ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 433/2019

HOTĂRÂRE

28.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 433/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 20.07.2018 reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. BUCUREȘTI - prin Sucursala Regională CF CRAIOVA a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunțată să se oblige pârâta la plata sumei de 1.986.300,98 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând contravaloare facturi fiscale scadente, neachitate, privind staționarea și accesul materialului rulant pe liniile infrastructurii feroviare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 13.09.2018 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care înțelege să își diminueze câtimea obiectului cererii la suma de 1.786.300,98 RON ținând cont că pârâta a achitat suma de 200000 RON; a depus OP. nr. x prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 21.468,01 RON.

La data de 26.10.2018 pârâta S.C. A. S.A., a depus la dosar întâmpinare, față de cererea formulată de reclamantă și cerere reconvențională, solicitând: pe cale de excepție, admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj (față de prevederile art. 39.5 din Contractele de acces pe infrastructura feroviară încheiate între CFR și GFR) și declinarea cauzei spre soluționare către Tribunalul București; pe fondul cererii de chemare în judecată promovate de către CFR, solicită să se ia act de faptul că GFR recunoaște parțial pretențiile CFR strict în ceea ce privește suma în cuantum de 1.222.730,11 RON, sens în care solicită respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce privește sumele suplimentare pretinse de către CFR prin acțiune, în valoare de 563.570,83 RON.

Pe cale reconvențională solicită să se constate că, în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018, CFR a perceput de la GFR, cu titlu de tarife pentru servicii auxiliare pentru accesul pe infrastructura feroviară, sume stabilite arbitrar, cu încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 202/2016, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 2/30.08.2018 a Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar; să se constate că sumele datorate efectiv de către GFR în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018, cu titlu de tarife pentru servicii auxiliare pentru accesul pe infrastructura feroviară, prin aplicarea tarifelor considerate echitabile prin Decizia nr. 2/30.08.2018, sunt în cuantum total de 3.669.798,35 (TVA inclus); să se dispună obligarea CFR la restituirea către GFR a sumelor suplimentare (facturate de CFR sau achitate de GFR în plus față de sumele datorate efectiv în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018 prin aplicarea tarifelor stabilite prin Decizia nr. 2/30.08.2018, în cuantum total de 2.393.366,80, TVA inclus), împreună cu dobânda legală aferentă, precum și actualizarea cu indicele de inflație; să se constatate compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de cealaltă, până la valoarea cea mai mică dovedită; obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 154/2018 din 13 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competenta de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, în aplicarea art. 126 alin. (1) C. proc. civ., următoarele:

Părțile au stipulat în contract o clauză atributivă de competență, stabilind că orice litigiu în legătură cu convenția este de competența instanțelor de pe raza municipiului București, alegerea instanței fiind posibilă în cazul competenței teritoriale reglementată de norme juridice de ordine privată, soluție care rezultă expres din art. 126 C. proc. civ.

Pentru ca alegerea de competență să opereze, s-a reținut, că trebuie îndeplinite mai multe condiții, în primul rând, trebuie să existe o convenție scrisă a părților cu privire la instanța competentă să judece cauza. In speță, prin art. 39 alin. (5) din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 134/09.12.2016 părțile au stabilit că "Dacă soluționarea pe cale amiabilă nu este posibilă, orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desființarea lui, este de competenta instanțelor judecătorești de drept comun în circumscripția cărora se află sediul social al CFR'" (sediul CFR fiind în mun. București).

Procesul este în legătură cu drepturi patrimoniale asupra cărora părțile au posibilitatea de a dispune, astfel că este admisibilă alegerea de competență și nu în ultimul rând, este vorba de alegerea unei competențe teritoriale neexclusive, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 C. proc. civ.

De asemenea, alegerea de competență a instanțelor din București este însușită în mod expres și neechivoc de părți prin semnătură prin contractul sus-amintit iar sediul ambelor părți se află în București.

S-a mai reținut că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul poate opta între mai multe instanțe deopotrivă competente însă regulile de competență au fost stabilite precis de către părți prin contractul care este legea părților, or o alegere discreționară a unei alte instanțe de la sediul dezmembrămantului persoanei juridice, cum invocă reclamanta, dezmembrămant care de altfel nu a fost nici parte contractantă, nu face decât să aducă atingere intereselor cocontractantului și să încalce cerințele determinării previzibile a competenței care rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituția Romaniei.

