ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 778/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a Civilă la 21 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului nr. x/07.02.2012 de închiriere infrastructură feroviară neinteroperabilă (grupul de secții nr. 2), intervenită din culpa exclusivă a pârâtei.

Totodată, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei anterior menționate pentru intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și în continuare, până la data plății efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 41 din 12 martie 2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență materială, declinând cauza, spre competentă soluționare, Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a, invocată din oficiu; s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II a civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, fiind sesizată cu soluționarea conflictului Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 3368 din 16 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost stabilită competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 153/2019 din 27 mai 2019, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.273.018,39 RON reprezentând daune interese pentru perioada 09.07.2015 - 06.07.2016; a obligat pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma de mai sus, conform RET, începând cu scadența facturii nr. x din 10.06.2015 până la data introducerii acțiunii, respectiv 21.09.2017, în cuantum de 488.776,71 RON și, în continuare, până la plata efectivă de debitului; a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 28.285 RON.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, a declarat apel pârâta A. S.R.L., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017. A schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a decide în sensul neîndeplinirii condițiilor rezilierii și obligării pârâtei la plata daunelor-interese pretinse de reclamantă, instanța de apel a reținut următoarele apărări:

- obligația apelantei-pârâte privind transportul feroviar de călători este o obligație de diligență, limitată la cunoașterea și supravegherea modului în care operatorul de transport feroviar (B.), căruia i-a fost delegată prestarea efectivă a serviciului, respectă cerințele prevăzute în contract;

- retragerea certificatului de siguranță pentru societatea B. S.R.L., care nu a mai putut presta transportul feroviar de călători, constituie cauză exoneratoare de răspundere a faptei terțului, care întrunește condițiile cazului fortuit;

- în consecință, în cauză ne aflăm în ipoteza încetării de drept a contractului pentru imposibilitate totală și efectivă de executare, conform art. 1557 alin. (1) C. civ., nefiind incidentă rezilierea invocată de reclamantă.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

O primă critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din actualul C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susține că intimata - pârâtă nu a formulat cerere reconvențională prin care sa conteste notificarea de reziliere a contractului nr. x/2012, respectiv să solicite instanței constatarea încetării de drept a contractului într-o altă manieră decât cea invocată de reclamantă (respectiv reziliere unilaterală), astfel că instanța de judecată era obligată să respecte limitele determinate de părți, în condițiile art. 22 C. proc. civ. și nu putea da o altă calificare notificării de reziliere transmisă de reclamantă pârâtei.

Totodată, recurenta susține că instanța era ținută să analizeze cererea de chemare în judecată formulată, mai precis, trebuia să verifice dacă, în speță, sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale și nicidecum să analizeze legalitatea rezilierii contractului, nefiind învestită în acest sens.

Recurenta solicită instanței de recurs să constate că, în mod greșit, Curtea de Apel Craiova a reținut ca modalitate de încetare a contractului desființarea de drept a acestuia ca urmare a imposibilității totale de executare, recurenta susținând că încetarea contractului nr. x/2012 a avut loc prin rezilierea unilaterală a acestuia, la inițiativa locatorului, prin Notificarea de reziliere nr. x/06.06.2015, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de locatar.

Totodată, recurenta critică motivarea potrivit căreia obligația intimatei-pârâte de a asigura cerințele de transport nu poate fi înțeleasă ca o obligație de a presta transportul de călători, considerând că această apărare este înlăturată de art. 9.2 din Contract, prin care pârâta și-a asumat deplina responsabilitate față de locator, indiferent de modul de realizare a activităților de transport - direct sau prin intermediar.

Referitor la intervenirea unui eveniment fortuit, se arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că retragerea certificatului de siguranță a societății B. constituie cauza exoneratoare de răspundere a faptei terțului care îndeplinește condițiile cazului fortuit.

În argumentarea acestei critici, recurenta susține că, în condițiile existenței clauzei enunțate anterior - art. 9.2 din contract, fapta terțului nu poate constitui cauză de exonerare de răspundere.

Pe de altă parte, nu erau îndeplinite condițiile cazului fortuit prevăzute la art. 1351 din C. civ., întrucât retragerea certificatului de siguranță al cocontractantului pârâtei nu reprezintă o împrejurare care nu putea fi prevăzută de pârâtă, dovadă în acest sens fiind clauza de la art. 32.1 din contractul nr. x/2014 încheiat de pârâtă cu B. S.R.L., conform căreia acest contract era considerat reziliat de plin drept atunci când operatorul de transport feroviar "nu mai dispune de o licență sau de un certificat de siguranță valabil".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și ale art. 497 C. proc. civ.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Un prim motiv de recurs se referă la încălcarea principului disponibilității, constând în aceea că instanța de apel a reținut o altă cauză de încetare a contractului decât rezilierea, anume imposibilitatea fortuită de executare, fără ca pârâta să formuleze cerere reconvențională prin care să conteste notificarea de reziliere și să solicite instanței să constate încetarea de drept a contractului pentru altă cauză decât cea invocată de reclamantă.

Întrucât se invocă nesocotirea unui principiu fundamental al procesului civil, acest motiv trebuie încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conținutul principiului disponibilității, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. intră și dreptul părților de a stabili obiectul și limitele procesului prin cererile și apărările formulate. Așadar, limitele procesului sunt fixate nu numai prin cererile în justiție prevăzute de art. 30 din C. proc. civ., ci și prin apărările formulate prin întâmpinare.

În speță, pârâta a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanță, pentru a se apăra față de efectele rezilierii unilaterale, încetarea contractului datorită imposibilității fortuite de executare. Această apărare a fost analizată pe fond de prima instanță și înlăturată, pentru ca apoi pârâta să o reitereze prin motivele de apel, cu deplina respectare a prevederilor art. 478 din C. proc. civ.

