ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția I civilă, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a solicitat obligarea pârâtului A la plata sumei de 17.152.259 lei, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei prin plăți nelegale, reprezentând tarif împădurire și lucrări de întreținere pentru suprafața de 1.123,58 ha, pe care nu se identifică plantații sau perdele de protecție. În drept, a invocat art. 1350, art. 1530 – 1548 C. civ. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1791 din 23 mai 2022, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a respins excepția nulității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 294/C din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a admis apelul civil formulat de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 1791 din 23 mai 2022. A anulat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 1527 din 10 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul A împotriva deciziei nr. 294/C din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată în apel – în rejudecare Prin decizia nr. 78/C din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 1791 din 23 mai 2022.

Recursul formulat în cauză Reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 78/C din 10 aprilie 2024 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Contrar celor reținute de instanța de apel, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în cauza dedusă judecății coincide cu data de 31 mai 2017 – data la care a fost pronunțată decizia curții de apel în dosarul nr. x/118/2015 ce a avut ca obiect verificarea legalității deciziei curții de conturi nr. din 12 august 2014. Termenul de prescripție este de 5 ani, în acord cu prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006. Abia ulterior momentului la care instanța a statuat în sensul stabilirii legalității și temeiniciei deciziei curții de conturi, reclamanta a putut cunoaște cert atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv intimatul-pârât. Termenul de prescripție a fost suspendat în temeiul prevederilor art. 2532 pct. 3 C. civ., dat fiind Decretul nr. 195/2020 prin care Președintele României a instituit starea de urgență începând cu 16 martie 2020, iar prin Decretul nr. 2440/2020 aceasta s-a prelungit cu 30 de zile, începând cu 16 aprilie 2020. Intimatul pârât a deținut calitatea de director general al recurentei reclamante motiv pentru care acesta poate fi asimilat ca o persoană care în temeiul unui act juridic contract de mandat a administrat bunurile patrimoniul recurentei reclamante iar cât timp mandatul său de director general a dăinuit cursul prescripției a fost suspendat. Revenind la baza prejudiciului constând în plăți nelegale din sume reprezentând venituri publice ale poate constanța contrar celor reținute de instanța de apel devin incidente prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, termenul de prescripție fiind unul de drept fiscal. Aplicând termenul de prescripție de 5 ani prin raportare la data de 31 mai 2017, se observă că sfârșitul acestui termen se plasează în anul 2022, sens în care, prin raportare la momentul promovării acțiunii, 9 noiembrie 2021, termenul de prescripție nu a fost depășit, excepția prescripției dreptului material la acțiune impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A nu a formulat întâmpinare, cererea de recurs fiindu-i comunicată la 1 iulie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 78/C din 10 aprilie 2024, prin care, în rejudecare, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 1791 din 23 mai 2022, prin care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă. Judecata în fond după casare s-a realizat în coordonatele limitelor casării. Cum criticile pârâtului relative la aplicarea normelor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripției extinctive au fost apreciate ca fiind fondate, instanța de recurs a reținut, prin decizia nr. 1527 din 10 octombrie 2023, că instanța de trimitere urmează să verifice dacă, în funcție de data la care raportul de mandat existent între reclamantă și pârât a încetat, acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani sau în afara acestuia, și să mențină sau să infirme soluția dată de prima instanță excepției dreptului material la acțiune, invocate de pârât. În conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, astfel că instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. De asemenea, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar alin. (4) stipulează că atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Cu ocazia rejudecării, conform îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, curtea de apel a reținut incidența cauzei de suspendare a termenului de prescripție prevăzute de art. 2532 pct. 3 C. civ., constatând că aceasta a operat pe perioada exercitării de către pârât, în temeiul contractului de mandat nr. 6132 din 25 iulie 2009, a funcției de director general, însă a încetat la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenței reclamantei și a desemnării administratorului judiciar, prin sentința civilă nr. 707 din 22 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. y/118/2015. Drept