ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.12.2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2732/2022

HOTĂRÂRE
15.12.2022
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2732/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 21 septembrie 2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, în contradictoriu cu societatea A. S.R.L., în temeiul art. 1350, art. 1530 și următoarele din C. civ., a formulat acțiune în daune-interese pentru obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daune-interese compensatorii ca urmare a prejudiciului suferit prin rezilierea contractului dintre părți, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat obligațiile contractuale asumate. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menționate la pct. l pe intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și în continuare până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 153/2019 din 27 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, în contradictoriu cu pârâta RC-CF TRANS S.R.L. și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.273.018,39 RON reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015-06.07.2016; a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma de mai sus, conform RET, începând cu scadența facturii nr. x/10.06.2015 până la data introducerii acțiunii, respectiv 21.09.2017, în cuantum de 488.776,71 RON și în continuare până la plata efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 28.285 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta RC-GF TRANS S.R.L..

Prin decizia nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2017 s-a admis apelul declarat de pârâta RC-CF TRANS S.R.L. împotriva sentinței nr. 153/2019 din 27 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, fiind schimbată sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, iar prin decizia nr. 778 din 30 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a procedat la înregistrarea dosarului sub nr. x/2017

Prin decizia nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta RC-CF Trans S.R.L. împotriva sentinței nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." SA reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.

A fost schimbată în parte sentința nr. 153/2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, fiind obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.727.493,98 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015-06.07.2016, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare (dobânda remuneratorie + 4 %) calculată la această sumă, începând cu scadența facturii nr. x/10.06.2015, până la data introducerii acțiunii - 21.09.2017. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 33.227 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 18 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a formulat recurs și pârâta R.C.- CF TRANS S.R.L..

Recursul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.

Recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului pârâtei.

Referitor la admiterea apelului cu privire la exonerarea pârâtei de plata TVA -ului aferent sumei reprezentând daune-interese se arată că, instanța de apel a considerat că în speță ar fi aplicabil art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal și că întinderea daunelor-interese a fost calculată prin raportul de expertiză depus la instanța de fond.

In realitate, prin acțiunea formulată s-a solicitat "obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daunele-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părți, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale asumate".

Astfel, rezultă că suma nu a fost stabilită prin raportul de expertiză, ceea ce ar fi putut atrage incidența în cauză a articolului menționat anterior.

Recurenta învederează faptul că, în conformitate cu art. 9.4 din contract, pentru nerespectarea totală sau parțială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din cauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalități daune-interese sau despăgubiri, după caz, care să acopere prejudiciul suferit și beneficiul nerealizat.

Ținând cont de faptul că, în speță, este vorba de persoane înregistrate în scop de TVA, în mod legal, factura emisă de reclamantă trebuie să cuprindă TVA, determinarea beneficiului nerealizat fiind făcută în acord cu art. 4. 1 alin. (1) din contract, care stabilește nivelul chiriei anuale ca fiind 1.965.500 RON, fără TVA

Referitor la admiterea apelului și la schimbarea în parte a sentinței cu privire la cuantumul dobânzii penalizatoare, instanța de apel a considerat că prima instanță, la calculul cuantumului daunelor penalizatoare, a aplicat în mod greșit rata de referință a BNR + 8 puncte procentuale, ținând cont de faptul că, la momentul nașterii prejudiciului acesta se raporta la rata de referință a BNR + 4 puncte procentuale (conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011).

In realitate, la data nașterii prejudiciului, era în vigoare art. 3 alin. (21) care prevedea că:

"în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale".

Alin. (2) al art. 3 a fost introdus de art. 20 din Legea nr. 72 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013 și, prin urmare, în mod corect instanța de fond a aplicat la calculul cuantumului daunelor penalizatoare rata de referință a BNR + 8 puncte procentuale.

Recursul pârâtei RC- CF TRANS S.R.L..

La data de 19 ianuarie 2022 pârâta a formulat recurs împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 privind amânarea pronunțării și a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1552 alin. (1), art. 1553 alin. (2), (3) C. civ. și prevederile contractului de închiriere (art. 13.2.), când a reținut incidența unui pact comisoriu neinvocat de CNCF CFR.

De asemenea, instanța a reținut în mod nelegal incidența pactului comisoriu reglementat în art. 13.2 lit. d) din contract, care nu a fost invocat de către CNCF CFR în cuprinsul notificării de reziliere.

