ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 602/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 aprilie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și E., a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata către reclamant a sumei de 76.500 Euro (echivalentul în RON a sumei de 345.267,45 RON, calculată la cursul din 11 aprilie 2017, 1 Euro = 4.5133 RON), precum și a penalităților de întârziere calculate în continuare, până în ziua plății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 193 alin. (2), art. 21), art. 219 și urm. din C. civ., art. 2371 și art. 257 din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea de ședință din 17 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. B. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 2183 din 10 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și E..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 152 din 2 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2183 din 10 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Autorul căii de atac a indicat în memoriul de recurs prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, anularea sentinței apelate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către prima instanță, conform prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată față de pârâții persoane fizice cu consecința obligării lor la plata sumei de 36.000 euro și a penalităților de întârziere aferente acesteia calculate de la data introducerii acțiunii și până la data achitării integrale a sumei.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul susține că soluția instanței de apel este criticabilă, fiind rezultatul unei încălcări a regulilor de procedură aplicabile în speță.

Astfel, conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere [...] când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în timp ce art. 497 teza I din același cod prevede că,Înalta Curte de Casație si Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul înțelege să supună controlului judiciar al instanței de recurs atât soluția de respingere a criticii din apel vizând nemotivarea sentinței primei instanțe și necercetarea de către aceasta din urmă a fondului cauzei, soluție ce are drept premisă o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., cât și soluția de constatare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul reclamanților, soluție ce are la bază o încălcare a prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul susține că prin apelul declarat în cauză, reclamantul a criticat sentința primei instanțe și din perspectiva faptului că Tribunalul București, deși a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a lăsat complet nemotivat cel de-al treilea capăt de cerere al aceleiași acțiuni. Prin considerentele deciziei atacate Curtea de Apel București, ținând cont de caracterul accesoriu al celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii introductive față de primul capăt de cerere, pe care Tribunalul București 1-a respins ca neîntemeiat, a apreciat că prima instanță a motivat în mod implicit și soluția cu privire la penalitățile de întârziere solicitate de reclamant.

Astfel, instanța de apel a apreciat că Tribunalul București a prezentat argumentele esențiale (inclusiv cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere) în temeiul cărora a pronunțat soluția de respingere a acțiunii reclamantului. Deși este adevărat faptul că instanța nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, precum și faptul că motivarea oferită de aceasta poate fi succintă (dar suficientă și convingătoare), totuși instanța trebuia să își motiveze explicit, iar nu implicit, soluțiile date și trebuia să răspundă argumentelor esențiale prezentate de părți.

Cu alte cuvinte, deși se acceptă posibilitatea de a răspunde chiar implicit anumitor argumente ale părților, nu este legală soluția de respingere a unui capăt de cerere fără o minimă motivare a acestuia.

Pe de altă parte, o consecință a neanalizării și nemotivării celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii introductive constă în faptul că fondul cauzei nu a fost cercetat cu privire la acest capăt de cerere, context în care s-ar fi impus anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest sens, recurentul apreciază că sintagma "a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului" utilizată în cuprinsul alin. (3) al art. 480 din C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod restrictiv, în sensul de a fi limitată doar la situațiile în care soluționarea procesului s-a realizat în temeiul unei excepții dirimante sau când instanța de fond a soluționat un alt obiect al cererii decât cel cu care a fost învestită, ci trebuie să vizeze și situațiile în care prima instanță a dispus formal asupra fondului cererii, fără însă să existe o motivare a soluției sau, dacă această motivare există, ea prezintă lacune ori inadvertențe.

Cu alte cuvinte, poate fi asimilată cu inexistența unei judecăți în fond acea situație în care nu a avut loc o reală cercetare a fondului cauzei, deci inclusiv atunci când în dispozitivul hotărârii instanța se pronunță pe fondul dreptului, însă nu își motivează corespunzător hotărârea.

Prin urmare, instanța de apel, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., a încălcat și prevederile art. 480 alin. (3) din același cod, deoarece ar fi trebuit să anuleze sentința apelată și să trimită cauza Tribunalului București spre rejudecare.

Luând în considerare greșelile procedurale anterior prezentate, apreciem că se impune atât casarea deciziei din apel, cât și sentința primei instanțe și trimiterea cauzei către Tribunalul București în vederea evocării fondului cauzei.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 470 alin, (1) lit. d) și alin. (3), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul susține că în preambulul deciziei atacate, Curtea de Apel București a reținut că, în ceea ce privește excepția decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâților, excepție invocată de către aceștia din urmă, reclamantul este decăzut din acest drept, având în vedere că dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. se coroborează și se interpretează în raport de dispozițiile art. 254 alin. (2) din același cod.

