ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.164, art. 1.169, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530 și următoarele din C. civ., art. 30, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., precum și prevederile H.G. nr. 581/1998, O.U.G. nr. 12/1998, H.G. nr. 1409/2007, H.G. nr. 643/2011 și O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 27 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței acestei instanțe, cauza fiind declinată spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1878 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 4574 din 29 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 2057/2018 din 27 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția necompetenței funcționale a acestei instanțe, invocată de reclamantă, și a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, cauza fiind declinată Tribunalului București, secția a II-a - contencios administrativ și fiscal.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, între Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Prin decizia nr. 3656 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, secția Civilă.

Prin notele de ședință depuse la 21.05.2019, reclamanta a precizat cererea introductivă în sensul că prejudiciul solicitat reprezintă beneficiul nerealizat, actualizarea cu indicele de inflație urmează a se efectua de la data de 16.06.2015 până la data achitării efective a despăgubirilor iar daunele interese sunt în cuantum de 554.410,70 RON, calculate pentru perioada 16.06.2015-30.10.2018.

Prin sentința nr. 261/2019 din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât a reținut în mod greșit că prima instanță a respectat dispozițiile art. 9 alin. (2), respectiv art. 22 alin. (6) C. proc. civ., constatând că încetarea contractului s-a produs de drept, iar nu din culpa pârâtei.

Recurenta arată că, în condițiile în care intimata considera că notificarea de reziliere este nelegală, avea posibilitatea să solicite în instanță anularea acesteia și constatarea unei alte modalități de încetare a contractului, prin urmare aceasta și-a asumat responsabilitatea privind încetarea contractului, motiv pentru care nu a înțeles să atace actul de reziliere.

Cu toate acestea, instanța de apel a menținut dispoziția primei instanțe în sensul că responsabilă de încetarea contractului este fapta unui terț.

Recurenta arată că nu poate fi reținută motivarea instanței de apel în sensul că obligația intimatei-pârâte de a asigura cerințele de transport nu poate fi înțeleasă ca o obligație de a presta transportul de călători, această apărare fiind înlăturată de prevederile art. 9.2 din contract, prin care pârâta și-a asumat deplina responsabilitate față de locator, indiferent de modul de realizare a activităților de transport, direct sau prin intermediar.

Potrivit recurentei, instanța a reținut greșit că retragerea certificatului de siguranță s-a dovedit a fi un eveniment invincibil, insurmontabil pentru societatea pârâtă întrucât nu avea posibilitatea de a prelua și efectua transportul de călători, iar potrivit art. 32.1 din contract, acesta se consideră reziliat de plin drept, fără a mai fi necesară intervenția unei instanțe judecătorești atunci când operatorul de transport feroviar nu mai are licență.

Aceste considerente vin în contradicție cu clauzele contractuale și cu însăși esența contractului, acesta fiind încheiat tocmai în vederea realizării simultan a activităților de gestionare a infrastructurii și a serviciilor de transport feroviar de călători și marfă, iar pârâta avea, potrivit art. 7.1 alin. (25) din contract, obligația contractuală de a asigura cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

Prin urmare, susține recurenta că obligația pârâtei era de a prezenta, la semnarea contractului de închiriere, contractul de acces încheiat cu persoana juridică care va prelua traficul de călători, în cazul în care realizarea traficului de călători și marfă se realiza prin intermediul altor persoane juridice.

Conform art. 9.2 din contract, B. S.R.L. nu poate răspunde personal față de recurentă întrucât nu are relații contractuale cu această societate, care a încheiat contract de acces cu pârâta A. S.R.L..

În ceea ce privește invocarea art. 1352 C. civ. de către instanța de apel, recurenta arată că nu se poate reține existența cazului fortuit deoarece în cauză cazul fortuit nu este exonerator de răspundere. Astfel, retragerea certificatului de siguranță nu poate fi considerată eveniment neprevăzut din moment ce este menționată în mod expres în contracte ca situație ce duce la rezilierea acestora.

În condițiile în care societatea B. S.R.L. nu și-a putut îndeplini obligațiile contractuale față de pârâta A. S.R.L., aceasta avea obligația de a rezilia contractul și de a încheia un alt contract cu alt operator de transport feroviar sau să preia și să efectueze în mod direct transportul de călători pentru a nu risca neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau față de recurentă în temeiul contractului de închiriere.

