ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 657/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 23.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate rezoluțiunea contractului de prestări servicii nr. x/24.05.2018, încheiat de părți, în baza dispozițiilor art. 11.3 din contract; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în original a biletului la ordin seria x 3 AC nr. x, predat pârâtei la data de 04.06.2018 cu titlu de garanție, ca efect al rezoluțiunii contractului - act principal al cărui soartă o urmează și accesoriul (biletul la ordin); anularea biletului la ordin seria x 3 AC nr. x predat pârâtei la data de 04.06.2018, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 61/C din 23.01.2019 a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 61/C din 23.01.2019 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă prin decizia nr. 638/2019 din 24 septembrie 2019, fiind obligată apelanta-reclamantă la plata către intimată a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorar de avocat).

Împotriva deciziei nr. 638/2019 din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu încălcarea expresă a dispozițiilor art. 264, 265, 470 alin. (4) C. proc. civ., cu consecința încălcării dreptului acesteia la un proces echitabil, drept fundamental consfințit de dispozițiile art. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că, instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat și nelegal din contextul probator înscrisul depus alăturat cererii de apel, respectiv jurnalul de șantier întocmit de martorul C., reținând că acest înscris a fost depus pentru prima dată în calea de atac, că acest înscris provine de la reclamantă și deci nu poate avea valoare probatorie în cauză, precum și că martorul C. nu a vorbit despre acest înscris in declarația sa."

În primul rând, a susținut recurenta-reclamantă, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 470 alin. (4) C. proc. civ., nimic nu împiedică partea care formulează apel să se folosească de noi probe în aceasta fază de judecată, deci motivarea instanței pe această chestiune este neavenită.

În al doilea rând, ceea ce îi "scapă, instanței de apel este faptul că martorul C. nu este angajatul său și nu a fost niciodată, ci era angajatul investitorului S.C. D. S.R.L. desemnat de acesta să supravegheze lucrările subcontractate de reclamantă către S.C. B. S.R.L.. Prin urmare, acest înscris nu provine de la reclamantă în sensul că ar fi fost întocmit de aceasta sau la cererea sa.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că declarația martorilor nu s-a consemnat în concordanță cu dispozițiile art. 323 C. proc. civ., prezentându-se în continuare aspecte legate de această probă și susținând că instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la analiza coroborată a probelor (declarația martorului și înscrisul nou depus), astfel cum prevăd dispozițiile art. 264 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și nu să înlăture înscrisul din întregul ansamblu probator, neanalizându-l și încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil și imparțial.

Recurenta-reclamantă a susținut că în analiza apelului promovat instanța de control a dat o greșita interpretare dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., considerând că prin raportare la conținutul clauzelor contractuale se impune interpretarea acestora.

În ceea ce privește modul de interpretare a dispozițiilor contractuale referitoare la termenul în care se putea proceda la sistarea lucrărilor, recurenta - reclamantă a arătat, în esență, că in mod greșit instanța a dat eficienta apărărilor pârâtei, constatând că art. 14.2 nu putea produce nici un efect în contextul desfășurării faptelor.

Recurenta-reclamantă susține că nu există nicio justificare pentru ca instanța să procedeze la interpretarea unei neclarități care nu exista, când este evident că pârâta a lecturat și a luat act de clauzele contractuale pe care și le-a asumat.

Dispozițiile art. 17.3 - pe care pârâta le invocă și le recunoaște - fac vorbire despre posibilitatea sistării executării lucrării în termen de șapte zile de la expirarea perioadei convenite.

Mai mult, recurenta a arătat că înțelege să facă trimitere la dispozițiile art. 1267 C. civ., subliniind că nu există nicio neclaritate, fiind evidentă inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1269 C. civ., pentru că în esență nu este vorba despre o lipsă de înțelegere a clauzelor contractuale, ci despre o situație de fapt pe care instanța trebuie să o analizeze în funcție de contextul încheierii contractului, de conținutul acestuia (în primul rând raportat la obligațiile părților) și de conduita părților pe parcursul desfășurării lui.

In continuare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța a interpretat greșit (ignorând practic scopul acestor prevederi) dispozițiile art. 1266 C. civ., întrucât în justificarea soluției adoptate, instanța pornește în primul rând de la premisa greșită că neplata avansului de 10%, stipulat în contract, reprezintă o culpă contractuală a reclamantei și conferă dreptul pârâtei de a sista execuția lucrării.

Or, adoptând această concluzie, instanța a ignorat pe de o parte situația de fapt astfel cum rezultă din conduita părților, din corespondența purtată anterior demarării acestui proces, cât și probele administrate, care conturează pe deplin o alta intenție/voința reală a părților.

