ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 229/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 857.890 RON, reprezentând echivalentul fructelor aferente plantațiilor de cais și piersic, în suprafață de 18,2 ha, situate în com. Lipnița, jud. Constanța, în perioada anilor 2013-2015, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin încheierea nr. 1011 din 21 decembrie 2016, a trimis cauza, spre competentă soluționare, secției I civile a Tribunalului Constanța.

Prin încheierea nr. 5 din 12 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a constatat necompetența funcțională a secției I civile a Tribunalului Constanța și s-a trimis cauza, spre competentă soluționare, secției a II-a civile a aceleiași instanțe; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța, în vederea soluționării acestuia.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 6/C din 22 februarie 2017, a stabilit că Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă este instanța competentă funcțional să soluționeze acțiunea dedusă judecății de reclamanta S.C. A. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016**, la data de 22 martie 2017.

Prin sentința civilă nr. 1949 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., iar reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.785 RON (onorariu de avocat) către pârât.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 339 din 12 octombrie 2020, a respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, respingând, totodată, și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe.

La data de 12 martie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 12 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 și a încheierii de ședință din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, cauza urmând să fie trimisă la această instanță, în vederea administrării probelor solicitate și admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a încălcat regula de procedură instituită la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind, în mod eronat, că aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză.

Recurenta-reclamantă consideră că ignorarea probelor solicitate și analizarea unui aspect străin de obiectul cauzei (proprietatea asupra terenului în suprafață de 18,2 ha) echivalează cu o veritabilă nejudecare a fondului, cu o judecată formală, caz în care dispozițiile legale anterior menționate erau incidente, iar soluția care s-ar fi impus era aceea de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

Totodată, analizând fondul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că pârâtul este proprietar al plantațiilor amplasate pe terenul de 18,2 ha, ceea ce înseamnă că au fost încălcate, în acest mod, norme de drept substanțial, respectiv art. 44 din Constituția României, art. 555 din C. civ., art. 4 alin. (1

3

) din Legea nr. 1/2000 și art. 40 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1172/2001.

S-a arătat că prin acțiunea introductivă s-a solicitat administrarea de probatorii (interogatoriu, martori și expertiză), asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat, fiind ignorate cu desăvârșire.

În aceste condiții, autoarea căii de atac apreciază că Tribunalul Constanța nu a intrat în judecata fondului. Acest fapt este atestat și de împrejurarea că instanța de fond a reținut, în motivarea soluției, un argument unic, și anume că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, chestiune care nu prezintă relevanță în cauză, deoarece pârâtul este proprietarul terenului (ca urmare a desființării titlului reclamantei prin hotărâre irevocabilă) și reclamanta este proprietarul plantațiilor.

Recurenta-reclamantă a menționat că situația de fapt care stă la baza acțiunii promovate este deținerea de către aceasta a proprietății plantațiilor amplasate pe terenul pârâtului, drept în virtutea căruia s-a solicitat contravaloarea fructelor care aparțin proprietarului plantațiilor, iar nu proprietarului terenului. Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada proprietății terenului, ceea ce, în opinia recurentei, înseamnă că a analizat în mod formal, fondul cauzei, fără a soluționa cererea de probatorii a reclamantei, cu referire la aspecte străine de natura litigiului, fără nicio relevanță în cererea formulată.

În practică și doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia trimiterea spre rejudecare în cadrul apelului și în temeiul prevederilor art. 480 din C. proc. civ. se impune și în situațiile în care instanța a dispus formal asupra fondului cererii prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată, însă există lacune sau inadvertențe ale motivării, lipsuri ale probatoriului sau orice altă situație care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului.

În cauza de față, nu este vorba despre probe considerate necesare de către instanța de apel, ci despre nesoluționarea și ignorarea cu desăvârșire de către instanța de fond a cererilor formulate de părți. De asemenea, recurenta consideră că nesoluționarea cererii de probatorii trebuie privită în contextul motivării instanței de fond, care a reținut ca unic argument nedovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului.