Notificarea de reziliere nr. x/03.06.2015 a fost motivată de CNCF CFR raportat la pretinsa neîndeplinire de către pârâtă a obligației contractuale de a asigura transportul de călători, conform pachetului minim social.

În acest sens, intimata a făcut trimitere la art. 7.1. alin. 25 din contract, care nu reprezintă un veritabil pact comisoriu conform prevederilor art. 1553 alin. (3) C. civ., ci reglementează o obligație în sarcina recurentei.

De altfel, nici trimiterea generică făcută de intimată la capitolul XIII din contractul de închiriere, care reglementează situațiile de reziliere a contractului, nu poate fi considerată o îndeplinire a obligației de motivare a notificării de reziliere, care implică indicarea exactă a pactului comisoriu pretins aplicabil.

Notificarea nu indică în mod explicit niciun pact comisoriu care, în viziunea CNCF CFR, putea fi incident din cele 26 incluse în contract. În niciun moment intimata nu a invocat pactul comisoriu prevăzut la art. 13.2 lit. d) din contract ca temei pentru rezilierea contractului de închiriere.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut incidența acestui pact comisoriu, venind să suplinească, în mod nelegal, neconformitatea notificării de reziliere. Procedând astfel, instanța a încălcat prevederile art. 1553 alin. (3) C. civ.. Faptul că, în cuprinsul corespondenței, recurenta a făcut referire la prevederile art. 13.2. lit. d) din contract, nu poate acoperi neconformitățile notificării de reziliere comunicate de CNCF CFR, cum în mod nelegal a reținut instanța de apel.

Instanța face trimitere la obligația de a acorda locatarului un termen de 15 zile calendaristice pentru îndeplinirea obligației înainte ca de reziliere să producă efecte, însă nu a observat că intimata nu a respectat în concret această prevedere contractuală. Astfel, pentru a produce efecte, notificarea de reziliere trebuia precedată de o notificare de punere în întârziere. Ignorând acest aspect, instanța a nesocotit prevederile art. 1552 alin. (1), respectiv art. 1553 alin. (2) C. civ., dar și pe cele ale art. 13.2. din contract.

Astfel, conform pactului comisoriu de la art. 13.1 din contract, dacă una dintre părți nu îndeplinește obligațiile, contractul se poate rezilia cu efecte depline după acordarea unui termen de preaviz de 15 zile, fără intervenția instanței fără vreo formalitate, dând dreptul părții lezate de a pretinde plata daunelor interese.

Recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicarea art. 9.6. din contractul de închiriere, respectiv a încălcat prevederile art. 1531-1532, art. 1538 -1539 alin. (1) C. civ.

In ceea ce privește cuantumul prejudiciului, instanța de apel a reținut în mod greșit incidența art. 9.6. din contractul de închiriere, această clauză contractuală nefiind aplicabilă situației deduse judecății, căci se referă la ipoteza în care, după încetarea contractului, locatarul continuă să ocupe amplasamentul, astfel că până la eliberarea amplasamentului datorează dublul chiriei lunare TVA aferente, respectiv i se reține garanția de bună-execuție.

În al doilea rând, instanța a interpretat greșit această clauză contractuală când a reținut că prejudiciul ar fi fost evaluat anticipat la dublul chiriei datorate pentru fiecare lună până la sfârșitul perioadei contractuale. Mai apoi, contrar celor statuate de instanța de apel, prima instanță nu a valorificat această clauză penală, ci a acordat CNCF CFR întreaga sumă pretinsă prin acțiune, reprezentând echivalentul chiriei lunare plus TVA de la momentul rezilierii până la data la care s-ar fi împlinit durata contractului.

Nu în ultimul rând, reținând incidența prevederilor art. 9.6. din contractul de închiriere, instanța de apel trebuia să constate că prejudiciul pretins de CNCF CFR este superior clauzei penale, iar pe cale de consecință să admită numai în parte acțiunea.

Este relevant, susține recurenta, faptul că a plătit contravaloarea chiriei lunare plus TVA calculate până la data predării grupului de secții - 8 iulie 2015, după cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire. Tot astfel, intimata a reținut garanția de bună-execuție achitată de recurentă.

