ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2445/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă sub nr. x/2011, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în baza art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea asociatului pârât din societatea S.C. C. S.R.L. și stabilirea structurii participării la capitalul social al societății, ca urmare a excluderii, precum și suma care i se cuvine asociatului exclus, în ipoteza în care părțile nu pot stabili prin acord această sumă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat excluderea reclamantului A. din societatea S.C. C. S.R.L., iar, în subsidiar, dizolvarea societății în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte cererea principală și a dispus excluderea pârâtului B. din cadrul societății S.C. C. S.R.L., părțile sociale aparținând pârâtului urmând a reveni celuilalt asociat - A.. A respins ca prematur capătul de cerere privind stabilirea contravalorii părților sociale cuvenite pârâtului B.. A respins ca nefondată cererea reconvențională. A admis cererea formulată de expertul D. și a dispus majorarea onorariului cu suma de 7.650 RON, plata onorariului fiind în sarcina reclamantului. L-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 8.690,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de B. împotriva sentinței sus-menționate.

Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Constanta, secția a II-a civilă, revizuentul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimații A. și S.C. C. S.R.L., revizuirea deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanța.

În motivare, revizuentul a arătat că numitul A. a depus în dosarul penal aflat pe rolul Judecătoriei Neurppin nr. 80 BS 1/15 originalele biletelor la ordin destinate societății, pe care el și le-a însușit, acestea constituind înscrisurile noi de care înțelege să se folosească.

În drept, a invocat dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la 12 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, apreciind întemeiată excepția de litispendență, a dispus înaintarea dosarului nr. x/2018 pentru a fi atașat la dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 787 din 24 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a dispus declinarea în favoarea Curții de Apel, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a competenței de soluționare a revizuirii declarate împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțată de aceeași instanță, disjungerea cererii de chemare în judecată având ca obiect revizuirea îndreptată împotriva sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanta în dosarul nr. x/2011 și formarea unui nou dosar.

Revizuirea declarată împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018.

La termenul de judecată din 27 ianuarie 2020, în fața Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost invocată, în temeiul art. 164 alin. (3) C. proc. civ., excepția de conexitate cu privire la revizuirea care formează obiectul dosarului nr. x/2019 al aceleiași instanțe, prin care revizuentul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimații A. și S.C. C. S.R.L., revizuirea deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel Constanța, în baza art. 322 pct. 5 C. proc. civ., arătând că înscrisurile noi pe care își fundamentează cererea de revizuire sunt contractele de asistență juridică încheiate între S.C. E. și alte societăți, contracte depuse la dosarul penal nr. x/2019 al Curții de Apel București.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția, cu consecința conexării celor două cereri de revizuire.

Prin decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității, invocată în dosarul nr. x/2018, privind cererea de revizuire exercitată împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011 și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2011 și a respins revizuirea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 ca tardiv formulată.

Prin aceeași decizie, a fost respinsă excepția tardivității, invocată în dosarul conex nr. x/2019, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă revizuirea conexă ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că excepția tardivității cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care formează obiectul dosarului nr. x/2018, este întemeiată, în condițiile în care înscrisurile doveditoare noi reprezentate de originalele biletelor la ordin destinate S.C. C. S.R.L. au fost depuse chiar de revizuent în dosarul nr. x/2011 încă de la termenul de judecată din 6 aprilie 2016, aceasta fiind data la care se consideră că înscrisurile au fost descoperite, în sensul art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la excepția tardivității cererii de revizuire care formează obiectul dosarului conex nr. x/2019, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este întemeiată, reținând că nu poate fi identificată cu certitudine ziua descoperirii înscrisurilor reprezentate de contractele de asistență juridică și că este rezonabil a se considera că acestea nu ar fi putut fi descoperite anterior lunii februarie 2019, când revizuentul a înregistrat o plângere împotriva Ordonanței emisă la 3 decembrie 2018 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a constituit pe rolul Curții de Apel București dosarul penal nr. x/2019

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de revizuire conexă care formează obiectul dosarului nr. x/2019, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 322 C. proc. civ., pentru ca revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, să fie declarată admisibilă, hotărârea judecătorească definitivă care formează obiect al cererii de revizuire să evoce fondul.