Soluționând fondul cererii, instanța de apel a reținut, cu încălcarea legii, dreptul de proprietate al pârâtului asupra plantațiilor pomicole.

Curtea de Apel Constanța a avut în vedere că terenul cu privire la care pârâtul a obținut reconstituirea dreptului de proprietate nu era exclus de la procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, ceea ce înseamnă că odată cu reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, pârâtul a obținut și dreptul de proprietate asupra plantațiilor, reconstituirea vizând terenuri cu destinația "livadă".

Art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000 prevede că "pentru terenurile preluate de stat de pe care investițiile nu fost vândute cu respectarea legii, foștii proprietari pot opta pentru alt amplasament, acceptat de aceștia, sau pentru despăgubiri plătite fie de către investitor, fie de către stat". Conform acestui text de lege, dincolo de imposibilitatea reconstituirii dreptului pe terenuri ocupate de investiții, care reprezintă o chestiune tranșată definitiv, cu autoritate de lucru judecat, este reglementată situația terenului preluat de stat și ocupat de investiții vândute de stat cu respectarea legii.

Sintagma "vândute de stat cu respectarea legii" vizează inclusiv situația privatizării unor societăți deținute anterior de către stat, cum este și cazul în speță, I.A.S. Ostrov formând obiectul contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/2000, prin care pachetul majoritar de acțiuni a fost dobândit de către C.. Unul dintre efectele contractului de vânzare-cumpărare acțiuni în cadrul procesului de privatizare este acela că activele intră în patrimoniul societății privatizate, ceea ce s-a întâmplat și în cazul reclamantei, care a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra activelor, inclusiv asupra plantațiilor pomicole.

În accepțiunea recurentei, nu există temei care să conducă la dobândirea de către pârâtul B. a dreptului de proprietate asupra acestor active odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin emiterea titlurilor sale de proprietate. Prin reconstituirea dreptului de proprietate nu se realizează transferul dreptului asupra activelor din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtului, neexistând temei pentru un astfel de transfer.

De aceea, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept substanțial care reglementează atât reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, considerând că prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 18,2 ha pârâtul a dobândit și activele asupra acestui teren (neindicând, de altfel, nici temeiul care să ateste existența transferului dreptului de proprietate asupra activelor de la reclamantă către pârât), cât și prevederile legale care atestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra activelor, drept dobândit prin privatizare și care a fost încălcat.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de prim control judiciar nu a soluționat cererea de probatorii formulată de apelanta-reclamantă în cadrul apelului.

Astfel, s-a arătat că în cuprinsul cererii de apel reclamanta a menționat:

"în dovedirea apelului ne folosim de proba cu înscrisuri, iar pe fondul cererii solicităm administrarea tuturor probelor indicate în cererea de chemare în judecată".

Deși instanța de apel a reținut cauza pentru a analiza pe fond criticile formulate, apreciind că nu este incident niciun motiv de anulare care să conducă la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, a omis că, prin cererea de apel, reclamanta a solicitat administrarea probelor indicate în acțiune.

În mod eronat Curtea de Apel Constanța a reținut, la pag. 14 din decizie, că reclamanta nu a susținut faptul că dorește administrarea probelor propuse prin cererea de chemare în judecată. Or, procedând în acest mod, instanța a încălcat dreptul reclamantei la apărare și administrarea probelor, precum și dreptul la un proces echitabil. Așadar, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. apreciază că judecata fondului cauzei s-a realizat pur formal, de vreme ce era absolut necesară administrarea probelor indicate în acțiunea introductivă.