In considerarea acestor aspecte, în aplicarea clauzei penale de la art. 9.6. din contractul de închiriere, instanța de apel ar fi trebuit să recunoască pretențiile intimatei în limita chiriei lunare plus TVA de la momentul opririi plăților până la momentul eliberării amplasamentului.

Astfel, prin validarea pretențiilor CNCF CFR într-un cuantum superior clauzei penale care are tocmai rolul de evaluare anticipată a prejudiciului, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1531 -1532, dar și pe cele ale art. 1538 art. 1 539 alin. (1) din C. civ.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 13.5. (1) din contractul de închiriere prin care părțile au reglementat o clauză penală, implicit art. 1538 din C. civ.

Art. 13.5. alin. 1 din contract prevede că, în caz de reziliere din orice motiv, locatorul are dreptul să rețină garanția de bună-execuție să obțină daune-interese egale cu dublul chiriei lunare, precum TVA aferent. În acest context, întrucât garanția a fost reținută de către intimată, un eventual prejudiciu ar fi constat în dublul chiriei lunare și TVA aferent.

Instanța de apel a nesocotit prevederile art. 13.5. alin. 1 din contract, care ar fi justificat reducerea semnificativă a cuantumului daunelor pretinse de intimată, încălcând deopotrivă dispozițiile art. 1538 C. civ.

Așadar, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea clauzei penale, caz în care soluția legală ar fi fost aceea de admitere a apelului recurentei, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe și admiterii acțiunii CNCF CFR în limita sumei de 389.824 17 RON, reprezentând dublul chiriei lunare plus TVA. Dacă se va considera legală opțiunea instanței de apel de a nu da eficiență clauzei penale, hotărârea instanței este nelegală în considerarea următoarelor aspecte: instanța de apel a încălcat prevederile art. 1532, art. 1535 C. civ. când a stabilit că recurenta datora dobândă legală penalizatoare începând cu data scadenței facturii emise de intimată în ipoteza în care cuantumul daunelor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea unei obligații contractuale urmează a fi stabilit pe cale judiciară, dobânda aferentă acestora este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul a fost obligat la plata daunelor, căci doar de la acel moment vorbim de o creanță certă, lichidă și exigibilă, cu privire la care debitorul a fost pus în întârziere.

Dacă s-ar stabili că recurenta datorează daune-interese, dobânda legală aferentă poate fi calculată doar începând cu data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost acordate aceste daune.

Validând pretențiile CNCF CFR la plata dobânzii legale penalizatoare înainte de a se stabili cu titlu definitiv cuantumul daunelor asupra căreia se calculează aceasta, instanța a încălcat prevederile art. 1532 și art. 1535 C. civ.

De asemenea, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 21 din H.G. nr. 643/2011 când a reținut că daunele pretinse de CNCF CFR nu ar trebui diminuate cu valoarea garanției de bună-execuție reținută de aceasta.

Așadar, soluția instanței de respingere a cererii de diminuare a daunelor pretinse de CNCE CFR cu valoarea garanției de bună-execuție pe care a reținut-o este nelegală și se bazează pe greșita reținere a incidenței art. 21 din H.G. nr. 643/2011.

Astfel, contrar motivării instanței, acest text legal nu este incident în speță, întrucât încetarea serviciului de transport feroviar de călători nu a avut implicații asupra siguranței circulației, iar termenul de preaviz de 6 luni nu este aplicabil, pe cale de consecință, garanția de bună-execuție nu poate fi reținută în plus față de daunele pe care le pretinde intimata.

Recurenta arată că instanța a încălcat prevederile art. 1534 C. civ. și art. 22 din H.G. nr. 643/2011 când a reținut că pasivitatea CNCF CFR ar fi irelevantă pentru stabilirea prejudiciului.

Potrivit art. 1534 alin. (2) C. civ., debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-a cauzat sau pe care acesta le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă. Altfel spus, creditorul nu poate rămâne complet în pasivitate.

Modalitățile concrete de limitare a acestui prejudiciu erau prevăzute de art. 22 din H.G. nr. 643/2011, care stabilește următoarele etape în contextul încetării oricărui serviciu asumat prin contract preluarea secțiilor de circulație de către CNCF CF R, urmată de preluarea transportului de călători pe secție de către SNTFC CFR Călători mai apoi reintroducerea secției în procedura de licitație de către CNCF CFR.

