ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1834/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția I civilă la data de 10.11.2021, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 26.588.256 RON reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei prin plata nelegală pentru servicii neprestate, reprezentând montare solarii.

Prin sentința civilă nr. 2/CM/19.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă s-a stabilit competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în răspundere contractuală, formulată de reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea secției a II-a civilă a Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 429/19.04.2023, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, și, în consecință, a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A. (fosta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța), solicitând, în principal, admiterea apelului și anularea hotărârii apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea soluționării fondului cauzei; în subsidiar, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, opusă prin întâmpinare, și admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 40LP din 14.02.2024, Curtea de Apel Constanța a respins apelul promovat de reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A. (fosta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța), împotriva sentinței civile nr. 429/19.04.2023, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul - pârât A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 26.03.2024, a declarat recurs reclamanta Drumuri Județene Constanța S.A., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, în mod greșit a respins cererea de apel și a menținut soluția instanței de fond, prin care s-a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune.

După descrierea succintă a situației de fapt, recurenta a arătat că prin apelul formulat a solicitat, în principal, anularea hotărârii apelate, cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță, în vederea judecării fondului, iar în subsidiar, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În motivare, cu privire la respingerea excepției, a învederat că termenul de la care a început să curgă prescripția este 31.05.2017, data la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța, în dosarul civil nr. x/2015, ce a avut ca obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014, iar termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 5 ani, în acord cu prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale.

A precizat recurenta că, până la momentul pronunțării Curții de Apel Constanța, ca instanță de control judiciar, nici paguba, nici persoana răspunzătoare nu puteau fi apreciate ca având caracter cert, motiv pentru care, data pronunțării deciziei civile nr. 508/31.05.2017 marchează începutul termenului de prescripție.

De asemenea, recurenta a arătat că termenul de prescripție a fost suspendat, în conformitate cu art. 41 din Decretul nr. 195/2020, fiind incident totodată art. 2532 pct. 3 C. civ., corespondentul art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

S-a învederat că intimatul pârât a deținut calitatea de director general al recurentei, motiv pentru care acesta poate fi asimilat ca o persoană care, în temeiul unui act juridic (contractul de mandat nr. x/25.07.2009), a administrat bunurile/patrimoniul acesteia, iar cât timp mandatul său de director general a dăinuit, cursul prescripției a fost suspendat.

Pasivitatea intimatului de a urmări recuperarea prejudiciului în cauză, cât timp a fost responsabil de conducerea recurentei reclamante, a fost evidentă și nu poate echivala decât cu socoteli ce nu au fost date și aprobate, termenul de prescripție urmând a avea ca dată de început momentul încetării mandatului său.

Cu privire la prejudiciu, constând în plăți nelegale din sume reprezentând venituri publice ale U.A.T. Constanța, recurenta a apreciat că devin incidente prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale.

Raportat la termenul de prescripție, recurenta a arătat că acesta este unul de drept fiscal, de 5 ani, și nu termenul de drept comun, de 3 ani.

Aplicând termenul de prescripție de 5 ani, prin raportare la data de 31.05.2017, recurenta a considerat că sfârșitul acestui termen se plasează temporal în anul 2022, sens în care, prin raportare la momentul promovării acțiunii, 09.11.2021, termenul de prescripție nu a fost depășit, excepția prescripției dreptului material la acțiune impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată.

Intimatul pârât A. nu a formulat întâmpinare la prezentul recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la 21.06.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 02.09.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 15.10.2024, văzând solicitarea recurentei de soluționare a cauzei în lipsă, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă Drumuri Județene Constanța S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă Drumuri Județene Constanța S.A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță, în sensul respingerii acțiunii de obligare a pârâtului A. la plata sumei de 26.588.256 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei, ca fiind prescris dreptul material la acțiune. În esență, instanța de apel a reținut că, în cauză, este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani și că acesta a început să curgă, cel mai târziu, la data revocării din funcție și descărcării de gestiune a pârâtului, respectiv 15.09.2015, fiind incidente dispozițiile Decretului 167/1958, cât și ale C. civ., prin raportare la data producerii prejudiciului a cărui acoperire se solicită prin prezentul demers procesual.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând încălcarea unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterii pretențiilor deduse judecății. În esență, recurenta a invocat greșita stabilire a momentului de început al cursului termenului de prescripție extinctivă și greșita aplicare a termenului general de prescripție de 3 ani în locul termenului de 5 ani în materie fiscală.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat și nu poate conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În esență, criticile recurentei reclamante sunt în sensul că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este 31.05.2017, dată la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța, în dosarul civil nr. x/2015, ce a avut ca obiect verificarea legalității deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014, și că termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 5 ani, în acord cu prevederile art. 1 și art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. De asemenea, s-a susținut că, în cauză, a intervenit suspendarea termenului, în conformitate cu art. 41 din Decretul nr. 195/2020, fiind incident, totodată, și art. 2532 pct. 3 C. civ.