Astfel, instanța de apel a considerat că operează sancțiunea decăderii câtă vreme necesitatea probei cu interogatoriu nu a rezultat din dezbateri sau din motivarea primei instanțe, nefiind îndeplinit niciun caz dintre cele prevăzute de alin. (2) al art. 254 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, posibilitatea propunerii unor probe noi prin cererea de apel reiese și din interpretarea art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

Prin urmare, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. cu cele ale art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, potrivit cărora "cererea de apel va cuprinde: [...] probele invocate în susținerea apelului, iar "cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d). sub sancțiunea decăderii [...]", rezultă că decăderea apelantului din dreptul de a administra probe noi în apel privește doar acele probe care nu au fost solicitate în mod expres prin cererea de apel.

Pe de altă parte, inclusiv cu privire la aceste probe, instanța de apel are posibilitatea de a înlătura sancțiunea decăderii atunci când necesitatea administrării lor rezultă din dezbateri (art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.).

În acest context, apare ca fiind greșit raționamentul Curții de Apel București, care a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâților, deși această probă fusese propusă prin chiar motivele de apel.

Prin urmare, recurentul susține că în cauză s-au produs greșeli procedurale constând în încălcarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., aspect ce impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 19 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, a fost respinsă excepția nulității, recursul fiind admis în principiu.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica recurentului, subsumată acestui motiv de casare, prin care a susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu a cercetat fondul cauzei, precum și pentru că a constatat decăderea reclamantului din proba cu interogatoriu, se constată a fi nefondată, întrucât potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, norme procedurale pe deplin respectate în cauză de către curtea de apel prin hotărârea pronunțată.

Instanța de apel a fost învestită, prin apelul reclamantului, cu motivul ce a vizat soluția primei instanțe pronunțată față de pârâții persoane fizice, administratorul și asociații societății comerciale radiate, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, ca atare a procedat la soluționarea cauzei, în limitele expres stabilite de către apelant.

Nu poate fi reținută o încălcare a principiului contradictorialității ori al celui privind respectarea dreptului la apărare, recurentul având posibilitatea să formuleze apărări, să propună probe, lucruri pe care de altfel le-a și făcut prin actele procedurale îndeplinite în fața instanței de apel.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentului, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, că nemotivarea hotărârii despre care face vorbire recurentul nu poate fi primită, instanța de apel menționând faptul că instanța de fond a arătat considerentele esențiale în temeiul cărora a pronunțat soluția de respingere a acțiunii formulată de reclamant.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele în ceea ce privește al treilea capăt al cererii, vizând neacordarea penalităților de întârziere aferente chiriei de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

A punctat Curtea asupra faptului că acest capăt al cererii are caracter accesoriu, rezolvarea sa depinzând de soluția dată primului capăt de cerere, principal, care vizează obligarea pârâților la plata chiriei pentru perioada septembrie 2016- februarie 2017 și care a fost considerat neîntemeiat.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă, cum susține recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește solicitarea recurentului de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a examinat apelul reclamantului, reținând, în esență, că situația alegată de către reclamant nu poate fi calificată drept un abuz al asociaților în sensul art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâților persoane fizice și a persoanei juridice la plata contravalorii chiriei pentru perioada septembrie 2016- februarie 2017 și a penalităților de întârziere de la data scadenței până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la achitarea efectivă a sumelor datorate, în baza răspunderii civile contractuale.

Or, în contextul în care instanțele de fond au soluționat pricina strict în limitele sale, respectiv a analizat condițiile privind dovedirea existenței unei fraude în condițiile art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990, pentru a putea fi atrasă răspunderea nelimitată a pârâților, rezultă cu evidență că instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității, cel al disponibilității, precum și principiul instituit de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Dovezile care au fost cerute prin motivele de apel pot fi încuviințate de instanța de apel, însă dispozițiile privind judecata în apel acordă plenitudine de apreciere instanței de apel, ca instanță devolutivă.

Aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probatoriului propus de către reclamant în apel, cu referire la proba cu interogatoriu, nu formează obiect al examinării Înaltei Curți. Aceasta, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului, analiza este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

De altfel, susținerea recurentului nu poate fi primită, deoarece instanța de apel a respins motivat probele solicitate, instanța de apel, în absența furnizării unor motive temeinice, poate să respingă cererea de încuviințare a unor probe, dacă o găsește inutilă.

Prin urmare, instanța de apel prin respingerea motivată a cererii de administrare a probei cu interogatoriu nu a încălcat principiile contradictorialității, egalității, dreptul la apărare și la un proces echitabil care guvernează procesul civil.

Față de toate motivele mai sus reținute, temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 152 din 02 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D. și E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.