ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 13 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta G., să constate nulitatea absolută a hotărârii nr. 1/28.04.2014, adoptată de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1517 din 29 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanți; au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei, în solidar suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E. și F. și pârâta G..

Prin decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă G. împotriva sentinței civile nr. 1517 din 29 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva aceleiași sentințe; a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a admis acțiunea și a dispus anularea hotărârii AGA nr. 1/28.04.2014.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire G..

Prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta G. împotriva deciziei civile nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, G. a declarat recurs.

În motivare, recurenta susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Astfel, recurenta arată că, așa cum s-a evidențiat în doctrină, prin dispoziția legală arătată anterior, s-a concretizat în plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat, o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces, chiar în mod incidental, fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior.

În consecință, potrivit recurentei, scopul actualei reglementări este de a evita pronunțarea de hotărâri judecătorești contradictorii nu doar sub aspectul dispozitivului, ci și considerentelor acesteia, care rezolvă aspecte ale litigiului.

Așadar, recurenta arată că dispozițiile art. 431 C. proc. civ., dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia, respectiv, efectul negativ, care presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât, ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Hotărârea recurată, potrivit recurentei, încalcă principiul legalității reglementat de art. 7 C. proc. civ., în condițiile în care, față de actuala reglementare, reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu este condiționată de existența unei triple identități de părți, obiect și cauză.

Se poate constata, în opinia recurentei, că față de vechea reglementare, respectiv dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, noua lege este în mod fundamental diferită, invocarea motivului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind condiționată de existența triplei identități ce exista în reglementarea anterioară.

Totodată, recurenta susține că în mod nelegal instanța de fond face trimitere la condiția reprezentată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces, respectiv, nediscutarea acestei excepții, dacă aceasta a fost invocată, condiție care nu se regăsește în dispozițiile legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat și nici în prevederea legală ce reglementează cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea instanței de fond în sensul că partea interesată nu mai poate reitera încălcarea autorității de lucru judecat în fundamentarea cererii de revizuire, deoarece s-ar opune însăși autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date excepției procesuale respective, nu poate fi admisă, în opinia recurentei, întrucât ar lipsi de conținut prevederile legale ce reglementează instituția revizuirii.

Astfel, recurenta apreciază că, chiar dacă instanța care a pronunțat ultima hotărâre a reținut că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, aceasta nu înseamnă că a operat o prorogare de competență, care ar înlătura competența instanței învestite cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prorogarea de competență, în opinia recurentei, trebuie să fie în mod expres prevăzută de lege, situație care nu se regăsește în speță, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească o altă competență în ceea ce privește cazul de revizuire reglementat de prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că dacă intenția legiuitorului ar fi fost să limiteze incidența cazului de revizuire reglementat de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar la ipoteza în care instanța care a pronunțat ultima hotărâre nu a analizat incidența autorității de lucru judecat, atunci ar fi existat o prevedere legală expresă în acest sens.

Or, în opinia recurentei, atât timp cât dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu fac nicio distincție între cele două ipoteze, rezultă că cererea întemeiată pe motivul de revizuire reprezentat de hotărâri definitive contrare este admisibilă, chiar dacă ultima instanță s-a pronunțat cu privire la excepția autorității de lucru judecat.

Recurenta susține că, în speță, este incident motivul de revizuire reglementat de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunțată de către Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2018, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 258 din 29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 57 din 01 februarie 2018, pronunțată de către Curtea de Apel Constanța.

Astfel, recurenta a arătat că, în considerentele esențiale ale sentinței civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018, s-a reținut că prin hotărârea nr. 1 din 28 aprilie 2014, s-a aprobat încetarea calității de membri cooperatori și cu privire la intimații C., D., E., F., B..

Față de soluția definitivă dispusă în dosarul nr. x/2016, recurenta apreciază că se impune concluzia că instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la efectele și valabilitatea hotărârii nr. 1/28.04.2014, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat manifestându-se în sensul că o altă instanță de judecată nu poate contrazice prin soluția pronunțată aspectele reținute în considerentele esențiale ale sentinței civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018.

În speță, în opinia recurentei, decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019 prin care în mod nelegal și netemeinic s-a dispus anularea hotărârii nr. 1/28.04.2014, nesocotește aspectele obligatorii reținute în considerentele esențiale ale sentinței civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018.

Altfel spus, recurenta susține că soluția de anulare a hotărârii nr. 1/28.04.2014 încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, instanțele de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 reținând efectele și valabilitatea hotărârii nr. 1/28.04.2014.

Recurenta concluzionează în sensul că hotărârea recurată încalcă principiul legalității, reglementat de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond a reținut o serie de condiții de admisibilitate a cererii de revizuire ce nu sunt prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 430 alin. (2), art. 431 C. proc. civ.

Totodată, potrivit recurentei, prin hotărârea atacată a fost dată o interpretare greșită a principiului securității raporturilor juridice ce rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României și au fost încălcate dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., ce reglementează efectele autorității de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 18 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în calea de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vin să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat.

În forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, incidente în cauză în raport de data demarării procesului (13.03.2018), analiza soluțiilor pe care instanța de revizuire le putea adopta a impus concluzia că numai efectul negativ al autorității de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identități de părți, obiect și cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaște posibilitatea ca același litigiu să fie soluționat de două ori, în raport de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești în cauză să fie pronunțate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Așadar, una dintre condițiile cerute pentru admisibilitatea revizuirii, care rezultă din economia dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori dacă a fost invocată, instanța să nu se fi pronunțat asupra ei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ce formează obiectul recursului de față, instanța de revizuire a constatat că prin decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019 a cărei revizuire se solicită, instanța a efectuat o analiză a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 258 din 29 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2016, reținând că nu poate fi opusă, deoarece obiectul celor două cauze este diferit.

Așadar, prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța de revizuire a statuat asupra faptului că în cauză, nu este îndeplinită condiția care impune ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepția, în cadrul procesului soluționat prin decizia nr. 346 din 26 iunie 2019 curtea de apel analizând autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 258 din 29 martie 2017 și a apreciat că nu este incidentă în cauză.

În consecință, analizând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de hotărârile invocate, instanța de revizuire a constatat, în mod corect, că cererea de revizuire apare, față de considerentele relevate ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite exigențele legale, cât timp hotărârea atacată a fost pronunțată în analizarea excepției autorității de lucru judecat în raport de prima.

Din aceste rațiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de revizuire a statuat în mod legal asupra faptului că revizuentul nu mai poate reitera aceeași excepție pe calea revizuirii, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, aspect ce rezultă din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția autorității de lucru judecat.

Totodată, nu poate fi reținută în cauză incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta neindicând normele de drept material încălcate în soluționarea cererii de revizuire, elementele privind inadmisibilitatea cererii de revizuire fiind unele de drept procesual iar nu de drept material, analiza recursului fiind realizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva deciziei civile nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Întrucât intimații nu au depus dovezi în susținerea cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, această cerere va fi respinsă, ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva deciziei civile nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimații A., E., D., B., F. și C., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.