ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 13 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții C. S.A. și D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

a. cu privire la dobândă:

- actul adițional nr. x/15.10.2007 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 2 pct. 1 și art. 2 pct. 2;

- actul adițional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 4 punctele 4.1, 4.2,4.3, 4.4 și 4.5;

- actul adițional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. V - lit. A) pct. 1 și lit. B) pct. 1; lit. A) pct. 2 și lit. B) pct. 1 alin. (2); lit. A) pct. 3; lit. A) pct. 6 și lit. B) pct. 3; lit. A) pct. 7 și lit. B) pct. 4; lit. A) pct. 8 și lit. B) pct. 5; lit. A) pct. 9 și lit. B) pct. 6;

- actul adițional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. V - punctele 1, 2, 3, 6, 7, 8 și 9;

- actul adițional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - cap. V- lit. A) punctele 1, 2, 3, 6, 7, 8 și 9; lit. B) punctele 5, 6, 7 și 8; lit. C) punctele 1, 2, 6, 7, 8 și 9;

- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 3 punctele 3.1, 3.3, 3.4, 3.5 si 3.6.

- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. V - punctele 5, 6, 7 și 8.

b. cu privire la comisioanele Băncii:

- actul adițional nr. x/15.10.2007 la contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007 - art. 2 pct. 2.9 lit. a) și b) și art. 2 pct. 2.10;

- actul adițional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 5 pct. 1 lit. a) și d), art. 5 pct. 5.3;

- actul adițional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. VI pct. 1 - punctele 1), 4) și 5); Cap. VI pct. 7;

- contractul de credit nr. x/15.04.2008- Cap. VI lit. A) punctele 5, 6 și 9; Cap. VI lit. B) punctele 4 și 8; Cap. VI lit. C) punctele 2,3 și 5;

- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. VI punctele 1), 3) și 5), Cap. VI pct. 7;

c. cu privire la garanții:

- contract de limită de creditare nr. 50/05.10.2007- art. 3 punctele 3.1 și 3.5;

- actul adițional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007-art. 7 pct. 7.1;

- actul adițional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. VII pct. 1 lit. A);

- actul adițional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap VII pct. 1 lit. A) și cap) VII lit. g);

- actul adițional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. VII lit. E);

- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 6 pct. 6.1;

- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. VII pct. 1 și Cap VII lit. d);

- contractual de fidejusiune nr. 110/10.09.2010 - pct. 3 și pct. 4;

d. cu privire la drepturile părților:

- contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007 - art. VI lit. h) și art. VIII pct. 8.1 lit. a);

- actul adițional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - clauza de contaminare; art. IX pct. 9.1 lit. c), art. XV;

- actul adițional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. XI lit. B) punctele 6, 7, 9;

- actul adițional nr. x/19.03.2010 la contractul de limita de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. XI lit. B) punctele 6, 7 și 9; cap. XII punctele 1 și 2;

- actul adițional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - art. VI, cap. IX pct. 2;

- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 8 pct. 8.1 și art. 14 pct. 14.2;

- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. X punctele 9 lit. a), 10 și 12; cap. XII pct. 1;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, jurisprudența C.J.U.E. și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, art. 1202-1203 C. civ., art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6136 din 20 septembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâții C. S.A. și D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1149 din 16 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1149 din 16 aprilie 2018, au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a anulat, în parte, sentința civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., numai în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanțiile și contractul de fidejusiune.

Totodată, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, C. S.A. a formulat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurs, solicitând admiterea acestuia și modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către A. împotriva sentinței nr. 1149/16.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanțiile și contractul de fidejusiune, cu menținerea, în rest, a hotărârii recurate.

După evocarea contextului procesual, respectiv, a soluțiilor și considerentelor celor două instanțe (de fond și apel), în motivarea propriu-zisă a recursului, recurenta arată că reclamantul a semnat Contractele de Credit în calitate de fidejusor, respectiv de garant ipotecar, pentru a garanta rambursarea creditelor acordate societății comerciale D. S.R.L., renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune, situație ce nu se încadrează în ipoteza prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât, în speță, suntem în prezența unor contracte de credit încheiate între profesioniști, iar protecția oferită de această lege are în vedere contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Cu referire la noțiunea de "consumator", autoarea recursului subliniază faptul că art. 2 din Legea nr. 193/2000 a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Recurenta susține, în esență, că reclamantul a garantat pentru obligațiile societății al cărei asociat și administrator este soția acestuia, obligațiile asumate de reclamant fiind solidare obligației principale asumate de către societatea debitoare, astfel încât, în condițiile în care respectivele clauze contractuale considerate abuzive au fost inserate în contractul părților pentru garantarea obligațiilor unei societăți comerciale cu care reclamantul are legături și în considerarea căreia a garantat societatea, acesta nu are calitate de consumator în sensul dreptului Uniunii Europene și al Legii nr. 193/2000.

Mai mult, se arată că, în considerarea naturii devălmașe a proprietății comune a soților, aportul în numerar adus de reclamanta B. pentru constituirea capitalului social al societății D. S.R.L. reprezintă un bun comun al soților F., neputând fi individualizat aportul fiecăruia dintre soți, precum și regimul comunității legale de bunuri prevăzut de art. 339 din C. civ.

