ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 74/2021

HOTĂRÂRE

20.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 74/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - I.F.N S.A. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să anuleze decizia nr. 24/31.10.2017 a Consiliului de Administrație al pârâtei și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 216 C. civ., art. 113 lit. d) din Legea nr. 31/1990, H.G. nr. 376/2017 și Legea nr. 111/2016.

Prin sentința civilă nr. 1112/12.04.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că nu sunt incidente prevederile art. 216 alin. (1) C. civ. și că acestea nu conturează admisibilitatea cererii reclamantului, în contextul în care alin. (7) al acestui articol dispune că norma în discuție se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.

Or, actul normativ care reglementează activitatea și funcționarea societăților comerciale este Legea nr. 31/1990 care are caracterul unei legi speciale față de prevederile de drept comun regăsite în noul C. civ., conform art. 2 alin. (2) C. civ., iar Legea nr. 31/1990 nu oferă posibilitatea atacării în justiție a deciziilor consiliului de administrație al unei entități juridice constituite în baza acesteia, care nu au fost luate în condițiile unei delegări, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 996/03.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, în vederea soluționării pe fond a litigiului.

Recurentul a prezentat pe scurt situația de fapt și a arătat că, în prealabil, se impune lămurirea chestiunii privind admisibilitatea recursului, în sensul că eronat a reținut instanța de apel faptul că hotărârea recurată este definitivă, în condițiile în care obiectul litigiului îl constituie acțiunea în constatarea nulității absolute întemeiată pe art. 216, coroborat cu art. 1254 și urm. C. civ., iar prin motivele de recurs au fost invocate și motive de ordine publică.

A mai susținut că instanța de apel în mod nelegal a asimilat prezenta acțiune cu o acțiune prin care, în condițiile normelor speciale ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, se atacă în justiție o hotărâre a adunării generale a acționarilor unei societăți comerciale, fiind încălcat principiul legal conform căruia regulile speciale sunt de strictă interpretare și aplicare.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei sau cel puțin contradictorii, reținându-se o motivare greșită în drept, respectiv incidența art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța era obligată să facă o corectă calificare a temeiurilor de drept, prin prisma motivelor de nulitate absolută invocate, chiar dacă din petitul cererii ar fi putut reieși altceva.

A mai susținut că prevederile art. 2 alin. (2) și (5), art. 216, art. 1.254 și urm. C. civ., art. 291 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile în cauză, întrucât nu există o normă specială care să interzică, prin derogare de la art. 216 C. civ., formularea unor acțiuni în anulare împotriva deciziilor consiliului de administrație, fiind nelegală aprecierea instanței cu privire la posibilitatea formulării unei acțiunii în acest sens doar în condițiile de la art. 132 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, a mai relevat că i-a fost restrâns principiul liberului acces la justiție și că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 216 alin. (6) C. civ., deoarece intimata a încălcat dispozițiile legale imperative la emiterea deciziei nr. 24/31.10.2017 a Consiliului de Administrație al Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - I.F.N S.A., a cărei nulitate a solicitat-o.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Ulterior declarării recursului, la 04.02.2020, recurentul a înregistrat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție o cerere de renunțare la judecarea recursului, solicitând să se ia act de aceasta, în temeiul art. 406 C. proc. civ.

Intimata Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii - I.F.N S.A., prin întâmpinarea formulată, a invocat următoarele excepții:

- excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, în argumentarea căreia a arătat că hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind definitivă în apel.

- excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece criticile recurentului nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de lege, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, deoarece instanța de apel în mod corect a constatat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Luând în examinare cererea de "renunțare la judecata recursului", Înalta Curte reține următoarele:

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata recursului, reprezintă o achiesare la hotărârea instanței de fond, un act de dispoziție al recurentului ca expresie a disponibilității recunoscute de lege părții, conform art. 9 C. proc. civ.

Articolul 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată, aceasta reprezentând un act procesual de dispoziție, iar potrivit alin. (5) din norma legală evocată atunci "când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză".

Actul de dispoziție în cauză nu urmează regimul art. 406 C. proc. civ., deoarece dispoziția reglementează renunțarea la cererea de chemare în judecată, ca act începător al procedurii judiciare, iar nu renunțarea la calea de atac pe care partea a promovat-o.

Manifestarea de voință a recurentului, în sensul renunțării la judecata recursului, are valența unei achiesări la hotărâre, în acord cu prevederile art. 463-464 C. proc. civ.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

Având în vedere dispozițiile legale evocate mai sus, precum și manifestarea expresă de voință a recurentului, care îmbracă formele prevăzute de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea acestuia la decizia nr. 996/03.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.