Recurenta susține că neîndeplinirea obligației societății B. S.R.L. asumată în temeiul contractului de acces pe infrastructură, este irelevantă și nu înlătură răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea propriilor obligații născute din raporturile contractuale cu recurenta.

Din moment ce contractul stipulează pactul comisoriu și enumeră limitativ situațiile în care intervine de plin drept rezilierea contractului, printre care și neîndeplinirea obligației de a realiza cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar, art. 13.2 lit. d), din contract, consideră recurenta că instanța de apel a reținut eronat faptul că nu putea fi invocat pactul comisoriu în conformitate cu dispozițiile art. 1553 alin. (1) C. civ.

La 26 martie 2021, intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurenta-reclamantă a reiterat motivele de apel, recursul nefiind motivat raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 22 octombrie 2021, intimata A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a solicitat, în esență, anularea recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata A. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și a stabilit termen de judecată la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal de recurentă, întrucât din cuprinsul recursului nu rezultă niciuna din tezele reglementate de motivul de nelegalitate invocat, respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată fără a indica cel puțin una din tezele reglementate de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu justifică invocarea motivului de recurs.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității procesuale și a limitelor învestirii prevăzute la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sunt nefondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau principii de drept.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt respectate dispozițiile privind principiul disponibilității procesuale și limitele învestirii, întrucât rezilierea contractului s-a produs de drept, din culpa pârâtei, iar aceasta nu a contestat modalitatea de încetare a contractului. Prin urmare, susține recurenta că nu mai era necesară analiza modalității de încetare a contractului de către instanțele fondului, atât timp cât pârâta și-a asumat încetarea contractului.

Se reține că, în cauză, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere de despăgubire într-o acțiune în răspundere contractuală pentru rezilierea contractului de închiriere nr. x din 23.10.2019, încheiat între părți.

Prin urmare, pentru a verifica dreptul la daune-interese al reclamantei pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor pârâtei cocontractante, instanța de apel a confirmat analiza primei instanțe asupra modalității de încetare a contractului și a condițiilor răspunderii contractuale invocate, cu respectarea limitelor învestirii privind obiectul și cauza.

Astfel, pentru ca instanța de judecată să analizeze modalitatea de încetare a contractului și condițiile răspunderii contractuale nu se impunea ca pârâta să formuleze cerere reconvențională pentru anularea notificării de reziliere, ci, dimpotrivă, instanța în soluționarea cererii de despăgubire era obligată să cerceteze pe cale incidentală aceste apărări.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de prim control judiciar a reținut că nu au fost încălcate principiul disponibilității și limitele învestirii instanței de judecată, criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

De asemenea, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1553 alin. (1) C. civ. privind incidența pactului comisoriu prevăzut la art. 13.2 din contract este nefondată.

Potrivit clauzei 13.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 23.10.2014, "nerespectarea obligațiilor asumate prin prezentul contract de către una din părți dă dreptul părții lezate de a cere rezilierea contractului de închiriere și de a pretinde plata de daune - interese" iar conform art. 13.2 "partea lezată poate rezilia prezentul contract de închiriere cu efecte depline (de jure) după acordarea unui preaviz de 15 zile calendaristice celeilalte părți, fără necesitatea unei alte formalități și fără intervenția vreunei autorități sau instanțe de judecată în situația încălcării".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1553 alin. (1) C. civ. "pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului".

Din analiza clauzei 13.1 din contract rezultă că nu au fost identificate, în mod expres și concret, astfel cum impun dispozițiile art. 1553 alin. (1) C. civ., obligațiile a căror nerespectare atrag rezilierea de drept a contractului.

Instanța de apel în mod just a reținut că adresa din 29.05.2015, prin care se notifică rezilierea de drept a contractului începând cu 15.06.2015, nu a avut ca efect rezilierea contractului în sensul art. 1553 alin. (1) C. civ., ci reprezintă voința unilaterală a reclamantei de a înceta contractul, cu consecința inexistenței premisei răspunderii și a dreptului la daune interese.

Critica recurentei privind inexistența cazului fortuit, cauză exoneratoare de răspundere în temeiul art. 1352 C. civ., este nefondată.