urmare, a concluzionat că termenul de prescripție pentru recuperarea creanței litigioase are o durată de 3 ani și s-a împlinit la 22 martie 2019, anterior instituirii stării de urgență pe teritoriul țării noastre, astfel că nu poate avea impact cauza de suspendare a termenului de prescripție instituită în acest sens, întrucât mecanismul suspendării presupune un termen de prescripție neîmplinit. Luând în examinare criticile recurentei-reclamante privind momentul de început al termenului de prescripție și durata termenului de prescripție, Înalta Curte constată că acestea pun în discuție aspecte deja dezlegate definitiv în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 294/C din 20 decembrie 2022, pronunțată de instanța de apel. În considerentele de la pagina 8 din decizia de casare, instanța de recurs a statuat că, raportat la criticile explicite formulate prin motivele de recurs, ,,au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanței de apel cu privire la legea aplicabilă litigiului, la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune precum și la durata acestuia, decizia nefiind atacată sub aceste aspecte.” De asemenea, sunt relevante și considerentele instanței de recurs din de la pagina 9 a deciziei de casare, prin care s-a reținut că reclamanta nu a exercitat recurs împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual, astfel că nu au fost analizate susținerile sale din cuprinsul întâmpinării în sensul că termenul de prescripție ar avea o durată de 5 ani și a început să curgă la 31 mai 2017. În consecință, Înalta Curte constată că nu a fost anihilată vocația acestor considerente de a intra sub autoritatea lucrului judecat. Verificând considerentele instanței de apel din primul ciclu procesual, câtă vreme această decizie nu a fost recurată de reclamantă, se constată că beneficiază de autoritate de lucru judecat dezlegarea în sensul că momentul de început al termenului de prescripție nu coincide cu data deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/118/2015, precum și că termenul de prescripție este cel general de 3 ani, iar nu cel de 5 ani, specific raporturilor de drept fiscal. Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, prin decizia nr. 294/C din 20 decembrie 2022, se observă că au caracter definitiv considerentele prin care curtea de apel a statuat astfel: ,,paguba nu a fost cunoscută de către regia pârâtă doar la momentul efectuării controlului de către Curtea de Conturi ci, în exercitarea atribuțiilor de control și direcție a regiei, organele sale aveau obligația de a analiza activitatea directorului general mandatat. Prin urmare, data efectuării plăților nelegale prin care s-a realizat plata dublă a lucrărilor de proiectare la obiectivul de amenajare și modernizare oboare și târguri tradiționale, este momentul de început al prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. Astfel, momentul producerii pagubei nu putea fi decât momentul la care pârâtul a efectuat plățile nelegale, acestea situându-se în perioada 2011 - 2013. Contrar susținerilor apelantei, Curtea va reține că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.” De asemenea, față de efectul autorității de lucru judecat, nu mai pot fi contrazise nici considerentele prin care curtea de apel a statuat ,,În ceea ce privește durata termenului de prescripție, cât timp răspunderea intimatului pârât este grefată pe un contract de mandat, termenul de prescripție este cel general de 3 ani, stipulat de normele anterior menționate și nu unul de 5 ani specific raporturilor juridice de drept fiscal.” În ceea ce privește critica relativă la suspendarea termenului de prescripție în baza celor două decrete privind starea de urgență, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a formulat o critică propriu-zisă față de considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a reținut că nu poate opera cauza de suspendare instituită de actele normative menționate, atât timp cât termenul de prescripție s-a împlinit la 22 martie 2019, înainte de instituirea acestora. Ca atare, susținerile sub acest aspect nu se grefează pe raționamentul instanței de apel, astfel cum a fost expus în considerentele deciziei recurate, care face obiectul prezentei căi de atac, motiv pentru care nu sunt apte să învestească instanța de recurs cu controlul de legalitate. Nici susținerile privind cauza de suspendare prevăzută de art. 2532 pct. 3 C. civ. nu sunt de natură a pune în discuție legalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care recurenta-reclamantă se rezumă la a afirma că termenul de prescripție a fost suspendat pe parcursul derulării contractului de mandat nr. 6132 din 25 iulie 2009. Această susținere ignoră considerentele în care se regăsește analiza instanței de apel asupra incidenței cauzei de suspendare reglementată de art. 2532 pct. 3 C. civ., în urma căreia s-a constatat că aceasta a încetat la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenței reclamantei și a desemnării administratorului judiciar, prin sentința civilă nr. 707 din 22 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. y/118/2015. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare invocat.