S-a mai arătat că terenurile cu privire la care reclamanta a obținut dreptul de proprietate (prin Titlul nr. 2446/15.05.2007) au fost și sunt ocupate de plantații pomicole (livezi) și plantații viticole. Aceste plantații sunt bunuri imobile prin incorporare, conform art. 537 C. civ., și se află în proprietatea reclamantei, astfel cum reiese din evidențele contabile ale societății ce urmau a fi verificate prin administarea probei cu expertiza contabilă asupra căreia instanțele anterioare nu s-au pronunțat, evidențe care se regăsesc la dosarul cauzei. Recurenta a menționat și că la dosar a fost depusă adresa din 19 iunie 2012, emisă de Primăria Comunei Lipnița, care atestă dreptul de proprieate al S.C. A. S.A. din anul 1992 și până în prezent asupra plantațiilor amplasate pe terenul de 18,2 ha.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției tardivității declarării recursului, față de dispozițiile art. 485 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 RON, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-a respins excepția tardivității declarării recursului, invocată de către intimatul-pârât B. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 3 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia atacată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1949 din 11 decembrie 2019 și a încheierii de ședință din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, cauza urmând să fie trimisă la această instanță, în vederea administrării probelor solicitate și admiterii cererii de chemare în judecată, nesocotind că, în situația recursurilor judecate de către Înalta Curte, noul C. proc. civ. nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului și că soluția care s-ar fi impus în faza procesuală a apelului era aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța, însă acest motiv este nefondat.

Contrar celor susținute de recurentă, hotărârea nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

O interpretare extinctivă a dispozițiilor referitoare la necercetarea fondului nu poate fi acceptată, intrarea sau neintrarea în cercetarea fondului decurge din cuprinsul soluției pronunțate, iar nu din motivarea sau nemotivarea unei soluții din care rezultă totuși, în mod evident, rezolvarea pe fond a cauzei.

Cele două situații - nepronunțarea asupra fondului, respectiv nemotivarea - sunt concepte esențial diferite.

Soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului înseamnă admiterea greșită a unei excepții procesuale peremptorii ori cazul - insolit - în care instanța s-a pronunțat asupra a altceva decât s-a cerut, înțelegând fundamental greșit limitele învestirii sale (în acest caz, de fapt, neavând loc o judecată).

De vreme ce apelul este devolutiv, alte ipoteze precum nemotivarea hotărârii, motivarea incompletă, lacunară, incorectă, administrarea unui probatoriu insuficient ori încălcarea unor reguli procedurale nu pot fi echivalate cu o nejudecare a fondului.

În realitate, instanța de fond a intrat în cercetarea fondului, iar decizia pronunțată în apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Această din urmă decizie cuprinde în considerente obiectul și susținerile părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că lipsa pronunțării asupra probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată nu atrage nulitatea hotărârii nici din perspectiva dispozițiilor art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, întrucât vătămarea invocată de apelanta-reclamantă putea să fie remediată în calea de atac devolutivă a apelului. Așadar, partea avea posibilitatea să solicite administrarea în apel a tuturor probatoriilor concludente și pertinente, potrivit art. 478 alin. (2) din același cod.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la nesoluționarea cererii de probatorii formulate în cadrul apelului, de vreme ce apelanta-reclamantă nu a solicitat administrarea de probe în calea de atac devolutivă, fiind consemnat în partea introductivă a deciziei recurate că "apărătorii părților precizează că nu mai au alte probe de administrat ori cereri prealabile de formulat și solicită cuvântul pentru dezbateri asupra fondului cauzei".

De altfel, probele despre care se susține că era necesar a fi administrate (proba testimonială pentru dovedirea relei-credințe a intimatului-pârât, expertiza contabilă pentru a dovedi întinderea prejudiciului și proba cu interogatoriul pentru a dovedi reaua-credință) nu erau utile cauzei și nu îndeplineau nici cerințele art. 255 din Codul de procedură civilă. Aceasta, deoarece multe dintre problemele de drept supuse analizei în prezenta cauză au primit dezlegări definitive sau irevocabile din partea instanțelor de judecată.

Pe de altă parte, față de împrejurarea că dezlegarea problemei de drept rezolvă și chestiunea relei sau bunei-credințe, probarea unor situații de fapt prin intermediul martorilor sau a probei cu interogatoriului nu putea avea forță juridică superioară prezumțiilor absolute instituite de dispozițiile legii, în privința dreptului de proprietate.