A subliniat curtea de apel că evocarea fondului presupune, în cadrul căilor de atac, schimbarea situației de fapt în urma unei reaprecieri a probelor, atât în jurisprudență cât și în doctrină arătându-se că hotărârile pronunțate în apel care evocă fondul sunt acelea prin care s-a admis apelul și, fie s-a anulat sentința și s-a judecat fondul prin aceeași decizie, fie s-a schimbat sentința.

Or, prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016, instanța de apel, analizând temeinicia hotărârii de primă instanță, ca o consecință a efectului devolutiv al apelului, nu a schimbat sentința apelată. Prin urmare, nu a schimbat starea de fapt, deci nu a evocat fondul, așa cum impune art. 322 C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2020 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, petenta S.C. C. S.R.L. a solicitat completarea deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, în sensul obligării revizuentului la achitarea cheltuielilor de judecată.

La 22 iunie 2020 intimatul B. a depus la dosar, prin fax, note de ședință și o cerere de înscriere în fals în ceea ce privește împuternicirea avocațială a pretinșilor apărători ai petentei, prin care arată instanței că, prin decizia penală pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanța a anulat actele de procedură efectuate de către pretinșii apărători, după ce judecătorul și procurorul le-au solicitat contractele de asistență juridică aferente împuternicirii depuse de către aceștia la dosarul cauzei.

În ceea ce privește termenul de înscriere în fals, intimatul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 304 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin decizia civilă nr. 216 din 13 iulie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de înscriere în fals, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 304 alin. (1) C. proc. civ., a admis cererea petentei și a completat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020 a Curții de Apel Constanța, în sensul că l-a obligat pe revizuent la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a onorariului de avocat în sumă totală de 5.100,31 RON.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, întrucât procedura înscrierii în fals urmărea înlăturarea veridicității înscrisului folosit de intimată în fața instanței de revizuire, în cadrul cererii de completare această procedură este inadmisibilă. În caz contrar, s-ar permite unei instanțe care s-a dezînvestit de o judecată prin hotărârea judecătorească pronunțată, să reia această judecată, ceea ce este inadmisibil.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 304 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că, pe de o parte, aceasta nu a fost motivată, iar, pe de altă parte, excepția a fost invocată în strânsă legătură cu înscrierea în fals, procedură considerată inadmisibilă în cadrul cererii de completare.

Referitor la cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, respingând cererile de revizuire formulate de revizuentul B., instanța a omis să se pronunțe asupra cererii accesorii privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, cerere formulată de intimata S.C. C. S.R.L. în condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziilor civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020 și nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, B. a declarat recursuri.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, transmis prin fax la 8 aprilie 2020, autorul căii de atac, după ce a reiterat situația de fapt și a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare, a susținut că instanța de revizuire a interpretat greșit dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., care identifică două ipoteze distincte în care se poate solicita revizuirea.

Astfel, recurentul a arătat că, potrivit textului de lege sus-menționat, pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare și hotărârile date de instanțele de recurs atunci când evocă fondul.

A subliniat autorul căii de atac că, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., evocarea fondului este o condiție care vizează doar hotărârile date de o instanță de recurs, nu și pe cele rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, cum în mod nelegal a reținut curtea de apel.

În acest context, recurentul a evocat jurisprudența instanțelor naționale și a susținut că soluția dată de instanța de revizuire excepției inadmisibilității este nelegală. Aceasta întrucât, chiar dacă prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal i-a respins apelul, a procedat la analiza fondului cauzei, rejudecând pe fond cererea de excludere din societate.

Potrivit recurentului, în mod nefondat a apreciat curtea de apel că decizia atacată cu revizuire nu evocă fondul, apreciind că această condiție ar fi fost îndeplinită doar în ipoteza admiterii apelului. Din această perspectivă, a apreciat că aceste considerente ale curții de apel îi restrâng accesul la justiție și îi încalcă drepturile constituționale.

A mai susținut autorul căii de atac că instanța de revizuire nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, de vreme ce unul dintre magistrații care au pronunțat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020 a soluționat și fondul cauzei, aflându-se astfel într-un caz de incompatibilitate.

În acest sens, recurentul a evocat decizia nr. 32/2020, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, precum și modificările aduse cu privire la acest aspect de noul C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea competenței altei instanțe.

În acest sens, recurentul a arătat că, dacă în dosarul nr. x/2018 a invocat descoperirea unor înscrisuri noi, în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală contradictorie, pronunțată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situație de fapt, precum și înscrisurile care au stat la baza acesteia.

