ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2606/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a Civilă sub nr. x/2017 debitorul A. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii generale a insolvenței conform dispozițiilor din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Tribunalul București, secția a VII-a civilă prin sentința civilă nr. 5765 din 21.10.2019, a respins obiecțiunile formulate de administratorul special B. în privința raportului de expertiză judiciară specialitatea contabilitate întocmit de către expertul C.; a admis, în parte, contestațiile creditorului D. S.R.L. formulată în contradictoriu cu administratorul judiciar E. al debitorului A. S.R.L. împotriva tabelului preliminar al debitorului A. S.R.L., publicat în Buletinul procedurilor de insolvență nr. 19475/19 octombrie 2017 și a tabelului preliminar modificat nr. 2 publicat în Buletinul procedurilor de insolvență nr. 7092/4 aprilie 2018, în privința creanței creditorului D. S.R.L.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de creditorul F. în interesul creditorului D. S.R.L. și a dispus înscrierea creditorului D. S.R.L. la masa credală a debitorului A. S.R.L., cu suma totală de 17.776.740,15 RON din care 16.084.170,17 RON în categoria creanțelor garantate și 1.692.570,38 RON în categoria creanțelor chirografare.

Împotriva încheierilor de ședință din datele de 26.11.2018, 03.12.2018, 07.01.2019, 04.02.2019, 18.02.2019, 01.04.2019, 15.04.2019, 22.04.2019 și 18.02.2019 și a sentinței civile nr. 5765 din 21.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VII a civilă, în dosarul nr. x/2017, a formulat apel debitoare A. S.R.L. prin administrator special B., ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

În cadrul derulării judecării apelului petentele G. și H. S.R.L. au formulat cereri de intervenție accesorie.

Prin încheierea din data de 10 septembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de petenta G. și a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de petenta H. S.R.L., cu precizarea că este ultima dată când nu va fi amendat un demers abuziv formulat de un creditor prin care se tinde la micșorarea șanselor sale de recuperare a creanței cu care este înscris la masa credală.

Ulterior respingerii ca inadmisibile a cererii de intervenție, petenta H. S.R.L., prin administrator F., a arătat că declară recurs împotriva respingerii cererii de intervenție accesorie formulată de către aceasta, apreciind că suspendarea este de drept, nefiind vorba de o cerere.

Instanța de apel a învederat faptul că a consemnat că dispoziția invocată de petenta H. S.R.L. este înlăturată prin exercitarea abuzivă a dreptului acesteia de a formula cerere de intervenție accesorie și că a exercitat calea de atac.

Împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs H. S.R.L. și D. S.R.L.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că prin înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 64 alin. (4) în soluționarea încheierii recurate, instanța de apel a încălcat art. 12 C. proc. civ. care prevede expres și limitativ sancțiunile ce pot fi aplicate în cazul exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

În susținere motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 61 și art. 63 C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanța de apel a apreciat greșit că nu justifică un interes propriu și legitim pentru a interveni în susținerea creditorului D. S.R.L., întrucât singurul folos practic pe care ar trebui să îl urmărească ar trebui să fie înlăturarea sau diminuarea creanțelor celorlalți creditori.

Recurenta susține că interesul ca D. S.R.L. sa aibă o creanță beneficiară de cauză de preferință cu o valoare cât mai mare rezultă și din situația de fapt creată de pronunțarea Deciziei nr. 1506/03.10.2019 în dosarul nr. x/2017 prin care Curtea de Apel București a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare după soluționarea apelului împotriva sentinței prin care a fost deschisă procedura de faliment, punând în vedere Tribunalului să analizeze și aspectele privind existența la dosar a unui plan de reorganizare care nu a fost supus aprobării creditorilor.

Recurenta arată că având în vedere modul de derulare a procedurii insolvenței A. S.R.L., în ipoteza în care se pune în discuție aprobarea unui plan de reorganizare, interesul său este să fie aprobat un plan potrivit căruia creanța sa este îndestulată într-o proporție cât mai mare.