Între părți, la 23.10.2009 a fost încheiat contractul nr. x având ca obiect închirierea secției de circulație feroviară pe ruta Caracal-Corabia împreună cu toate elementele necesare desfășurării circulației. Intimata-pârâtă a delegat efectuarea serviciului de transport călători către B. S.R.L., situație acceptată de recurenta-reclamantă potrivit clauzei de la 7.1. (24) din contract, prin care contractul încheiat cu B. S.R.L. a constituit Anexa nr. 6.

La data de 16.03.2015, Autoritatea de Siguranță Feroviară Română a adus la cunoștință B. S.R.L. că începând cu a doua zi i-a fost retras certificatul de siguranță prin care era autorizat să efectueze serviciul de transport călători.

Astfel, în cauză, s-a reținut că retragerea certificatului de siguranță cu o zi înaintea aplicării măsurii este asimilată faptei unui terț care are caracteristicile cazului fortuit, cauză exoneratoare de răspundere.

Potrivit art. 1352 C. civ. "fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ.

Prin urmare, în analiza cazului fortuit trebuie plecat de la analiza condițiilor necesare a fi îndeplinite pentru existența acestuia.

Prima condiție privind caracterul imprevizibil al cazului fortuit, trebuie raportată la puterea de apreciere a persoanei chemată să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, respectiv la intimata-pârâta.

Instanța de apel a reținut că operatorului B. S.R.L. i s-a retras certificatul de siguranță pentru prestarea serviciilor de transport călători în condițiile în care cu două luni înainte îi fusese reînnoit acest certificat de aceeași autoritate, în baza acelorași criterii, retragerea intempestivă a certificatului de siguranță având pentru intimata-pârâtă un caracter imprevizibil.

Cea de a doua condiție privind caracterul inevitabil al cazului fortuit este apreciată din perspectiva puterii de reprezentare pe care o avea sau ar fi trebuit să o aibă intimata-pârâtă, care în lipsa reținerii cazului fortuit ar fi fost trasă la răspundere pentru acoperirea prejudiciului.

În cauză, se reține că retragerea certificatului de siguranță a operatorului de transport feroviar B. S.R.L. de către autoritatea de resort este de neînlăturat pentru intimata-pârâta, întrucât intimata-pârâtă nu avea posibilitatea de a prelua și efectua personal transportul de călători, nefiind autorizată în acest sens, premisă acceptată prin contract de către recurentă.

Totodată, s-a reținut că prin clauzele contractuale părțile nu au încheiat o convenție contrară și nu au convenit să înlăture fapta terțului din categoria cauzelor exoneratoare de răspundere.

Prin urmare, retragerii certificatului de siguranță al B. S.R.L. de către Autoritatea de Siguranță Feroviară Română i s-au conferit efectele exonerării de răspundere, în condițiile art. 1352 C. civ. și art. 1351 alin. (1) C. civ. pentru plata unor despăgubiri.

De altfel, și în cuprinsul căii extraordinare de atac, recurenta arată că retragerea certificatului de siguranță, deși era menționată în cuprinsul contractului nr. x din 12.12.2014, încheiat cu B. S.R.L., la art. 2.1, ca motiv de reziliere, nu constituia și un motiv de reziliere a contractului de închiriere încheiat de reclamantă și pârâtă, dedus judecății prin acțiunea în despăgubire.

Reluând întocmai criticile din apel, recurenta se limitează să invoce dispozițiile clauzei art. 9.2, potrivit cu care pârâta era singura responsabilă față de locator, indiferent de modul de realizare a activităților de transport, direct ori printr-un intermediar, ca fundament al răspunderii prin plata daunelor-interese, însă nu există motive de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în legătură cu calificarea și interpretarea dată de instanța de apel privind obligațiile asumate de pârâtă ca având natura unor obligații de diligență, cu consecințe directe asupra aprecierii culpei în executarea contractului și a răspunderii locatarului.

Prin urmare, nu se confirmă criticile de nelegalitate în legătură cu interpretarea voinței părților și aplicarea normelor de drept material în stabilirea inexistenței răspunderii contractuale de către instanțele de fond.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova împotriva deciziei nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova împotriva deciziei nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2022.