Cu toate că transportul de călători pe secții a încetat la data de 17 martie 2015, CNCF CFR nu a preluat grupul de secții de îndată ce a fost informată, cum avea obligația legală, ci doar după aproape 4 luni, în 8 iulie 2015.

Faptul că legea nu prevede explicit un termen, în care CNCF CFR trebuia să acționeze pentru preluarea respectiv reintroducerea secțiilor în procedura de licitație, nu înseamnă că autoritatea este îndreptățită să rămână în pasivitate, ba chiar din contră, se poate concluziona că trebuia să acționeze de îndată în considerarea faptului că în discuție este vorba de asigurarea unui serviciu de interes public, or potrivit prevederilor legale, CNCF CFR desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public.

Demersurile care puteau fi efectuate de CNCF CFR în vederea înlăturării sau cel puțin diminuării consecințelor prejudiciabile ale încetării serviciului de transport de călători au caracterul unor măsuri rezonabile, care ar fi presupus o minimă diligentă din partea acesteia. Or, în speță ne aflăm într-o situație de întârziere nejustificată din partea autorității în efectuarea demersurilor de preluare a secțiilor, mai apoi de reintroducere a acestora în procedura de licitație în vederea reînchirierii.

Din această perspectivă, este deopotrivă criticabilă încheierea din 18 noiembrie 2021 prin care instanța a respins solicitarea în probațiune formulată de pârâtă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., în sensul de a pune în vedere CNCF CFR să depună la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte la ce dată a efectuat primele demersuri pentru reintroducerea grupului de secții în procedura de licitație la Bursa Română de Mărfuri. Procedând astfel, instanța a încălcat deopotrivă prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., considerând în mod eronat că probele solicitate nu ar fi relevante pentru soluționarea cauzei.

Neexecutarea unei obligații legale, care a contribuit la generarea prejudiciului, echivalează cu invocarea de către intimată a propriei culpe în justificarea pretențiilor sale.

Cuantumul prejudiciului rezultat prin această încălcare trebuie redus la minimum, până în ziua în care CNCF CFR avea exigibilă obligația de preluare a secțiilor și respectiv de reintroducere a acestora în procedura de licitație. Or, această obligație s-a născut la data de 17 martie 2015 sau în orice caz nu mai târziu de aprilie 2015, când toți operatorii de transport feroviar refuzaseră preluarea transportului pe grupul de secții. In aceste condiții, este evident că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1534 C. civ. și art. 22 din Legea nr. 643/2011, dar și principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, când a reținut că nu ar avea relevanță faptul că CNCF CFR ar fi avut o atitudine activă sau pasivă, cât timp demersurile în vederea reînchirierii secțiilor ar fi apanajul managementului societății intimate.

In această ordine de idei, instanța ar fi trebuit să țină cont, la evaluarea cuantumului daunelor și de diligentele depuse de recurentă în vederea împiedicării sau limitării prejudiciului, materializate în ofertarea capacității de transport feroviar de călători către alți operatori încă din 16 martie 2015, respectiv revenirea cu noi adrese către operatorii de transport feroviar în luna aprilie 2015, aspecte probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtei, iar pe fond a solicitat respingerea recursului acesteia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentele au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA și de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 și a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursului la 15 decembrie 2022 cu citarea părților, în ședința publică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA și de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. sunt fondate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului pârâtei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal, având în vedere că recurenta nu argumentează în niciun fel lipsa motivării, motivarea inexactă sau insuficientă a deciziei atacate, și nici nu menționează eventuale motive contradictorii sau străine de natura cauzei regăsite în considerentele deciziei recurate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici pe acest aspect, context în care aceste susțineri nu pot fi primite.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, întrucât hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, având în vedere că prin admiterea apelului pârâtei ce viza exonerarea sa de plata TVA-ului aferent sumei reprezentând daune-interese s-a considerat că, în speță, ar fi aplicabile dispozițiile evocate și că întinderea daunelor-interese a fost calculată prin raportul de expertiză depus la instanța de fond.

În acest context, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, în vigoare la data la care s-a raportat reclamanta în solicitarea despăgubirilor, respectiv pentru perioada 9.07.2015-6.07.2016, baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată nu cuprinde următoarele: b)sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate.