Tribunalul a arătat că nu poate cenzura convenția părților cu privire la alegerea instanței competente, părțile contractante avand rațiuni proprii la redactarea acestei clauze, în principal cele de conexiune cu locul ales ca instanță competentă. Renunțarea la aceste clauze, așa cum a învederat avocatul ales al reclamantei în ședința publică din 13 noiembrie 2018, nu poate avea afecte peste clauzele contractului cată vreme din maniera în care sunt redactate, rezultă că alegerea instanței competente a fost prevăzută în interesul ambelor părți, astfel că reclamantul nu are opțiunea între instanța aleasă și alte instanțe prevăzute de lege.

Cum părțile au convenit în mod expres competența teritorială a Tribunalului București, după apariția litigiului neputând fi calificată ca o clauză nescrisă, instanța a constatat competența teritorială a Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat sub același număr pe rolul Tribunalului București la data de 13.12.2018.

Prin sentința civilă nr. 52 din 16 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a prezentei cauze privind pe reclamanta COMPANIA NATIONALA DE CAI FERATE "CFR" S.A. - SUCURSALA REGIONALA CF CRAIOVA în contradictoriu cu pârâta A. S.A. în favoarea Tribunalului Dolj; a constatat ivit conflictual negativ de competență, a suspendat judecarea prezentei cauze și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea conflictului.

În fundamentarea acestei soluții, Tribunalul București a reținut, în esență, următoarele:

Pentru ca o clauză de alegere a competenței să fie validă, aceasta trebuie să determine exact instanța aleasă. Or, în prezenta cauză, prin clauza de la art. 39.5 nu se indică exact instanța competentă, ci se face trimitere la competența de drept comun a instanțelor de la sediul social al CFR.

Cum această convenție de alegere a competenței nu poate produce efecte juridice, competența se determină potrivit regulilor obișnuite, s-a mai reținut, astfel că în speță este competent teritorial Tribunalul Dolj, respectiv instanța prevăzută de art. 109 C. proc. civ.., care a fost inițial sesizată.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că pretențiile părților derivă din contracte încheiate între profesioniști, respectiv contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 134/09.12.2016 și contractul de acces nr. x/07.12.2017, procesul purtând în legătură cu drepturi patrimoniale asupra cărora părțile au posibilitatea de a dispune.

Prin clauza atributivă de competență din cuprinsul art. 39.5 inserată în contracte, părțile au convenit ca orice litigiu ivit între ele să fie soluționat de instanța de la sediul social al CFR. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul social al persoanei juridice, care se află în București, și nu în favoarea celor de la sediul dezmembrămantului acesteia.

În raport de conținutul acestei prevederi contractuale, alegerea instanței a fost făcută în interesul ambelor părți și nu poate fi vorba de o competență teritorială alternativă, reclamanta fiind ținută să sesizeze instanța aleasă prin convenție de la sediul social al CFR.

Dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Așadar, este legală convenția părților privitoare la competență, întrucât C. proc. civ. permite părților să convină, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, că pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Convenția prin care părțile au stabilit ca pricina să fie judecată de instanța competentă din București, este încheiată în condiții de regularitate, astfel că, atunci când părțile au stabilit competența unei anumite instanțe, partea care introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanță, aceasta fiind cea de la sediul social al CFR.

În aceste condiții, rezultă că potrivit clauzei din contract, la care s-a făcut referire, care este în acord cu dispozițiile procedurale în materie și în respectarea principiului disponibilității părților, competența de soluționare a acțiunii de față revine Tribunalului București, unde se află sediul social CFR.

Raportat la dispozițiile legale mai sus menționate, reiese că prorogarea convențională a competenței intervine în temeiul unei înțelegeri a părților, în acele cazuri în care legea permite derogarea de la regulile de competență stabilite.

Cum prorogarea convențională a competenței rezultă din înserarea în contractele încheiate de părți a unei clauze atributive de competență, în speță din art. 39.5 din contractul nr. x/2016 și nr. y/2017, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.