În opinia recurentului, competența soluționării revizuirii pentru hotărâri potrivnice se impunea a fi declinată în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, a arătat că, în măsura în care se apreciază că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu vizează și hotărârile pronunțate de instanțele intracomunitare, înțelege să invoce, în subsidiar, excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege.

De asemenea, a apreciat recurentul că, din această perspectivă, hotărârea atacată este nemotivată, instanța de revizuire pronunțându-se numai cu privire la motivul de revizuire vizând înscrisurile noi, nu și pe cel privind hotărârile potrivnice.

A subliniat autorul căii de atac că, față de dispozițiile art. 152 C. proc. civ., nu prezintă relevanță denumirea dată cererii, atât timp cât urmărea revizuirea unei hotărâri ca urmare a constatării unei alte situații de fapt de către o instanță penală.

Totodată, a susținut că parte din motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt străine de natura cauzei, în condițiile în care instanța de revizuire nu a arătat, în concret, că înscrisurile noi reprezentau contractele de asistență juridică utilizate în cauză.

În continuare, recurentul a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că se impunea admiterea cererii de revizuire.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

La 15 iulie 2020 B. a depus recurs împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, arătând că va formula motivele de recurs după ce i se va comunica hotărârea motivată.

La 17 august 2020 recurentul a transmis prin fax recurs împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului.

În motivare, a arătat, în esență, că în mod eronat l-a obligat curtea de apel la plata a două sume cu titlu de onorariu de avocat, în baza a două facturi.

A susținut recurentul că dispozițiile art. 129 din statutul profesiei de avocat nu permit plata unui onorariu pentru fiecare termen de judecată, dar și că instanța nu a arătat care sunt motivele pentru care a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată sumele aferente a două onorarii de avocat pentru aceeași cauză.

Potrivit autorului căii de atac, urmare a admiterii excepției de conexitate, nu se mai impunea acordarea cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. x/2016

În final, a arătat că instanța avea obligația de a analiza cuantumul cheltuielilor de judecată, raportat la munca depusă de avocat.

La 28 septembrie 2020 intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursurilor pentru nemotivare.

La 6 octombrie 2020 recurentul a depus la dosar motivele de recurs cu privire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând, în esență, că instanța nu a analizat condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dar și că în mod nelegal, cu încălcarea art. 239 din statutul profesiei de avocat, a respins cererea de sesizare ca inadmisibilă, reținând că delegația de avocat nu poate face obiectul procedurii de înscriere în fals.

Tot la 6 octombrie 2020 recurentul a depus note de ședință, prin care a contestat calitatea de reprezentant legal a pretinsului administrator al societății intimate, lipsa de consimțământ a societății de a mandata pretinșii apărători, lipsa dovezii calității de reprezentant și a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel București. Totodată, a solicitat sesizarea Înaltei Curți în vedere dezlegării problemelor de drept vizând măsura în care mandatul de reprezentare a părții în proces este reprezentat de împuternicirea avocațială sau de un contract încheiat în condițiile legii, dacă partea poate fi reprezentată în baza unui contract de asistență juridică semnat de o terță parte, precum și a măsurii în care contractul de asistență juridică și împuternicirea avocațială pot face obiectul unei cereri de înscriere în fals.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecății, având în vedere stadiul procesual al dosarului, respectiv o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva unei decizii pronunțate într-o revizuire respinsă ca inadmisibilă, iar în ceea ce privește excepțiile invocate de recurent prin notele de ședință a apreciat că acestea nu pot fi luate în analiză pentru că, tocmai dată fiind legătura lor cu motivele cererii de revizuire, pentru ipoteza în care s-ar admite cererea de recurs formulată, aceasta ar însemna o antepronunțare asupra cererii de revizuire. Ca o consecință a acestor măsuri, Înalta Curte a constatat că rămâne fără obiect și cererea recurentului de sesizare a Înaltei Curți cu dezlegarea celor trei probleme de drept, urmând ca această solicitare să fie formulată eventual de parte, dacă apreciază necesar, în situația în care s-ar admite cererea de revizuire.

Tot la termenul din 7 octombrie 2020, instanța supremă, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

În ședința publică de la 25 noiembrie 2020, constatând că recurentul nu și-a îndeplinit obligația de a comunica cererea de sesizare a Curții Constituționale a României către intimatul A., obligație pe care și-a asumat-o voluntar la termenul anterior, Înalta Curte a dispus înregistrarea unui dosar asociat având ca obiect sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301, art. 303 și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecății reiterată la termenul din 25 noiembrie 2020, pentru argumentele consemnate în practicaua prezentei decizii.