În raport cu dispozițiile evocate, instanța de apel a considerat că rațiunea excluderii TVA-ului în cazul în care se discută despre cuantumul daunelor interese rezidă în faptul că acestea au rolul de a acoperi cu o sumă de bani prejudiciul pe care l-a înregistrat societatea ca urmare a neexecutării culpabile a clauzelor contractuale, pe când plata TVA-ului se face numai la prestarea unui serviciu sau a livrării unui bun, conform art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, aspect ce nu se regăsește în cauza de față, context în care a constatat întemeiat motivul de apel formulat de apelanta RC-CF Trans S.R.L., în sensul că, recalculând cuantumul daunelor interese fără a lua în calcul TVA-ul în cota de 24%, așa cum a fost reținut în raportul de expertiză a rezultat suma de 1.727.493,98 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 9.07.2015-6.07.2016, la care a fost obligată apelanta-pârâtă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată ca fiind fondată critica reclamantei ce vizează greșita exonerare a pârâtei de la plata TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese, având în vedere că prin acțiunea formulată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părți și intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale asumate.

În acest context, se reține că suma nu a fost stabilită prin raportul de expertiză, aspect ce ar fi putut atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal.

Aceasta deoarece, art. 9.4 din contract, prevede că pentru nerespectarea totală sau parțială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalități și daune interese sau despăgubiri, după caz, care să acopere prejudiciul suferit și beneficiul nerealizat.

Așadar, față de împrejurarea că preluarea secțiilor de circulație s-a făcut la 8 iulie 2015, pentru perioada 19.06.2015-08.07.2015, pârâta RC- CF Trans a achitat chiria conform contractului, rămânând de achitat suma de 2.273.018,39 RON, reprezentând daune-interese pentru perioada 09.07.2015 -06.07.2016, sumă ce face obiectul prezentului litigiu.

În acest context, se reține că în speță este vorba de persoane înregistrate în scop de TVA, astfel că în mod legal, factura emisă de reclamantă trebuie să cuprindă TVA, determinarea beneficiului nerealizat fiind făcută în acord cu art. 41 alin. (1) din contract, care stabilește nivelul chiriei anuale ca fiind 1.965.500 RON, fără TVA.

De asemenea, critica referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare se constată a fi fondată, având în vedere că instanța de apel a considerat că instanța de fond a aplicat în mod greșit rata de referință a BNR + 8 puncte procentuale, ținând cont de faptul că, la momentul nașterii prejudiciului acesta se raporta la rata de referința a BNR + 4 puncte procentuale - conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De fapt, la data nașterii prejudiciului, erau în vigoare dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, care prevedeau că în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentual, alin. (2)

1

fiind introdus de art. 20 din Legea nr. 72 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013, context în care se reține că în mod corect, instanța de fond a aplicat la calculul cuantumului daunelor penalizatoare rata de referință a BNR + 8 puncte procentuale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel al pârâtei, referitor la plata daunelor-interese și la plata dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată aceasta, în contextul în care a exonerat pârâta de la plata TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese și a aplicat în mod greșit rata de referință a BNR, aspect ce nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta RC-CF TRANS S.R.L., se susține nelegalitatea hotărârii atacate cu privire la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la plata daunelor-interese și la plata dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată pârâta.

Având în vedere însă decizia de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune de Înalta Curte de Casație și Justiție în rejudecarea apelului pârâtei, instanța de apel va trebui să țină cont de dezlegările date asupra problemelor de drept enunțate, referitoare la dispozițiile legale ce privesc plata daunelor-interese și a dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligată pârâta RC-CF TRANS S.R.L., ca urmare a recalculării cuantumului daunelor-interese.

În acest context, se reține și că recursul pârâtei are în vedere cuantumul daunelor-interese, însă ținând seama de soluția ce urmează a se pronunța în legătură cu recursul reclamantei, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate în cadrul memoriilor de recurs se impun a fi examinate de către instanța de apel, într-un mod unitar, laolaltă cu cele invocate de către recurenta-reclamantă, în vederea pronunțării unei decizii care să stabilească cuantumul plății TVA-ului aferent cuantumului daunelor interese, precum și rata de referință a BNR.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA și de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 și a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. reprezentată de SUCURSALA REGIONALĂ CF CRAIOVA și de recurenta-pârâtă RC-CF TRANS S.R.L. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2021 și a deciziei nr. 740 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează încheierea și decizia atacate.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.

Sursă