere a apelului băncii referitor la comisionul de procesare, recurenții au arătat că instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond prin respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Având în vedere că instanța de fond a reținut caracterul abuziv al comisionului de procesare, recurenții consideră că motivarea instanței de apel este nu numai insuficientă, ci și în contradicție cu normele legale aplicabile, respectiv cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, se afirmă că instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești prin aceea că a permis întregirea clauzelor contractuale cu argumentele prezentate de intimata-pârâtă în timpul procesului.

În acest sens, se arată că respectiva clauză contractuală criticată nu cuprinde motivele pentru care comisionul este perceput, contractul neconținând vreo definiție a comisionului de procesare și nefăcând vreo referire la faptul că acesta este perceput pentru contravaloarea operațiunilor efectuate de către unitatea bancară pentru procesarea cererii și verificarea condițiilor pentru acordarea creditului, astfel cum prezintă instanța.

În final, autorii recursului au subliniat că dobânda contractuală acoperă toate costurile băncii, motiv pentru care perceperea comisionului de procesare este nejustificată.

Recurenții-reclamanți nu au indicat în drept motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

În apărare, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 17 mai 2019, cu nerespectarea termenului legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (6) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele motive:

Cu toate că recurenții nu au încadrat în drept motivele de casare pe care se întemeiază recursul, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În concret, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile referitoare la neanalizarea și nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de completare a probatoriului.

Totodată, criticile referitoare la existența unor motive străine de natura pricinii sau motivarea insuficientă se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Constatând că recurenții-reclamanți nu au formulat critici omisso medio și că acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea introductivă are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit dedus judecății.

Pentru a constata pretinsul caracter abuziv al clauzelor evocate de reclamanți, prima instanță a procedat la analiza respectivelor clauze reclamate ca fiind abuzive prin prisma cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În urma verificării cerințelor prevăzute de dispozițiile legale mai sus amintite, prima instanță de fond a reținut că doar clauza de la art. 1.1 lit. a) din contract, privind obligația împrumutatului de a achita un comision de procesare în cuantum de 1540 CHF, este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, în cuprinsul contractului, nu a fost menționat scopul pentru care era perceput comisionul de acordare/de procesare. Mai mult decât atât, prima instanța a considerat că respectiva clauză tot și-ar fi păstrat caracterul abuziv, chiar dacă scopul ar fi fost în mod explicit prevăzut, în considerarea cuantumul comisionului, apreciat a fi disproporționat de mare în raport de cheltuielile aferente activității prestate de bancă.

Cât privește reaua-credință a băncii, prima instanță a reținut faptul că reclamanții nu au probat această condiție, astfel încât, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cererea reclamanților privind stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului de credit a fost apreciată ca nefondată.

Pentru a dovedi reaua-credință a pârâtei, în apel, reclamanții au cerut în scris completarea probatoriului, prin cererea înregistrată la 01.02.2019, solicitând, prin intermediul instanței, obligarea apelantei-pârâte la depunerea unor documente considerate edificatoare, constând în materialele publicitare folosite în campaniile de marketing lansate pentru promovarea creditării în moneda CHF, materiale folosite anterior semnării contractului de credit în anul 2008.

Având în vedere că, în calea extraordinară de atac, autorii recursului au formulat o primă critică a deciziei instanței de apel din această perspectivă, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar a ignorat cu desăvârșire dreptul de care au uzat recurenții în apel, critica recurenților reclamanți fiind, astfel, pe deplin întemeiată.

Așadar, prin nepronunțarea asupra cererii de completare a probatoriului, formulată de apelanții-reclamanți, instanța de apel a încălcat nu numai dreptul la apărare al apelanților-reclamanți prevăzut de art. 13 C. proc. civ., ci și principiul contradictorialității statuat la art. 14 din același act normativ, relevante fiind, în acest sens, dispozițiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Având în vedere și că motivarea deciziei nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele pentru care, în mod implicit, a fost înlăturată cererea de completare a probatoriului în apel, Înalta Curte constată incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza celeilalte critici aduse deciziei, instanța supremă constată că argumentele instanței de apel pentru soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor 4.1, 4.6 teza finală și 5.9 teza finală din contract, precum și stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, sunt fundamental diferite de cele reținute de prima instanță.

Astfel, prima instanță a respins ca nefondată solicitarea reclamanților privind stabilizarea cursului de schimb CHF-RON de la momentul semnării contractului, procedând la analiza condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru caracterul abuziv al clauzelor contractuale și reținând că nu este îndeplinită cerința relei-credințe a băncii.

În schimb, instanța de apel a reținut, din oficiu, pentru a respinge apelul reclamanților, incidența unei cauze de excludere de la controlul caracterului abuziv, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără însă a pune în discuția părților acest aspect și fără a da posibilitatea apelanților-reclamanți să formuleze apărări cu privire la această cauză de excludere.

Astfel, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., relevante fiind dispozițiile art. 14 alin. (4) și (6), potrivit cărora părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, iar instanța nu își poate întemeia hotărârea pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care nu au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În ceea ce privește clauza ce reglementează comisionul de procesare/de acordare, nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți, întrucât nu pot fi identificate încălcări ale legii.

În primul rând, trebuie reamintit că, prin Hotărârea C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), s-a statuat că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori,[…], care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

De asemenea, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală […], referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii, din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Constatând, așadar, incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 493 alin. (6) din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel numai cu privire la apelul reclamanților, cu menținerea dispozițiilor deciziei atacate privind admiterea apelului pârâtei referitor la comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia nr. 158 din 4 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel numai cu privire la apelul reclamanților.

Menține dispozițiile deciziei atacate privind admiterea apelului pârâtei referitor la comisionul de acordare.

Definitivă.

Dată în camera de consiliu, azi, 5 mai 2020 și pronunțată prin punerea la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.