ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1040/2019

Ședința publică din data de 15 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2018, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională CF Craiova a chemat în judecată pe pârâtul A., salariat al societății, C.N.C.F. "CFR" S.A. - Sucursala Regionala CFR Craiova, în funcția de șofer, prin care a solicitat instanței că prin sentința ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei 2750 RON, reprezentând prejudiciul adus societății.

În drept, și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 254 Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 5123/2018 pronunțată în data de 05.12.2018 în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința. Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat si are locul de munca în raza altei instanțe decât cea de la domiciliu. Așadar în materia litigiilor de muncă este prevăzută o competență teritorială alternativă, între instanța de la domiciliul/reședința reclamantului și cea de la locul de muncă al acestuia. În cauză sediul reclamantei este situat în București și nu în Craiova.

Faptul că cererea de chemare în judecată este formulată prin Sucursala Regionala CFR Craiova, nu este de natură să-i confere calitatea de reclamant acesteia din urmă și să atragă competența teritorială a Tribunalului Dolj

Norma de competență cuprinsă în art. 269 alin. (2) are caracter special si derogatoriu de la dreptul comun, competența revenind exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul și, prin urmare, părțile nu o pot înlătura.

Având în vedere faptul ca reclamanta are sediul la București, instanța a apreciat ca în speță competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 07.01.2019.

La termenul de judecată din data de 18.02.2019, reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

Analizând excepția, Tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Craiova, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

S-a mai reținut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale Craiova, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Craiova.

S-a mai reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deși sucursala are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, acțiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și ar fi încălcată însăși rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităților fără personalitate juridică.

În raport de considerentele reținute anterior, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, invocată de reclamantă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, a fost constatat ivit conflictul negativ de competență și înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București și Tribunalul Dolj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Cu privire la noțiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Or, aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a menționat că sediul său este în Craiova și este legal reprezentată de Sucursala Regională CF Craiova ca atare, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că Municipiul Craiova, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Dolj, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Dolj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.