Atât timp cât, prin dezlegări definitive în alte cauze, s-a stabilit valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, care poartă asupra unui teren din categoria de folosință "livadă" și nulitatea titlului de proprietate al reclamantei asupra aceluiași teren, orice altă probă administrată în cauză ar fi devenit inutilă.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a interpretat și aplicat greșit normele de drept substanțial care reglementează atât reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, apreciind că prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 18,2 ha pârâtul a dobândit și activele asupra acestui teren (neindicând, de altfel, nici temeiul care să ateste existența transferului dreptului de proprietate asupra activelor de la reclamantă către pârât), cât și prevederile legale care atestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra activelor, drept dobândit prin privatizare și care a fost încălcat.

În concret, se invocă faptul că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000, întrucât s-a reținut că pârâtul B. este proprietarul terenului și al plantațiilor de cais și piersic aflate pe teren. Recurenta consideră că plantațiile reprezintă "active" ale societății obținute în cadrul procesului de privatizare, iar dreptul de proprietate al pârâtului nu putea fi reconstituit.

Critica este nefondată. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. stabilesc fără echivoc că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță.

În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Instanța de prim control judiciar nu a interpretat și nici nu a aplicat greșit normele de drept material, hotărârea pronunțată în apel fiind legală.

În considerentele deciziei atacate, s-a reținut că nu se contestă existența plantațiilor pe terenul în discuție, ci dreptul de proprietate pe care îl invocă reclamanta asupra acestor plantații. S-a mai arătat că aceasta era chestiunea de drept ce se impunea a fi dezlegată în apel, având în vedere dispozițiile de drept substanțial aplicabile și reținând, cu putere de lucru judecat, aspectele care au fost deja judecate în litigiile soluționate definitiv și irevocabil.

Astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești aflate la dosar, unul dintre aspectele de legalitate a titlurilor de proprietate emise pârâtului, verificate de către instanța de judecată, a constat în posibilitatea legală de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se aflau, la data formulării cererilor, plantații de viță de vie și de pomi fructiferi, care nu au natura investițiilor funcționale sau a celorlalte investiții enumerate expres de lege. Prin decizia civilă nr. 69R din 2 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr. x/2010, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâtului B. i-a fost reconstituit, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenului agricol cu plantații, în suprafață de 18,2 ha, reconstituirea fiind făcută conform Legii nr. 1/2000, pe vechiul amplasament deținut de autorii săi.

S-a constatat, de asemenea, că terenurile cu plantații, cum este cel în discuție, nu era exclus de la procedura de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, acesta fiind motivul pentru care Agenția Domeniilor Statului refuza să emită protocoalele de predare-primire către comisiile locale de fond funciar.

Potrivit procesului-verbal nr. x din 8 martie 2012, intimatul-pârât B. a fost pus în posesia terenului cu destinația de "livadă", reconstituirea dreptului de proprietate astfel realizată și constatată a fi legală prin hotărâre judecătorească irevocabilă, însemnând intrarea în patrimoniul titularului titlului de proprietate a suprafeței de teren cu destinația existentă, în cazul de față "teren livadă", cu tot cu plantațiile aflate pe el.

Având în vedere dezlegarea dată acestei chestiuni juridice, dovada cu privire la proprietatea asupra plantațiilor nu poate fi făcută prin invocarea procedurii de privatizare a societății care a utilizat, la un anumit moment aceste terenuri, dobândirea proprietății plantațiilor nefiind făcută prin efectul legii.

În acest context, Înalta Curte reține că reclamanta nu poate să pretindă că este titular al dreptului de proprietate asupra plantațiilor de cais și de piersic aflate pe terenul pârâtului B., motiv pentru care, în mod corect au fost respinse ca neîntemeiate pretențiile formulate împotriva acestuia din urmă.

Așadar, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunțate în apel sunt nefondate, soluția instanței de prim control judiciar este corectă, reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, nefiind regăsite în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante S.C. A. S.A., în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o va obliga pe aceasta la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 12 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.