Astfel, deși în contract este inserată clauza ce stipulează plata avansului de 10%, pârâta nu a solicitat plata acestei sume la demararea lucrărilor, căci această sumă era în concret prevăzută pentru acele situații în care prestatorul nu ar fi avut mijloacele necesare demarării lucrării. Or, însuși angajatul pârâtei a arătat în mod expres faptul că S.C. B. S.R.L. avea mijloacele necesare desfășurării acestei lucrări și că anterior încheierii contractului aceasta a prospectat în amănunt lucrarea pe care urma să o contracteze.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut, că nu este lipsit de importanță și art. 9.2 din contract, considerând că instanța nu a avut în vedere intenția reală a părților, astfel cum rezultă din conduita acestora și din probe, ci s-a raportat strict la modul de redactare a clauzei contractuale respective.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că este greșită soluția instanței de a retine că aceasta a fost o cauză de nerespectare a propriilor obligații ale reclamantei care justifică din partea pârâtei încetinirea ritmului lucrărilor și sistarea acestora.

Drept consecință, susține recureta-reclamantă întreaga argumentație a instanței referitoare la neplata facturii emisă la data de 04.07.2018 ca justificare a neexecutării obligațiilor contractuale ale pârâtei reprezintă iarăși o concluzie eronată.

Recurenta-reclamantă a susținut că în lumina dispozițiilor contractuale, prin adresa nr. x/16.07.2018 a pus în întârziere pârâta arătându-i că "In eventualitatea unui refuz din partea dumneavoastră ne vom vedea nevoiți să punem în aplicare art. 1.1,11.3 conform Contract nr. x/24.05.2018". Or, la aceasta adresă pârâta nu a oferit niciun răspuns.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind inadmisibil, față de normele de drept invocate de recurentă - art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunite condițiile de admisibilitate stabilite de legiuitor, și, în subsidiar, ca fiind nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate; de asemenea a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 aprilie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 1 octombrie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., a admis în principiu recursul și a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 264, 265, 470 alin. (4) C. proc. civ., cu consecința încălcării dreptului acesteia la un proces echitabil.

Or, deși recurenta-reclamantă indică dispozițiile art. 264, 265, 470 alin. (4) C. proc. civ., invocarea acestor prevederi legale a fost făcută pentru a se pune în discuție o reapreciere a modului în care instanța de apel a înțeles să administreze probatoriul în cauză și a stabilit situația de fapt.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dreptului la apărare în ansamblul dreptului la un proces echitabil, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției în cauza de față.

De altfel, instanța de apel este suverană în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor legale s-a făcut formal, fără a fi indicate și dezvoltate critici care pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de apel nu a aplicat corect și nu a dat o interpretare adecvată dispozițiilor art. 1266, art. 1268 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte reține că instanțele sunt în drept să aplice regulile generale de interpretare prevăzute de art. 1266 - 1268 C. civ. și să atribuie clauzelor unei convenții înțelesul ce rezultă din intenția reală a părților, în cazul când termenii utilizați în redactarea acestora sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înțelesul contractului este neclar.

În alți termeni, prin operațiunea de interpretare a unei convenții nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractate, ci se urmărește doar determinarea și identificarea voinței reale și concordante a acestora.

Este real că interpretarea contractului se poate dovedi necesară în situații determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicția dintre manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților, însă, nu aceasta este ipoteza în speță.

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a stabilit în mod corect situația de fapt, pe baza probatoriului administrat și a realizat o analiză corectă a clauzelor contractului încheiat între părți reținând că deși există o neexecutarea parțială a contractului, aceasta nu este generată de culpa pârâtei, ci se datorează conduitei reclamantei.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel a plecat de la o premisă greșită că neplata avansului de 10% stipulat în contract reprezintă o culpă contractuală a reclamantei și conferă dreptul pârâtei de a sista lucrările.

Astfel, se observă că, instanța de apel printr-o analiză judicioasă a clauzelor contractuale a constatat în mod corect că, potrivit art. 17.1 din contract lit. a) Beneficiarul avea obligația de a achita un avans de maxim 10% din valoarea contractului, avans ce urma a fi folosit de prestator în scopul îndeplinirii contractului, potrivit lit. b) și scăzut din facturile emise de prestator conform lit. c).

În condițiile în care soluția pronunțată de instanța de apel reflectă interpretarea clauzelor contractului, ținând seama de voința și intenția comună a părților contractante, care au stipulat că reclamanta va fi ținută să plătească un avans din valoarea contractului, avans ce urma a fi folosit de prestator în scopul îndeplinirii contractului, nu se poate reproșa instanței de apel că a plecat de la o premisă greșită a interpretării clauzelor convenite de părți în contractul încheiat.

Neîndeplinirea obligației de a achita avansul prevăzut în contract, în condițiile în are această obligație nu a fost generată de vreo culpă a pârâtei, reprezintă o neexecutare a clauzelor contractuale și care este sancționată prin aplicarea celor convenite de către părți în contractul încheiat, potrivit răspunderii contractuale.

Totodată, se constată că în susținerea unei pretinse nelegalități a interpretării clauzelor contractuale, recurenta-reclamantă a prezentat aspecte de netemeinicie, respectiv conduita părților, corespondența purtată anterior demarării procesului, probele administrate cu referire la declarațiile martorilor E. și C., precum și prezentarea aspectelor de fapt ale cauzei, sunt aspecte ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța fondului și confirmată de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale susmenționate de natură să impună casarea deciziei recurate.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta-reclamantă s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 488 punctul 8 C. proc. civ. sub aspectul conținutului său iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 638/2019 din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.