De asemenea, din oficiu Înalta Curte a invocat excepția tardivității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului.

Analizând, în temeiul art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Decizia atacată a fost comunicată recurentului la 28 iulie 2020 - după cum atestă dovada de primire și procesul-verbal de predare aflate la fila x din volumul 2 al dosarului nr. x/118/2018 al Curții de Apel Constanța -, astfel încât termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru depunerea motivelor de recurs, calculat potrivit art. 101 alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 31 iulie 2020.

Motivele recursului au fost depuse la dosar la 6 octombrie 2020, după împlinirea acestui termen.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că, prin decizia nr. 321/2017, Curtea Constituțională a statuat că recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate nu poate fi supus termenelor din C. proc. civ.

Prin decizia sus-menționată, instanța de contencios constituțional a stabilit că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

Așadar, această decizie vizează competența soluționării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 321/2017 a Curții Constituționale s-a reținut că "acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală". Cu toate acestea, nu se poate susține cu temei că s-a avut în vedere exceptarea acestui recurs de la regula instituită de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ., o asemenea soluție neregăsindu-se formulată nici expres, nici implicit în considerentele deciziei instanței de contencios constituțional evocate.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului.

Analizând excepția tardivității recursului declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului, instanța supremă constată următoarele:

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Decizia civilă nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal i-a fost comunicată recurentului la 28 iulie 2020, așa cum atestă dovada de primire și procesul-verbal de predare aflate la fila x din volumul 2 al dosarului nr. x/118/2018 al Curții de Apel Constanța.

Această decizie este pronunțată în condițiile art. 281

2

C. proc. civ. și, potrivit art. 281

3

C. proc. civ., este supusă acelorași căi de atac ca și decizia completată, anume recursului, întrucât decizia completată este pronunțată într-o revizuire îndreptată împotriva unei decizii pronunțate în apel, care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., este supusă recursului, fiind incidente dispozițiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul.

În aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că termenul de declarare a recursului, calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la 13 august 2020, iar recurentul a declarat calea de atac la 17 august 2020, după împlinirea termenului.

În considerarea argumentelor expuse, văzând și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei, Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului, cu consecința respingerii acestui recurs ca tardiv declarat.

Analizând recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă constată următoarele:

Autorul căii de atac a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea hotărârii se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2); când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut că instanța de revizuire nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

A susținut recurentul că judecătorul F., care a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020, se afla în unul din cazurile de incompatibilitate, întrucât a soluționat și fondul cauzei, pronunțând sentința civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., "judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare."

Prin Decizia nr. II/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, instanța supremă a decis că, în aplicarea art. 24 C. proc. civ., judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea de revizuire sau de contestație în anulare.

Prin urmare, această critică formulată de recurent este neîntemeiată.

Afirmațiile autorului căii de atac vizând decizia nr. 32/2020, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea art. 64 alin. (3) C. proc. pen., precum și modificările aduse cu privire la acest aspect de noul C. proc. civ. nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta pe de o parte pentru că statuările din decizia penală au incidență în procesele penale, iar pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., față de data inițierii litigiului - 29 noiembrie 2011 - în speță sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, respectiv cele ale art. 24, în interpretarea dată de Decizia nr. II/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul vizat a se fi aflat în incompatibilitate absolută neaflându-se în această situație, iar împotriva acestuia neformulându-se nici cerere de recuzare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul a susținut că în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală potrivnică, pronunțată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situație de fapt, precum și înscrisurile care au stat la baza acesteia. Or, competența soluționării revizuirii pentru hotărâri potrivnice se impunea a fi declinată în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte reține prealabil că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Așadar, invocarea, ca motiv de recurs, a necompetenței materiale, este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în termenele de decădere prevăzute de lege.

Potrivit art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Analiza actelor dosarului relevă faptul că nici părțile, nici instanța nu au invocat în cadrul revizuirii excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța.

Așa fiind, raportat la considerentele expuse, acest aspect nu poate fi supus analizei instanței de recurs.

De asemenea, așa cum se va arăta în considerentele ce succed, în dosarul nr. x/2018 s-a invocat un singur motiv de revizuire, cel întemeiat pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar regularitatea declarării cererii de revizuire, sub aspectul respectării termenului defipt de lege, a fost corect cenzurată de instanța de revizuire din perspectiva acestui caz de revizuire, pentru care îi revenea competența legală.

