ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 584/2021

HOTĂRÂRE

10.03.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 584/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 04.02.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței asupra debitoarei S.C. A. S.R.L., fiind numit administrator judiciar Casa de Insolvență B. S.R.L., iar prin sentința civilă nr. 5399/07.10.2019 a dispus trecerea la faliment și a numit lichidator judiciar Casa de Insolvență B. S.R.L.

Prin cererea înregistrată la 08.11.2019 pe rolul Judecătoriei Ploiești, secția Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă fără justificare din conturile reclamantei în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1.349 si 1.516 C. civ. și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 798/20.02.2020, Judecătoria Ploiești, secția Civilă a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o acțiune în instituirea răspunderii patrimoniale conform Legii nr. 85/2014, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă la 28.05.2020.

La solicitarea instanței, lichidatorul judiciar al reclamantei a transmis la 13.11.2020 precizări la dosar, prin care a arătat că "înțelegem să ne menținem temeiul de drept invocat în cuprinsul acțiunii formulate în contradictoriu cu C., respectiv art. 1349 și art. 1516 C. civ., acțiunea formulată având caracterul unei acțiuni în pretenții și nicidecum a unei acțiuni în atragerea răspunderii patrimoniale conform art. 169 din Legea nr. 85/2014."

Prin sentința civilă nr. 5232/27.11.2020, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispozițiile art. 120 C. proc. civ. și art. 1 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 204 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și a subliniat că atât normele de drept procesual, cât și cele de drept material stabilesc că de competența tribunalului în circumscripția căruia se află sediul debitorului sunt toate cererile și procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Între cererile reglementate de Legea nr. 85/2014 a notat tribunalul că se află și cea prevăzută la art. 169 alin. (1), potrivit căruia "la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (...)".

Subliniind că în cadrul Tribunalului București funcționează secția a VII-a Civilă care soluționează exclusiv cereri ce fac obiectul Legii nr. 85/2014, a conchis că Tribunalul București, secția a VII-a civilă nu poate să soluționeze, în fond, decât cereri ce cad sub incidența Legii nr. 85/2014.

Or, în aceste condiții, având în vedere cele arătate de reclamantă, în sensul că nu dorește ca cererea sa îndreptată împotriva pârâtului C. să fie judecată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, a apreciat că litigiul nu este de competența Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

În acest context, a reținut că este adevărat că, așa cum se arată și în sentința de declinare a competenței, potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, însă, în opinia judecătorului-sindic, aceasta nu se poate face cu încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Cu alte cuvinte, restabilirea calificării juridice a cererii deduse judecății nu se face în afara limitelor stabilite de reclamant. Or, reclamanta a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 si 1.516 C. civ., iar ulterior a precizat că nu înțelege să modifice acest temei juridic.

În continuare, a redat dispozițiile art. 1.349 si 1.516 C. civ., conchizând că secția a VII-a Civilă a Tribunalului București, care soluționează exclusiv cauze de insolvență, nu este competentă material, întrucât acțiunea este una în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dreptul comun, iar nu una în răspunderea specială prevăzută de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Competențele judecătorului sindic sunt strict limitate la dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care reia, practic, toate cererile, contestațiile ce sunt înscrise în cuprinsul legii la diverse secțiuni.

Într-un mod mai general a reținut tribunalul că sunt definite atribuțiile judecătorului sindic în art. 45 alin. (2) teza întâi, potrivit căruia "atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței." A apreciat însă că nici în cadrul acestei definiții mai generale nu poate fi încadrată cererea reclamantei, întrucât aceasta nu vizează activitatea administratorului/lichidatorului judiciar, iar, pe de altă parte, natura cererii adresate instanțelor de judecată nu se confundă cu situația juridică în care se află una din părți. Cu alte cuvinte, cererea reclamantei nu este în mod automat aferentă procedurii insolvenței pentru că este în faliment, putând exista cauze în care debitorul este parte și care nu sunt de competența judecătorului sindic, cum sunt, spre exemplu, cererile în contencios fiscal sau administrativ sau plângerile contravenționale, dar și acțiunile în pretenții.

A apreciat tribunalul că acțiunea excedează în mod vădit competența judecătorului-sindic, întrucât nu reprezintă o contestație sau obiecțiune cu privire la procedura insolvenței.

În final, a reținut că modul eronat în care Judecătoria Ploiești a procedat la declinarea competenței de soluționare a cauzei rezultă și din atitudinea procesuală a celor două părți.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență B. S.R.L., a învestit Judecătoria Ploiești cu o acțiune vizând obligarea pârâtului C. -care a avut calitatea de administrator statutar al societății reclamante și specimen de semnătură în unitățile bancare pentru societate la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă fără justificare din conturile S.C. A. S.R.L. în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

Judecătoria Ploiești, secția Civilă a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o acțiune în instituirea răspunderii patrimoniale conform Legii nr. 85/2014, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La solicitarea Tribunalului București, lichidatorul judiciar al reclamantei a transmis la 13.11.2020 precizări la dosar, prin care a arătat că înțelege să mențină temeiul de drept invocat în cuprinsul acțiunii formulate în contradictoriu cu C., respectiv art. 1349 și art. 1516 C. civ., acțiunea formulată având caracterul unei acțiuni în pretenții și nicidecum a unei acțiuni în atragerea răspunderii patrimoniale conform art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Instanța supremă subliniază că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, trebuie menționat că, așa cum judicios a reținut Tribunalul București, secția a VII-a civilă, chiar dacă asupra reclamantei a fost deschisă procedura generală a insolvenței, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage automat competența judecătorului sindic, ale cărui atribuții sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenței este o procedură colectivă prin care se urmărește acoperirea datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, desfășurată într-o succesiune de acte și operațiuni strict determinate de lege a căror finalitate este prestabilită.

Potrivit dispozițiilor speciale ale art. 41 și 45 din Legea nr. 85/2014, atribuțiile tribunalului învestit în primă instanță, sunt exercitate de către judecătorul-sindic, deci de o instanță specializată.

Textul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privește doar principalele atribuții ale judecătorului-sindic, enumerarea legală a atribuțiilor jurisdicționale ale judecătorului-sindic nefiind limitativă. Astfel, orice situație litigioasă intervenită în cursul soluționării dosarului de insolvență a cărei finalitate este convergentă scopului Legii nr. 85/2014 poate intra în competența de soluționare a judecătorului-sindic, cu observația că nu s-ar putea interpreta că i-ar reveni judecătorului-sindic competența de soluționare a oricăror acțiuni de drept comun, doar în considerarea faptului că una dintre părțile în litigiu se află în procedura reglementată de legea specială.

Cum reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și art. 1516 C. civ., competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță nu se va stabili potrivit art. 120 din C. proc. civ. și dispozițiilor speciale privind procedura insolventei, ci în virtutea dispozițiilor dreptului comun.

Prin demersul său judiciar, reclamanta urmărește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă, fără justificare, din conturile S.C. A. S.R.L. în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

Așa fiind, având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, 164.191,2 RON, precum și locul situării domiciliul pârâtului (municipiul Ploiești), instanța supremă reține că, raportat la dispozițiile art. 94 și art. 107 C. proc. civ., competența soluționării cauzei aparține Judecătoriei Ploiești.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Ploiești.