În opinia recurentei cu privire la privire la interesul de a acționa, sunt aplicabile prevederile art. 33 C. proc. civ., potrivit cărora interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Cu toate acestea, susține recurenta, chiar dacă nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, interesul este reprezentat de folosul practic, imediat, pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Recurenta susține că interesul său este justificat, deoarece preocuparea cu privire la modul de întocmire a tabelului definitiv și creanțele înscrise în acesta nu se raportează strict la ordinea de prioritate a înscrierii creanțelor în tabel, ci și la celelalte drepturi pe care creditorii înscriși la masa credală le au în procedură (precum dreptul de a vota în adunările generale cu ponderea conferită de valoarea creanței înscrise, dreptul de a formula contestații, de a promova anumite tipuri de contestații/acțiuni în procedura insolvenței).

În opinia recurentei dispozițiile art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 sunt pe deplin aplicabile întrucât procedura insolvenței este o procedură concursuală ce are ca scop recunoașterea drepturilor creditorilor și plata pasivului societății debitoarei. Deci orice demers subsumat acestui scop, cum este și sprijinirea apărării unuia dintre creditori este un interes legitim.

Recurenta consideră că, simpla formulare a unei cereri de intervenție accesorie nu este de natură a schimba soluția instanței, este evident că hotărârea va fi luată în urma analizării probelor, iar în virtutea obligației prevăzute de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, or prin intervenția formulată urmărește doar lămurirea tuturor aspectelor pentru a evita pronunțarea unei hotărâri netemeinice.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 care prevăd principul recunoașterii drepturilor existente ale creditorilor,în speță fiind vorba despre recunoașterea dreptului său și constatarea legitimității lui de către ceilalți participanți la procedura.

Recurenta consideră că în mod nelegal a înlăturat instanța de apel aplicarea dispoziției legale prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ., aplicabil la data deschiderii procedurii în prezenta cauză.

Recurenta susține că deși intervenienta, prin reprezentant legal, a declarat în ședința publică faptul că declară recurs, instanța de apel a procedat la a constata o iluzorie situație pe care a calificat-o drept "abuz de drept" în sarcina intervenientei, înlăturând aplicarea dispoziției legale.

În opinia recurentei atitudinea instanței de apel a reprezentat, prin ea însăși, un abuz având în vedere că potrivit dispozițiilor legale incidente, în situația în care se constata un abuz de drept, partea care ipotetic l-ar fi săvârșit este pasibilă de două sancțiuni procedurale care, în opinia legiuitorului, sunt exclusive:a) obligarea la despăgubiri - în situația în care abuzul de drept a creat prejudicii cuantificabile și b) amenda judiciară, însă instanța s-a limitat la a afirma abuzul și de a înlătura, pe acest temei, aplicarea unei norme legale (art. 15 Noul C. proc. civ.).

Recurenta consideră că instanța s-a limitat a afirma abuzul de drept, arătând că acesta constă în lipsa de interes fără a analiza și celelalte elemente constitutive ale acestuia.

În opinia recurentei, având în vedere că odată cu declararea recursului a intervenit și suspendarea de drept, actele de procedură îndeplinite de către instanța de apel, ulterior acestui moment (respectiv încuviințarea cu probe) sunt lovite de nulitate absolută, sens în care solicită anularea încheierii și sub acest aspect, precum și a actelor de procedură ce vor fi îndeplinite de instanța de apel ulterior declarării căii de atac.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care ambele recurente l-au invocat, autoarele au susținut încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel, tot a unor norme procedurale, respectiv a art. 33, art. 61, art. 63, art. 64 alin. (4) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. Aceste critici vizează însă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi examinate prin prisma acestui motiv de recurs, pe care doar recurenta H. S.R.L. l-a invocat în mod explicit.