În susținerea faptului că reclamantul era direct cointeresat de societatea în cauză, recurenta arată că, deși potrivit art. 349 alin. (2) C. civ., calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, în speță, doamna B., părțile sociale sunt bunuri comune, intrând, astfel, în patrimoniul domnului A., astfel încât, natura juridică a bunului aportat determină calificarea corespunzătoare a titlurilor de valoare, ceea ce înseamnă că atunci când aportul este bun comun, trebuie să se admită că și părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune, iar valoarea lor, precum și dividendele intră în masa bunurilor comune.

Totodată, recurenta subliniază faptul că niciunul dintre reclamanți nu poate pune în discuție vreo modificare a clauzelor contractului de credit, întrucât respectivele clauze privesc strict raporturile dintre societatea D. S.R.L. și C. S.A.

Cum contractele de credit în cauză sunt de natură comercială, fiind încheiate între doi comercianți, aceeași natură urmează să o dobândească și contractul de fidejusiune, respectiv contractul de garanție imobiliară.

Mai mult, se arată că reclamantul A. nu a încheiat contractele de credit în calitate de împrumutat, astfel că natura și scopul contractelor de credit, precum și destinația sumelor împrumutate nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea calității sale de consumator.

Apreciind că numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, nu și persoanele juridice, recurenta face trimitere atât la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care definesc noțiunea de consumator, cât și la prevederile art. 4 alin. (1) din aceeași lege, referitoare la clauzele abuzive.

În aceste condiții, se arată că dispozițiile Legii nr. 193/2000 și motivele invocate de reclamant nu sunt de natură a atrage ineficacitatea obligației de garanție pe care și-a asumat-o și nici să pună în discuție în mod întemeiat întinderea obligațiilor stabilite prin contractele de credit bancar în sarcina reclamantului, care și-a asumat obligația garantării contractului de credit, contractul de garanție imobiliară fiind accesoriu în raport de obligația principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul de garanție imobiliară născându-se o singură obligație, respectiv cea a garantului față de creditor.

Se mai arată că semnarea contractului de împrumut de către reclamant nu are semnificația unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului, obligație asumată prin cele două contracte de garanție accesorii față de contractul de împrumut.

Totodată, recurenta afirmă că natura contractului de fidejusiune sau de cauțiune este una civilă, fiind supus dispozițiilor art. 1652-1684 din C. civ., însă, în situația în care se grefează pe un contract comercial din care izvorăște obligația principală, contractul de fidejusiune devine izvorul obligației accesorii care urmează soarta juridică a obligației principale, dobândind natură juridică comercială.

Așadar, în opinia recurentei, neavând calitatea de consumator în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2003 în vigoare la data contractului, reclamantul nu se poate prevala de normele juridice speciale care protejează această categorie de persoane.

Totodată, recurenta face trimitere și la Decizia nr. 763 din 10 martie 2015 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a statuat faptul că, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000 și Legii nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu și, pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

Se arată, așadar, că raportat la aceste prevederi legale, Înalta Curte a reținut că o persoană fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, neputând invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între acesta și bancă, rezultat din contractul de garanție imobiliară, este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

Față de toate argumentele prezentate, recurenta reiterează solicitarea de admitere a prezentului recurs și modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către A. împotriva sentinței nr. 1149/16.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanțiile și contractul de fidejusiune, cu menținerea, în rest, a hotărârii recurate.

În încheiere, a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

În drept, memoriul de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (temei indicat în debutul memoriului de recurs) și pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul său.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților la 24 februarie 2020 .

Intimatul-reclamant A. a depus la 05 martie 2020, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a face și dovada acestora.

Se arată, în esență, că sunt incidente dispozițiile art. 489 C. proc. civ. privind nulitatea recursului, întrucât cererea de recurs nu întrunește exigențele art. 486 C. proc. civ., respectiv, nu sunt indicate motivele de nelegalitate, criticile dezvoltate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., nefiind formulate prin raportare la considerentele pentru care instanța de apel a admis apelul intimatului-reclamant.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte C. S.A. la 10 martie 2020, conform dovezilor aflate la filele

83-84 dosar recurs.

La 25 martie 2020, recurenta-pârâtă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanței supreme să constate faptul că argumentele învederate de intimatul-reclamant sunt nefondate, reiterând, totodată, solicitarea de admitere a recursului formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă a formulat un punct de vedere prin care a învederat că recursul este admisibil și a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța supremă constată că, în realitate, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a fost indicat formal, întrucât recurenta nu a arătat care sunt aspectele pe care instanța de apel nu le-a motivat ori motivele contradictorii sau străine de natura cauzei din cuprinsul deciziei atacate.

Susținerile recurentei prin care aceasta critică expres modul "netemeinic" în care instanța a reținut ca dovedită calitatea de consumator a intimatului-pârât A., făcând remarci cantonate la relațiile de căsătorie, determinarea bunurilor comune și interesul soților în societatea împrumutată, nu pot fi primite, de vreme ce, prin acestea, recurenta urmărește, în realitate, nu evidențierea unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate ci schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel pentru a se constata, în ultimă instanță, lipsa calității de consumator a intimatului-reclamant.

Prin urmare, întrucât criticile privesc aspecte factuale ale cauzei, nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Se reține că și dispozițiile de drept material menționate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs au fost invocate formal, întrucât urmăresc, alături de celelalte argumente ale recurentei, să contureze propria viziune asupra stării de fapt privind presupusul interes al intimatului-reclamant în activitatea societății împrumutătoare, contrar celor reținute de instanța de apel.

Fiind antamate exclusiv aspecte factuale ale cauzei, rezultă că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.