ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 504/2021

Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 50.000 Euro, reprezentând prejudiciu material ocazionat de faptele ilicite săvârșite de către pârâte;

Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 80.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral ocazionat de faptele ilicite săvârșite de către pârâte;

Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanții B., respectiv, C., a sumei de 9.852 Euro, reprezentând prejudiciu material ocazionat de faptele ilicite săvârșite de către pârâte;

Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanții B., respectiv, C., a sumei de 61.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral ocazionat de faptele ilicite săvârșite de către pârâte;

Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare de timbru, onorariu experți, onorariu avocațial. Prin sentința civilă nr. 6389 din 11 mai 2015 Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. B.Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 2083 din 25 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții S.C. A. S.R.L., în insolvență, B. și C. în contradictoriu cu pârâtele E., F. și G.; a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei persoană juridică suma de 123.406,98 RON cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat în solidar pârâtele să plătească reclamanților persoane fizice suma de 18.000 RON cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ce neîntemeiate; a luat act că reclamanții solicită cheltuieli de judecată pe cale separată. C.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, precum și a încheierilor din 3 decembrie 2015 și 13 aprilie 2017 a declarat apel pârâta E., criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate. Pârâta G. a declarat apel împotriva sentinței și a încheierii din 13 aprilie 2017, criticându-le ca fiind netemeinicie și nelegale. D.Hotărârea instanței de apel. Prin decizia civilă nr. 645/A din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele E. împotriva sentinței civile nr. 2083 din 25 mai 2017 și a încheierilor din 3 decembrie 2015 și 13 aprilie 2017 și G. împotriva sentinței civile nr. 2083 din 25 mai 2017 și a încheierii din 13 aprilie 2017, în contradictoriu cu intimații S.C. A. S.R.L., B., C. și F.. E.Considerentele hotărârii instanței de apel. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Cu privire la criticile formulate de apelanta E. împotriva încheierii din 3 decembrie 2015: Pentru determinarea calității procesuale pasive se impunea examinarea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea delictuală, chestiunile invocate de pârâte în susținerea excepției fiind aspecte care țin de fondul cererii, respectiv de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Procesul-verbal de constatare a contravenției și hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la plângerea contravențională se impun instanței în ceea ce privește constatările de fapt din cuprinsul lor, intrate în puterea lucrului judecat, însă nu sunt de natură să împiedice instanța să verifice condițiile răspunderii civile delictuale. Cu privire la criticile aduse de ambele apelante încheierii din 13 aprilie 2017, acestea sunt nefondate. Nelegala citare a pârâtei D. nu poate fi invocată decât de aceasta și nu de apelante. Cererea de refacere a raportului de expertiză a fost respinsă pentru faptul că expertul a răspuns obiectivelor stabilite de instanță. Criticile aduse sentinței sunt nefondate. Prin sentința civilă nr. 14208 din 26 noiembrie 2013 s-a reținut și fapta de deturnare a clientelei s-a săvârșit de către D. prin asociatele G. și E.. Au fost detaliate faptele proprii ale celor două persoane fizice, iar aceste constatări de fapt se impun în prezentul proces cu putere de lucru judecat. Răspunderea contravențională este distinctă de cea civilă delictuală, astfel că nu se impunea ca faptele săvârșite de apelante să fi fost deopotrivă sancționate contravențional. Fapta contravențională, odată săvârșită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită și ulterior de câștigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienții deturnați ca urmare a faptelor ilicite ale apelantelor. Față de situația de fapt din speță, în mod corect instanța a validat calculul expertului care s-a raportat la cifra de afaceri cu clienții comuni obținută de D., la care s-a aplicat adaosul comercial practicat în mod obișnuit de societatea reclamantă, deoarece aceasta este suma pe care se poate presupune că ar fi obținut-o reclamanta, iar nu societatea concurentă, în măsura în care clienții nu ar fi fost deturnați, iar restul activității sale s-ar fi desfășurat în aceleași condiții. Pentru determinarea prejudiciului reclamantei, expertul a avut în vedere profitul operațional, determinat prin aplicarea, la cifra de afaceri cu clienții comuni, a procentului adaosului comercial de 10% practicat de societatea reclamantă. Cheltuielile intimatei-reclamante pe perioada august- decembrie pot fi determinate în mod concret pe temeiul evidențelor contabile, neputând fi avute în vedere cheltuielile totale diferite dintr-o