Ținând seama de conținutul similar al majorității criticilor formulate în recursuri, astfel cum au fost anterior prezentate, pentru sistematizarea expunerii, acestea vor fi examinate grupat și punctual.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, pretinsele neregularității invocate de recurente, sub acest aspect, nu au semnificația acordată de autoare și nu pot atrage casarea încheierii recurate.

Primul argument invocat vizează modul în care sancționând un demers procesual pe care l-a calificat drept abuz de drept, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile ce reglementează buna credință a principiilor fundamentale și ar fi înlăturat aplicarea unei norme legale imperative.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 12 și art. 33 C. proc. civ. și pe cale de consecință nici pe cele ale art. 61 alin. (1) același cod.

Indiscutabil că prevederile art. 12 C. proc. civ. conjugă criteriul subiectiv cu cel obiectiv în sancționarea exercitării abuzive a drepturilor subiective, dar, se impune precizarea că, abuzul de drept intervine când este alterat scopul dreptului procesual (ce nu este în conformitate cu spiritul legii), care servește scopul celui care face abuzul de drept, iar nu interesul pentru care a fost reglementat de lege.

Dreptul procesual este exercitat cu rea credință când nu este valorificat cu respectarea condițiilor, a limitelor și a scopului în considerarea cărora a fost edictat.

În speță, cu just temei, instanța de apel a apreciat că cererea de intervenție accesorie, formulată de H. S.R.L. în favoarea D. S.R.L. nu este făcută cu respectarea finalității și a condițiilor consacrate de lege pentru acest demers procesual.

Interesul ca o condiție de exercitare a acțiunii civile prevăzută de dispozițiile cu caracter general ale art. 33 C. proc. civ. este reglementat, în mod expres, ca o condiție de admisibilitate a unei cereri de intervenție și în prevederile speciale ale art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cu distincția expresă stipulată la alin. (3) al textului menționat care dispune că cererea de intervenție este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

În speță, pe de o parte, instanța de apel a raportat existența acestei condiții a interesului la conformitatea cu finalitatea specifică impusă de legiuitor.

Cu just temei respingerea s-a făcut prin delimitarea folosului practic al petentei interveniente H. S.R.L., de interesul părții în favoarea căreia s-a formulat demersul procesual, respectiv D. S.R.L.

Pe de altă parte, în raport cu caracterul accesoriu al cererii, cu aspectul concursual al litigiilor dintre creditorii în materia insolvenței, cu particularitățile concrete ale cauzei, ce au relevat în mod necontestat că finalitatea exercitării intervenției de către H. S.R.L. este majorarea masei credale, precum și că D. S.R.L. susține că are o creanță considerabil mai mare, se confirmă concluzia instanței de apel privind lipsa caracterului direct și personal al interesului H. S.R.L., astfel cum acesta este reglementat de art. 33 C. proc. civ.

Prin urmare, constatările din încheierea supusă cenzurii, privind existența relei-credințe au fost corect deduse pe baza unei interpretări logice și teleologice juste a dispozițiilor legale anterior menționate și pe baza unei analize riguroase ce a avut în vedere lipsa interesului și a finalității în promovarea cererii de intervenție accesorii în discuție, cât și celelalte elemente ale cadrului speței, (cu referire la demersuri procesuale anterioare ale părților) inclusiv stadiul concret în care se află litigiul.

Constatarea abuzului de drept ca sancțiune pentru lipsa interesului, element esențial hotărâtor în exercitarea unui drept judiciar, în particularitățile concrete ale speței, raportate la natura și momentul procesual, ca de altfel și la prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., făcea imposibilă examinarea celorlalte elemente constitutive, astfel încât criticile formulate de către D. S.R.L. din perspectiva examinării incomplete a acestei instituții de drept, nu are semnificația de nelegalitate sau de nulitate propuse de autoare.

Cât privește argumentele vizând situația de fapt invocate de recurenta H. S.R.L., în acest context ele vizează fondul cererii de intervenție formulate și nu pot fi examinate ca atare în acest cadru, condițiile admisibilității analizându-se distinct de dreptul subiectiv.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei H. S.R.L. privind încălcarea prevederilor art. 12 C. proc. civ.

