ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3368/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la data de 21.09.2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR"- SA, reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova în contradictoriu cu societatea A. SRL, în temeiul art. 1350, art. 1530 și urm. din Noul C. civ., art. 30, a formulat acțiune în daune interese, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea Contractului dintre părți, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale asumate. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menționate la pct. 1 pe intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și în continuare până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; având în vedere următoarele motive de fapt și de drept.

2.1. Prin Sentința nr. 41 din 12.03.2018 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, declinând cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta este înființată prin H.G. nr. 581/1996, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din acest act normativ, C.F.R. fiind persoană juridică română, care se organizează și funcționează în conformitate cu legislația în vigoare și cu statutul prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din H.G. nr. 581/1998.

Totodată, conform art. 3 alin. (1) din același act normativ menționează că C.F.R. deține, în concesiune sau în proprietate, bunuri imobile și mobile, după caz, iar potrivit dispozițiilor art. 6, C.F.R. desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării, invocând și obiectul principal de activitate.

Raportat la aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că în cauză competența materială aparține instanței de contencios administrativ și nu secției civile specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

Totodată, instanța a reținut că reclamanta este o autoritate publică în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, putând fi asimilată unei autorități publice centrale.

2.2. Prin încheierea din data de 08.05.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei competenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a, invocată din oficiu; s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, în contradictoriu cu pârâtul A. SRL, în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, fiind sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că, deși reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA se circumscrie noțiunii de autoritate publică, definită prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, pentru ca acțiunea formulată de aceasta să atragă competența de soluționare a instanței de contencios administrativ, este necesar ca obiectul litigiului dedus judecății să privească un act administrativ sau un contract administrativ, în înțelesul exprimat în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pentru ca un act întocmit de o autoritate publică să dobândească caracterul juridic al unui act administrativ, respectiv contract administrativ, este necesar ca acesta să fie emis în regim de putere publică, "în vederea organizării executării legii sau a executării, în concret, a legii."

În speță, litigiul dedus judecății derivă din raporturile juridice existente între părți, în baza Contractului de închiriere a Grupului de Secții de Circulație nr. x, încheiat la data de 07.06.2012, contract încheiat "în temeiul H.G. nr. 643/2011 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - SA a unor părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum și de gestionare a acestora".

Curtea de apel a constatat că însăși cadrul legislativ ce a stat la baza contractului de închiriere - act bilateral încheiat prin acordul de voință al ambelor părți "în vederea organizării executării legii sau a executării, în concret, a legii", respectiv, a H.G. nr. 643/2011 și a H.G. nr. 581/1998, prevede expres faptul că litigiile ivite între părțile contractante sunt de competența instanței de drept comun, prevederi de la care instanțele de judecată nu pot deroga, având caracter imperativ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Instanța de contencios administrativ a fost investită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, având ca obiect obligarea la plata unor daune interese, rezultate prin nerespectarea unor clauze din Contractul de închiriere a grupului de secții de circulație nr. x, de către pârâta A. SRL Brașov.

În ce privește stabilirea competenței de soluționare a cauzei, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 care definesc contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publica, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică este definită ca fiind "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", iar dispozițiile art. 2 lit. c

1

) din lege prevăd că "sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative".

Din prevederile legale anterior citate rezultă că, pentru ca un contract să poată fi asimilat unui act administrativ supus regimului juridic reglementat prin Legea contenciosului administrativ, este necesar ca acel contract să aibă ca obiect executarea unor lucrări de interes public și să fi fost încheiat cu o autoritate publică sau de autoritate publică asimilată, care să fi acționat în regim de putere publică.

Înalta Curte constată că reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a fost înființată prin art. 1 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 581 din 10 septembrie 1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - SA prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române și a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București în același an, aceasta fiind o persoană juridică de drept privat organizată sub forma unei societăți pe acțiuni ce realizează venituri proprii.

Totodată, Contractul de închiriere nr. x/2012 a fost încheiat în temeiul H.G. nr. 643/2011 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. - SA a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora, de către Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova în considerarea calității sale de persoană juridică de drept privat și nu de autoritate publică centrală.

Cum H.G. nr. 643/2011 nu cuprinde norme speciale de reglementare a competenței de soluționare a litigiilor între CFR și cocontractanți, se aplică dispozițiile art. 33 din H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile de orice fel, apărute între CFR și persoanele fizice sau juridice, sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun.

Astfel fiind, contractul sus-menționat este un contract comercial/civil, care nu poate fi asimilat unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă competența unei instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, în vederea stabilirii competenței materiale, în speță, urmează a se face aplicarea prevederilor de drept comun în materia competenței și nu cele prevăzute de legea specială.

În raport de valoarea despăgubirilor solicitate de către reclamantă, tribunalul este competent să soluționeze litigiul în conformitate cu prevederile art. 95 C. proc. civ., republicat. Totodată având în vedere că litigiul izvorăște din nerespectarea unor clauze ale Contractului de închiriere nr. x/2012, încheiat între două societăți comerciale, Înalta Curte urmează a trimite cauza la o secție specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști, în speță, competent fiind Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta Compania Națională de Căi ferate CFR SA în contradictoriu cu pârâta A. SRL, în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de ED