perioadă anterioară. Probele administrate în cauză atestă o activitate ilicită a pârâtelor de deturnare a clienților reclamantei, iar în raportul de expertiză s-a reținut că un număr de 46 de clienți ai reclamantei au devenit clienți ai pârâtei în perioada de referință. Activitatea complexă de deturnare a clientelei a inclus oferirea de prețuri mai avantajoase decât cele practicate de reclamantă, pe temeiul informațiilor interne de care dispuneau apelantele-pârâte. Daunele morale au fost acordate reclamanților, persoane fizice, în considerarea pierderii societății și a efortului depus de către aceștia pentru redresarea ei. În raportul administratorului judiciar întocmit în procedura insolvenței, se menționează drept cauză a prejudiciului produs societății A. S.R.L. și înființarea societății concurente. Or, înființarea societății concurente s-a realizat și cu participarea apelantelor. F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâtele G. și E.. Deși au formulat recurs prin cereri separate, cele două pârâte au invocat aceleași motive de nelegalitate. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești - art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - atunci când a respins motivele inserate în Cap. II.3 lit. a) din apel. Prin procesul-verbal de contravenție se reține că de săvârșirea acestor fapte se face vinovată persoana juridică S.C. D. S.R.L., constatare la care instanța nu poate aduce nicio modificare. Rolul judecătorului în acest raport juridic contravențional este doar de a stabili dacă prejudiciul pretins de reclamanți este localizat în patrimoniul subiectului pasiv al contravenției și care este acest cuantum, fără a putea să constate existența unui alt autor al faptei ilicite decât cel menționat în procesul-verbal de contravenție, decât cu depășirea competenței sale legale. Instanța de fond fiind sesizată cu stabilirea unui prejudiciu produs prin săvârșirea unei fapte ilicite contravenționale de concurență neloială, prin deturnarea clientelei, nu poate identifica și alți autori ai acestei fapte pentru că va încălca competența specială a organelor Consiliului Concurenței. Un alt motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că decizia recurată nu cuprinde și motivele pentru care a respins motivul de apel legat de nemotivarea hotărârii instanței de fond cu privire la extinderea prejudiciului pe o perioadă de timp mai mare decât a durat acțiunea ilicită 1 - 31 august 2012. Procesul-verbal de contravenție nr. x din 6 decembrie 2012 menționează că fapta de concurență neloială a fost săvârșită de D. S.R.L. în perioada 1 august - 31 august 2012 se consideră că prejudiciul trebuia determinat expres numai pentru acea perioadă. În cazul în care hotărârea judecătorească nu răspunde cerințelor de motivare impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea hotărârii. Curtea a respins apelul, însă a complinit lipsa motivării hotărârii instanței de fond, expunând un raționament care să combată apărările aduse la fond. Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. În alin. (3) pag. 12 din hotărârea recurată se arată, "În prezenta speță, ceea ce s-a urmărit a fi determinat a fost venitul nerealizat, reprezentat de suma de bani pe care reclamanta ar fi încasat-o de la clienții deturnați în perioada august - decembrie 2012…". Recurentele susțin că acest considerent este în contradicție cu ultimul alineat pagina 11 din hotărârea recurată: "În speță, fapta contravențională, odată săvârșită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită și ulterior de câștigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienții deturnați ca urmare a faptelor ilicite săvârșite ale apelantelor." Conform procesului-verbal de contradicție nu sunt clienți deturnați decât în luna august 2012 pentru că acțiunea de deturnare s-a petrecut numai în această lună. Ultimul motiv de nelegalitate se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Hotărârea recurată încalcă prevederile art. 9 din Legea nr. 11/1991 întrucât angajarea răspunderii persoanelor fizice este întemeiată pe aceste dispoziții, în realitate art. 9 din Legea nr. 11/1991 instituie răspunderea persoanei juridice în cazul în care fapta ilicită contravențională este săvârșită de persoana fizică, angajatul său, ca un gen particular de răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 1373 C. civ. S-a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat al sentinței civile nr. 14208/2013 întrucât prin dispozitivul acesteia se respinge ca nefondată plângerea prin care se solicită anularea procesului-verbal de contravenție. Autorul faptei ilicite este persoana juridică, iar mențiunea din considerentele sentinței menționate că deturnarea clientelei s-a făcut de persoana juridică prin asociații săi nu sprijină dispozitivul. Hotărârea recurată încalcă prevederile art. 1385 C. civ. întrucât întinderea reparației s-a stabilit în mod contrar normelor prevăzute prin această normă juridică. În realitate, după modul în care s-a determinat prejudiciul, efectele din luna septembrie - decembrie 2012 asupra patrimoniului reclamantei se produc ca urmare a pretinsei deturnări a clienților în această perioadă, însemnând de fapt o prelungire a acțiunii ilicite după luna august 2012. Hotărârea încalcă prevederile art. 1357 C. civ., întrucât prejudiciul material determinat în faza de fond și contestat în fața instanței de apel nu este rezultatul cauzal al acțiunii ilicite. Întinderea prejudiciului s-a stabilit fără existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Daunele morale la care au fost obligate recurentele nu sunt rezultatul cauzal al acțiunii ilicite de deturnare a clientelei săvârșită în luna august 2012. Nu există o probă care să demonstreze raportul de cauzalitate dintre intrarea în insolvență a reclamantei A. S.R.L. și fapta de deturnare a clientelei pretinsă a fi săvârșită de recurente în luna august 2012. Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este de reținut faptul că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Acest motiv de casare este incident atunci când instanța judecătorească se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speță. Prin acest motiv de casare se asigură respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ. care interzic judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății, dar și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție. În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța judecătorească nu a identificat și alți autori ai faptei ilicite contravenționale de concurență neloială, prin deturnarea clientelei și nu a încălcat competența specială a organelor Consiliului Concurenței. În realitate, instanța s-a pronunțat asupra unei acțiuni privind răspunderea civilă delictuală și a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel a reținut dispozițiile art. 9 alin. (1)-(3) din Legea nr. 11/1991 potrivit cărora: "(1) Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare. (2) dacă fapta prevăzută de această lege a fost săvârșită de un salariat în cursul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei. (3) Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurență neloială săvârșite". Așa fiind, instanța nu a încălcat competența specială a organelor Consiliului Concurenței, care potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, în calitate de autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, asigură protecția întreprinderilor împotriva practicilor de concurență neloială în limita competențelor încredințate prin lege. În cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Recurentele susțin că prin decizia recurată nu s-a răspuns motivului de apel privind nemotivarea hotărârii instanței de fond referitor la limitarea în timp a prejudiciului produs doar la perioada în care a fost săvârșită fapta. În realitate, în decizia recurată se arată că perioada săvârșirii faptei contravenționale nu se confundă cu durata în timp a consecințelor acesteia, iar fapta contravențională, odată săvârșită a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită și ulterior de câștigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienții deturnați ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâte. Este adevărat că instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor și argumentelor prezentate de părți, însă această exigență, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent. Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Se susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și se arată că se apreciază că venitul nerealizat s-ar fi putut obține de la clienții deturnați în perioada august - decembrie 2012, or conform procesului-verbal de contravenție nr. x din 6 decembrie 2012 nu puteau avea clienți deturnați decât în luna august 2012 pentru că acțiunea de deturnare s-a petrecut numai în această lună. În realitate, cele două citate invocate de recurente nu sunt contradictorii, instanța de apel referindu-se la venitul nerealizat în perioada august- decembrie 2012 de la clienții deturnați, ca urmare a faptelor ilicite săvârșite în luna august 2012. Motivarea hotărârii recurate se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Astfel, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În această situație, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii și în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat. Motivul arătat presupune că instanța a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit. Recurentele consideră că aserțiunile din sentința civilă nr. 14208/2013 nu pot fi reținute în prezenta cauză ca autoritate de lucru judecat pentru că nu se respectă dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, fără niciun dubiu, autorul faptei ilicite contravenționale este persoana juridică D. S.R.L.. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză. În actuala reglementare, respectiv din perspectiva dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., solicitarea de a nu se contrazice considerentele hotărârilor anterioare sau soluțiile date excepțiilor sau incidentelor procedurale în alt litigiu, fac în prezent obiectul excepției autorității de lucru judecat. În speță, prin procesul-verbal nr. x din 6 decembrie 2012 Consiliul Concurenței a sancționat societatea D. S.R.L. cu amendă în valoare de 3000 RON, constatând că "în perioada 1 august 2012 - 31 august 2012, în localitatea București, G. și E. (asociate la D. SRL) au procedat la deturnarea clientelei S.C. A. S.R.L., ca urmare a folosirii legături lor stabilite cu această clientelă în cadrul funcțiilor deținute anterior la S.C. A. SRL" și că această faptă constituie contravenție potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991. Plângerea formulată de societatea D. S.R.L. împotriva procesului-verbal sus-menționat a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. x din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 1775 din 4 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. Instanța a reținut că "petenta se face vinovată de săvârșirea cu intenție a acestei contravenții prin asociații săi F., G. și E., care deși erau încă angajați, inclusiv cu funcții de conducere la societatea intervenientă, și-au premeditat acțiunile de constituire a unei alte societăți comerciale cu același obiect de activitate la 2 iulie 2012, ca al intervenientei, sens în care s-au asociat la o societate comercială existentă din 2003, i-au modificat obiectul de activitate, au închiriat pentru punctul de lucru imobilul din str. x, la data de 17 iulie 2012, și abia apoi la 25 iulie 2012 și-au dat demisia din cadrul S.C. A. S.R.L., iar la 1 august 2012 au obținut licența din partea ARR, evident în baza unei solicitări anterioare". Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Textul statuează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar condiția impusă de text este aceea ca lucrul judecat să aibă legătură cu litigiul respectiv, ceea ce înseamnă că scopul acestei prevederi este acela de a evita contrazicerea între hotărârile judecătorești. Așa fiind, în considerentele sentinței nr. 14208 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Sectorului 3 s-a reținut că fostele angajate ale A., G. și E. au transmis e-mail-uri cu noile lor coordonate de contact către clienții cu care lucraseră în trecut la această societate și că "numitele F., G. și E., în virtutea funcțiilor pe care le-au avut la S.C. A. S.R.L. administrator, director comercial și respectiv reprezentant comercial, au cunoscut datele de contact, necesitățile de transport, respectiv destinații de interes, tipul mărfurilor transportate, frecvența transporturilor, ale clienților, precum și prețurile reale acceptate de aceștia, respectiv tarifele practicate de S.C. A. S.R.L. și care era adaosul comercial aplicat de aceasta și de asemenea toate aceste date referitoare la transportatorii cu care au lucrat la S.C. A. SRL". Față de aceste considerente, în mod corect s-au reținut aserțiunile referitoare la faptele ilicite săvârșite de recurente, reținându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În cauză nu s-au încălcat prevederile art. 1385 C. civ. potrivit cărora: "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă procedura lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei". Instanța de apel a răspuns criticilor referitoare la întinderea reparației în cazul răspunderii delictuale, arătând în mod corect că perioada săvârșirii faptei contravenționale nu se confundă cu durata în timp a consecințelor acesteia. Fapta contravențională, odată săvârșită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită și ulterior de câștigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienții deturnați ca urmare a faptelor ilicite ale recurentelor. În ceea ce privește concluzia raportului de expertiză în determinarea prejudiciului, pe care instanța a reținut-o ca fiind o probă concludentă, aceasta nu poate constitui un motiv de nelegalitate și nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., interpretarea și aprecierea probelor fiind în exclusivitate atributul instanței de fond. În cauză nu au fost încălcate prevederile art. 1357 C. civ. potrivit cărora: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". S-a reținut în mod corect existența faptei ilicite precum și legătura de cauzalitate cu prejudiciul produs reclamantei-intimate, recurentele făcând referire la probele administrate în cauză, care în opinia lor nu demonstrează acest raport de cauzalitate. Situația de fapt reținută cu putere de lucru judecat în sentința Judecătoriei Sectorului 3 a relevat că activitatea complexă de deturnare a clientelei a inclus oferirea de prețuri mai avantajoase decât cele practicate de reclamanta-intimată, pe temeiul informațiilor interne de care dispuneau recurentele. Referitor la daunele morale, s-a reținut în mod corect faptul că acestea au fost acordate reclamanților-persoane fizice în considerarea pierderii societății și a efortului depus de aceștia pentru redresarea ei. În raportul administratorului judiciar întocmit în procedura insolvenței, pe lângă activitatea pretins infracțională a fostului administrator F. se menționează drept cauză a prejudiciului produs societății A. S.R.L. și înființarea societății concurente, iar înființarea acesteia s-a realizat și cu participarea recurentelor. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, recursurile declarate de pârâte urmează a fi respinse ca nefondate.