ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2528/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR - D.S.V.S.A. Dâmbovița, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 325.407,5 RON.

Prin sentința nr. 395 din 8 aprilie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 395 din 8 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal .

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat o soluție nemotivată și fără a avea în vedere toate motivele de fapt și de drept, precum și toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de fond a înțeles să facă referire la incidența dispozițiilor art. 1.330 din noul C. civ., fără însă a arăta în concret ce acțiuni ale reclamantei ori ce aspecte de fapt ale speței au condus la reținerea incidenței și la constatarea îndeplinirii condițiilor impuse de textul de lege ce reglementează gestiunea de afaceri.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel avea obligația de a expune argumentele care au dus la aprecierea incidenței textului de lege ce au stat la baza soluției de respingere a căii de atac a apelului și nu de a reda considerentele primei instanțe.

Totodată, raportat la faptul că a înțeles să invoce incidența dispozițiilor art. 1.241 din noul C. civ., precum și efectele retroactive ale nulității (repunerea părților în situația anterioară), recurenta arată că instanța de apel avea îndatorirea de a analiza cauza sub aspectul acestor temeiuri de drept și să pronunțe hotărârea judecătorească pe baza apărărilor formulate, încălcarea acestor obligații echivalând cu încălcarea dreptului la apărare.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nemotivată.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea și din perspectiva încălcării sau a aplicării greșite a normelor de drept material.

În acest sens, arată că a înțeles să învestească instanța cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 1.241 din noul C. civ. și nu cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 1.330 și art. 1.341 din același cod. Totodată, aceste texte de lege au fost invocate și în calea de atac a apelului. Astfel, atât prima instanță, cât și instanța de apel aveau obligația de a analiza incidența acestor dispoziții legale, respectiv a temeiurilor de drept pe care a înțeles să le invoce în cuprinsul cererii.

Cu toate acestea, instanța de apel a procedat la analiza unor texte legale cu care reclamanta nu a învestit-o, procedând la o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, întreaga motivare, precum și soluția instanței de apel, având ca fundament gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză, iar nu plata nedatorată și efectele retroactive ale nulității.

Raportându-se la dispozițiile art. 1.330 C. civ., recurenta-reclamantă susține că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la gestiunea de afaceri, arătând că, după deschiderea procedurii de insolvență împotriva S.C. C. S.A., a fost desemnată în calitate de administrator special al acesteia, având atribuțiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

În virtutea acestei atribuții, și pentru a evita o eventuală deschidere a procedurii de faliment ca urmare a faptului că nu au fost achitați creditorii curenți, recurenta-reclamantă arată că a efectuat, din conturile personale, plata acestora, printre care s-a aflat și intimata din prezenta cauză.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă arată că avea obligația de a gestiona afacerile S.C. C. S.A., administrarea activității debitoarei echivalând cu o obligație preexistentă, debitoarea având cunoștință că recurenta-reclamantă, în calitate de administrator special, a efectuat plățile pe care această debitoare le datora către intimata din prezenta cauza.

Recurenta-reclamantă arată și faptul că debitoarea S.C. C. S.A., la momentul la care recurenta-reclamantă a efectuat plăți către intimată, în numele și pe seama debitoarei, se afla în procedura de reorganizare, dreptul de administrare al acesteia nefiind ridicat. Astfel, nu se poate reține că geratul S.C. C. S.A. nu era în măsură să desemneze un mandatar sau să se îngrijească în alt mod de afacerile sale.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că nu poate fi reținut nici că acțiunea a fost efectuată cu intenția de a gratifica.

Recurenta-reclamantă susține că, din înscrisurile și apărările formulate atât în fața primei instanței, cât și în fața instanței de apel, reiese faptul că gestiunea de afaceri nu poate fi reținută, ca atare, în raport de art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel avea îndatorirea de a face o corectă aplicabilitate a dispozițiilor art. 1.330 din noul C. civ., aceasta nefiind ținută de soluția pronunțată cu ocazia judecării în primă instanță.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1.345 C. civ., care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă arată că între S.C. C. S.A. și intimata-pârâtă au existat relații contractuale valabile, în urma cărora S.C. C. S.A. avea obligația de plata fata de creditoarea sa.

Nu poate fi reținută îmbogățirea fără justă cauză din partea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, întrucât aceasta a prestat servicii către S.C. C. S.A., fiind îndreptățită la primirea contravalorii acestora, însă din partea debitoarei, nu din partea recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă face, de asemenea, ample expuneri cu privire la temeinicia acțiunii formulate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 10 iunie 2020, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, fixând termen la 9 decembrie 2020, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a constatat că cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 1.341 alin. (1) C. civ., care reglementează instituția plății nedatorate, acțiune care a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, instanța de apel s-a rezumat la a expune argumentele apelantei-reclamante ce vizau neîndeplinirea condițiilor gestiunii de afaceri, concluzionând, în termeni generali, că susținerile apelantei nu sunt fondate și că prima instanță, în mod corect a constatat că cererea reclamantei se circumscrie sferei de aplicabilitate a gestiunii de afaceri (art. 1.341 alin. (2) C. civ. și art. 1.330 alin. (2) teza finală C. civ.) și că cererea de restituire ar fi trebuit să urmeze regimul aplicabil îmbogățirii fără justă cauză, instanța neputând, din oficiu, să judece peste limitele învestirii sale.

Totodată, argumentele instanței de apel în sensul că în cauză sunt întrunite condițiile gestiunii de afaceri, deoarece plățile au fost efectuate de către reclamantă, fără acordul administratorului judiciar; actele de gestiune au fost săvârșite din propria inițiativă a gerantului și fără știrea geratului, iar reclamanta a efectuat plata voluntar, fără a fi obligată la aceasta, nu reprezintă o motivare în sensul impus de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Reiese așadar, că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, fără a fi expuse argumentele care să constituie o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, instanța având obligația de a soluționa cererea de apel în raport de criticile invocate și de temeiul de drept al acțiunii.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, întrucât se impune casarea hotărârii, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza criticilor invocate în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune a fi efectuată.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., împotriva deciziei nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., împotriva deciziei nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.