ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția Civilă la 13.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 32.000 RON, reprezentând drepturi salariale, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței și până la plata efectivă a sumei pretinse, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 870/17.09.2020, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamantul a susținut că are calitatea de fost angajat al societății pârâte, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie o competență teritorială alternativă în cazul reclamanților salariați, nu și în cazul foștilor salariați.

Prin urmare, a apreciat că, față de împrejurarea că reclamantul nu își are locul de muncă în circumscripția Tribunalului Vaslui, determinarea instanței competente se face prin raportare la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv la instanța de la domiciliul sau reședința reclamantului.

Astfel, cum reclamantul are domiciliul în municipiul București începând cu luna 2018, iar la dosar nu există date cu privire la eventuala lui reședință, Tribunalul Vaslui a constatat că Tribunalului București îi revine competența de soluționare a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 6894/02.12.2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Vaslui. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că raporturile dintre părți au avut la bază o hotărâre a consiliului de administrație al pârâtei, reclamantul desfășurându-și activitatea în cadrul societății pârâte în calitate de director general, începând cu 22.01.2018 până la 23.04.2018, iar acesta revendică drepturile bănești ce i se cuvin în considerarea activității desfășurate.

Instanța a mai reținut că raporturile stabilite între părțile litigante nu au natura unor raporturi juridice de muncă, care să atragă incidența jurisdicției muncii, în sensul art. 266 Codul muncii, întrucât litigiul nu pune în discuție un conflict privire la executarea unui contract individual de muncă, ci valorificarea unor pretenții bănești decurgând din raporturi juridice comerciale.

Totodată, a constatat că din interpretarea prevederilor art. 143, coroborate cu cele ale art. 152 și art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006, rezultă că directorii societăților comerciale sunt răspunzători în aceleași condiții ca și administratorii, deci conform dispozițiilor referitoare la mandat. Potrivit art. 152, raportat la art. 137

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, interdicția existenței raporturilor de muncă între societate și administrator se aplică și în cazul directorilor.

Prin urmare, în raport cu art. 63 din Legea nr. 31/1990, a apreciat că Tribunalului Vaslui îi revine competența de soluționare a cauzei, întrucât pârâta își are sediul în circumscripția respectivului tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15.01.2021.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, reține următoarele:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a sesizat instanța cu o cerere privind obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 32.000 RON, reprezentând drepturi salariale, în considerarea activității pe care a desfășurat-o în cadrul societății, în calitate de director general.

Pornind de la obiectul litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că în cauză competența teritorială este relativă, normele legale care o reglementează fiind de ordine privată, întrucât nu este incidentă nicio ipoteză dintre cele prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ., în care competența teritorială este exclusivă.

Diferența între necompetența de ordine publică și cea de ordine privată se reflectă și în ceea ce privește persoanele care o pot invoca.

Astfel, spre deosebire de necompetența de ordine publică, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, dacă pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale relative în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., este decăzut din dreptul de a o mai face, iar instanța este obligată să procedeze la judecată, iar nu să-și invoce din oficiu necompetență.

În consecință, invocarea excepției de necompetență teritorială de ordine privată din oficiu, de către Tribunalul Vaslui, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale menționate mai sus.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, care urmează a stabili dacă raporturile dintre părți sunt unele de muncă sau asimilate celor civile, sens în care va proceda la verificarea competenței materiale, în considerarea valorii obiectului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.