De altfel, pârâta nu era obligată să formuleze o cerere reconvențională pentru a putea invoca neîndeplinirea condițiilor rezilierii și incidența unei alte cauze de încetare a contractului, atât timp cât pârâta nu a înțeles să formuleze pretenții proprii în legătură cu cererea reclamantei.

Astfel, instanța de apel a respectat principiul disponibilității, pronunțând respingerea cererii de chemare în judecată, fără a depăși limitele învestirii, cu deplina respectare a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat și va fi înlăturat.

2.2. Al doilea motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în greșita calificare a obligațiilor pârâtei izvorâte din contractul de închiriere infrastructură feroviară nr. 51/07.02.2012 ca fiind de diligență, precum și în greșita aplicare a dispozițiilor art. 1557 alin. (1) și art. 1351-1352 din C. civ., privind imposibilitatea de executare datorită cazului fortuit în privința faptei terțului.

2.2.1. În mod greșit instanța de apel a calificat obligația pârâtei de a asigura cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat (art. 7.1 pct. (25) din contract) ca fiind o obligație de mijloace ("de diligență").

Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis.

În schimb, art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede că în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

În calificarea obligației anterior menționate, instanța de apel a avut în vedere doar faptul că realizarea traficului feroviar se făcea prin intermediul unui alt operator feroviar (terț subcontractant), agreat de locator, însă a ignorat clauzele contractuale relevante, care constituiau un criteriu legal, potrivit art. 1481 alin. (3) lit. a) din C. civ.

Astfel, la art. 9.2 din contract, s-a stipulat că locatarul A. S.R.L. este răspunzător în totalitate de desfășurarea traficului și unic răspunzător față de locatar privind modul de exploatare a secției, indiferent dacă activitățile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract.

De asemenea, potrivit art. 13.2 lit. d) din contractul părților litigante, nerealizarea cerințelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social constituia o cauză de reziliere unilaterală a contractului de către locator.

Prin urmare, din analiza clauzelor contractului rezultă în mod clar că obligația în discuție a fost stipulată în sensul că pârâta este ținută la realizarea rezultatului promis, indiferent dacă aceasta se făcea prin intermediul unui alt operator feroviar, astfel încât se impune a fi calificată ca o obligație de rezultat.

Ca urmare, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1481 C. civ. când a calificat obligația pârâtei de a asigura cerințele de transport ca fiind o obligație de diligență.

2.2.2. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit la situația de fapt prevederile art. 1351 alin. (1) și (3), art. 1352 și ale art. 1557 alin. (1) C. civ., considerând că reprezintă cauză exoneratoare de răspundere (caz fortuit) și cauză de încetare de drept a contractului fapta terțului subcontractant B. S.R.L., care nu a mai putut presta transportul feroviar de călători datorită retragerii certificatului de siguranță de către Autoritatea de Siguranță Feroviară Română, pentru nerespectarea cerințelor prevăzute de lege.

Potrivit art. 1352 C. civ., fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Ignorând cerințele prevăzute de lege pentru a putea califica fapta terțului care reprezintă caz fortuit ca o cauză exoneratoare de răspundere, instanța de apel nu a analizat dacă, potrivit convenției părților, împrejurarea retragerii certificatului de siguranță al operatorului de transport feroviar este considerată o cauză de înlăturare a culpei.

Înainte de examinarea clauzelor relevante din contractul părților, trebuie avut în vedere că, în mod tradițional, în literatura juridică și în practica judecătorească, s-a reținut că noțiunea de caz fortuit presupune lipsa culpei, iar fapta terțului pentru care debitorul nu este ținut să răspundă reprezintă o împrejurare care înlătură vinovăția. În schimb, dacă prin convenție, debitorul s-a angajat să răspundă și în cazul faptei terțului subcontractant, în mod evident răspunderea debitorului nu va fi înlăturată.

Astfel, potrivit art. 13.2 lit. e) din contractul nr. x/07.02.2012 încheiat de părțile litigante, retragerea certificatului de siguranță al locatarului este considerată o împrejurare culpabilă, care atrage rezilierea unilaterală.

De asemenea, potrivit art. 32.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară neinteroperabilă nr. 3265/12.12.2014, încheiat de pârâta A. S.R.L. cu operatorul de transport feroviar subcontractant B. S.R.L., pierderea certificatului de siguranță reprezintă cauză de reziliere de plin drept a contractului.

În fine, potrivit art. 9.2 din contractul părților, pârâta răspunde în totalitate de desfășurarea traficului feroviar, indiferent dacă activitățile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract.

Așadar, retragerea certificatului de siguranță al operatorului de transport feroviar, de natură culpabilă, fiind consecința nerespectării cerințelor prevăzute de lege, este considerată, potrivit convenției părților, ca o împrejurare care atrage rezilierea unilaterală a contractului, din culpa locatorului, indiferent dacă acesta desfășoară activitatea de transport feroviar în mod direct sau prin intermediul unui subcontractant, de care este ținut a răspunde.

Prin urmare, împrejurarea reținută de instanța de apel nu poate avea semnificația unei cauze exoneratoare de răspundere și nici a unei imposibilități fortuite de executare, astfel încât nu putea duce la desființarea de drept a contractului, în condițiile art. 1557 alin. (1) C. civ.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care în rejudecare va analiza celelalte motive de apel referitoare la incidența rezilierii unilaterale și la diminuarea cuantumului daunelor pretinse.

Înalta Curte nu se va pronunța asupra cererii recurentei privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru aferentă recursului, acestea urmând a fi avute în vedere de curtea de apel la rejudecarea apelului, pentru următoarele argumente:

În cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu a fost soluționată. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova, împotriva deciziei civile nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2021.