Este adevărat că art. 12 alin. (2) C. proc. civ. reglementează sancțiunile aplicabile în cazul exercitării drepturilor procesuale în mod abuziv, însă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor tezei finale a acestui text rezultă cu evidență caracterul supletiv al normei în privința amenzii judiciare, la care face expres referire autoarea.

Astfel, legiuitorul reglementează explicit la art. 12 alin. (2) C. proc. civ. că:

"Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.".

Semnificativ din perspectiva examinată este faptul că reglementând în mod complementar încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului și sancțiunile aplicabile, tot printr-o dispoziție cu caracter supletiv, legiuitorul Noului C. proc. civ. a reglementat posibilitatea, iar nu obligația instanței de a dispune respectivele sancțiuni.

Întrucât, sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă instanței de judecată, respingerea cererii ca inadmisibilă (situația în speță) are aptitudinea de a confirma respectivul abuz, fără a atrage, de drept, sancțiunea amenzii.

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel nici încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod nejustificat consideră recurentele.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție, motivată, în esență, pe inexistența suprapunerii elementelor la care face referire art. 33 C. proc. civ., ceea ce face ca într-adevăr interesul procesual să nu subziste, dublată de constatarea justă a existenței abuzului de drept, raportat la particularitățile concrete ale pricinii, nu poate atrage nici încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (4) teza finală C. proc. civ., în sensul arătat de ambele recurente și nici o soluție de suspendare a judecării respectivei cauze și de constatare a nulității absolute a măsurilor ce au fost ulterior dispuse, după cum se apreciază în recursuri.

În atare situație, neputându-se reține încălcarea vreunei norme de procedură, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu sunt întemeiate nici susținerile autoarelor recursurilor referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Din perspectiva examinată se reține că singurele dispoziții de drept material la care s-a făcut expres trimitere în cererile de recurs sunt ale art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014.

Invocarea acestor prevederi cu caracter de generalitate nu pot eluda aplicarea normelor procedurale incidente analizate anterior. Aceasta în condițiile în care, printr-o justă interpretare instanța de apel a stabilit în mod corect că, în prezenta cauză, creditorii au exercitat cu rea - credință drepturile procesuale, inclusiv prin formularea unor cereri de intervenție accesorie abuzive prin care tind în mod vădit să-și îngrădească dreptul de a-și recupera creanța.

În același cadru, se mai observă că, deși în mod explicit, recurenta D. S.R.L. a menționat dispozițiile "art. 15 Noul C. proc. civ..", din analiza argumentării reiese că referirea vizează mai degrabă dispozițiile art. 15 din Noul C. civ.

Însă nici considerentele expuse din această perspectivă nu sunt apte să ateste nelegalitatea încheierii recurate.

Art. 15 Noul C. civ. conține o reglementare expresă a abuzului de drept, stipulând, în esență, că exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

Similar normelor în materie din C. proc. civ., legiuitorul Noului C. civ. reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu noțiunea de bună - credință.

Similitudinea abordărilor legale face ca argumentele expuse în înlăturarea criticilor din recursuri, referitoare la abuzul de drept reglementat de Noul C. proc. civ., să fie valabile mutatis mutandis și în acest caz, astfel încât nu se impune reluarea lor.

Așadar, nici invocarea acestei norme de drept material nu se justifică.

Cât privește argumentele jurisprudențiale invocate sub acest aspect de către recurenta H. S.R.L., acestea nu au legătura de relevanță juridică propusă, întrucât vizează o situație diferită.

Având în vedere toate considerentele expuse și care relevă legalitatea încheierii deduse controlului judiciar, Înalta Curte constată că nici opinia recurentei D. S.R.L. referitoare la pretinsul abuz de drept al instanței de apel nu se justifică, acesta fiind rezultatul aprecierii pur subiective a părții.

În concluzie, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele H. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. împotriva încheierii din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele H. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. împotriva încheierii din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.