Recurentul a subsumat aceeași critică și motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea formelor de procedură.

Înalta Curte subliniază că, atât timp cât încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe este reglementată în mod distinct ca motiv de recurs, nu poate fi analizată prin prisma altui motiv de nelegalitate, cu eludarea condiției vizând invocarea excepției de necompetență în condițiile legii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată este nemotivată, întrucât instanța nu s-a pronunțat și asupra motivului de revizuire întemeiat pe existența unor hotărâri potrivnice, deși în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală contrară, pronunțată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situație de fapt.

Examinarea de detaliu a cererii de revizuire formulată în dosarul nr. x/2018 relevă însă faptul că revizuentul nu a indicat motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor nu rezultă că a invocat încălcarea autorității de lucru judecat izvorând din hotărârea penală pronunțată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15.

Dimpotrivă, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a susținut că biletele la ordin depuse de A. la dosarul nr. x BS 1/15 reprezintă înscrisuri noi, a căror descoperire lipsește de suport probator hotărârea de excludere a sa din societate, dar și că, după ce va primi hotărârea pronunțată în dosarul sus-menționat, va formula o cerere de revizuire în baza acesteia, întrucât aceasta reține contrariul față de cele reținute în cauză .

Prin urmare, și această critică este neîntemeiată.

A mai susținut recurentul că parte din motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt străine de natura cauzei, în condițiile în care instanța de revizuire nu a arătat, în concret, că înscrisurile noi reprezentau contractele de asistență juridică utilizate în cauză.

Nici această critică, ce vizează revizuirea conexă, nu este aptă să conducă la admiterea căii de atac, atât timp cât aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se intra în cercetarea fondului, respectiv fără a se analiza măsura în care contractele de asistență juridică reprezentau înscrisuri noi, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că este întemeiată critica recurentului în sensul că soluția dată de instanța de revizuire excepției inadmisibilității este nelegală.

Deși autorul căii de atac a subsumat această critică atât motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât și celui de la pct. 9, instanța supremă o va analiza din perspectiva acestuia din urmă motiv de recurs, coroborat cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează greșita aplicare a legii substanțiale și deopotrivă a celei de procedură (care reglementează regimul juridic al revizuirii), iar nu schimbarea naturii sau a înțelesului unui act juridic.

Potrivit art. 322 C. proc. civ., a cărui încălcare o reclamă recurentul, sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de instanța de recurs atunci când evocă fondul.

Așadar, condiția evocării fondului este prevăzută în mod explicit de legiuitor numai pentru ipoteza atacării hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs.

Fundamentul acestei distincții rezidă în faptul că apelul, prin efectul său devolutiv, este o cale de atac ce duce de regulă la rejudecarea în fond a cauzei. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuție în fața instanței de apel, care, în limitele a ceea ce s-a criticat, statuează atât în fapt, cât și în drept.

Spre deosebire de apel, în recurs (cu excepția ipotezei prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ.) se pot formula doar motive de nelegalitate, astfel că instanța de recurs statuează de regulă în drept, intrând în cercetarea fondului doar atunci când admite recursul și rejudecă litigiul.

Acesta este motivul pentru care condiția evocării fondului este prevăzută explicit la finalul părții introductive a art. 322 doar pentru hotărârile pronunțate în recurs și pentru care s-a reținut în doctrină și jurisprudență că nu este îndeplinită condiția evocării fondului în ipoteza respingerii ca nefondat a recursului.

Cum, în speță, decizia împotriva căreia a fost formulată revizuirea este o hotărâre rămasă definitivă în instanța de apel, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, Înalta Curte, în acord cu recurentul, reține că este sunt îndeplinită condiția-premisă de admisibilitate prevăzută de partea introductivă a art. 322 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5), raportat la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., constatând că analiza instanței de revizuire a vizat exclusiv un fine de neprimire, fără a intra în analiza celorlalte condiții prevăzute de cazul de revizuire invocat, Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel spre rejudecarea cererii de revizuire conexă.

Ca urmare a admiterii excepției nulității, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ. va constata nul recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Ca o consecință a admiterii excepției tardivității, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Admite excepția tardivității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului.

Admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea cererii de revizuire conexă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Constată nul recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de completare a dispozitivului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.