Referitor la prima critică formulată, respectiv termenul de la care începe să curgă prescripția, Înalta Curte apreciază că momentul de început al cursului prescripției extinctive reprezintă o chestiune de fapt, stabilită de instanțele devolutive pe baza probelor administrate. De altfel, recurenta nu a indicat nicio dispoziție legală pretins încălcată sau greșit aplicată de instanța de apel atunci când a determinat momentul de început al cursului prescripției extinctive.

Din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că recurentul urmărește stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel în privința momentului cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea. Or, instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere a probatoriului administrat, în timp ce instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate.

Așa fiind stabilirea, în concret, a momentului de început al cursului prescripției extinctive, pe baza dovezilor administrate, nu poate fi supusă cenzurii în fața instanței de recurs, atât timp cât nu se aduce nicio critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie a deciziei.

Totodată, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În această privință, atât instanța de prim control judiciar, cât și prima instanță, în mod corect au apreciat asupra excepției prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, în considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut, în considerentele deciziei, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța, în dosarul civil nr. x/2015, ce a avut ca obiect verificarea legalității Deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014.

Nu poate fi primită susținerea recurentei cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data pronunțării deciziei Curții de Apel Constanța având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu, la datele de 15.09.2015, data descărcării de gestiune a pârâtului intimat.

Izvorul obligației nu este reprezentat de actul de control al Curții de Conturi sau de decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, ci de fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului.

Prin urmare, susținerea recurentei că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de pronunțarea deciziei nr. 508 din 31.05.2017 a Curții de Apel Constanța nu își are temei în dispoziția legală, care condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, condiții ce erau îndeplinite, cel mai tarziu la data de 15.09.2015, data încetării contractului de mandat al pârâtului, astfel cum au reținut instanțele de fond.

Așa fiind, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data de 15.09.2015, data revocării directorului pârât din funcție, și era deja împlinit la data formulării prezentei acțiuni, 10.11.2021.

În ceea ce privește a doua critică formulată, referitoare la termenul de prescripție aplicabil, instanțele de fond în mod corect au reținut că aplicabil speței este termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și respectiv de art. 2517 C. civ., iar nu termenul de prescripție de 5 ani, aplicabil în materie fiscală, prevăzut de Codul de procedură fiscală, întrucât acțiunea reclamantei Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța își are izvorul în raporturi contractuale civile, iar nu în raporturi de autoritate, fiscale (impozite și taxe).

Raportul contractul dedus judecății este unul de drept civil, iar nu unul de drept fiscal, fiind vorba despre angajarea răspunderii civile contractuale, ca urmare a pretinsei executării defectuoase a unui contract civil de mandat.

Nu pot fi primite susținerile privitoare la incidența prevederilor art. 110 alin. (1) Codul de procedură fiscală, care reglementează termenul de prescripție de 5 ani pentru stabilirea creanțelor fiscale. Creanța pretinsă de recurenta reclamantă nu reprezintă o creanță fiscală, conform definiției cuprinse în art. 1 pct. 10 C. proc. civ. Creanță fiscală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie. Potrivit art. 1 pct. 11 și pct. 12 Codul de procedură fiscală, creanță fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, iar creanță fiscală accesorie este dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii.

Or, în speță, suma pretinsă de către reclamantă reprezintă plata unor despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, nefiind, astfel, o sumă datorată bugetului statului, conform definițiilor cuprinse la art. 1 pct. 10 – pct. 12 Codul de procedură fiscală, ci o sumă aptă să acopere un prejudiciu civil.

Împrejurarea că suma a cărei restituire se solicită fusese achitată din fonduri alocate de la bugetul statului sau că această sumă, în măsura în care ar fi restituită, s-ar face venit la bugetul statului nu schimbă natura juridică a raportului dedus judecății, care este unul civil, și nu transformă obligația de plată pur civilă într-o datorie fiscală.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei reclamante, creanța pretinsă în prezentul litigiu nu este o creanță bugetară, conform definițiilor legale cuprinse la art. 1 pct. 7 – pct. 9 Codul de procedură fiscală, conform cărora creanța bugetară reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie; creanța bugetară principală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanțele bugetare accesorii; creanța bugetară accesorie reprezintă dreptul la încasarea dobânzilor, penalităților sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanțe bugetare principale. Așa cum s-a arătat anterior, demersul procesual de față nu vizează dreptul unui organ fiscal de a încasa o sumă cuvenită bugetului statului, ci privește pretenția unui subiect de drept civil de a obține plata unor despăgubiri ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a unor obligații contractuale asumate de către cocontractant printr-un contract civil.

Prin urmare, în mod just au reținut instanțele de fond incidența termenului general de prescripție de 3 ani, aplicabil în materie civilă.

Cu privire la incidența cazurilor de suspendare invocate de recurenta reclamantă, cel prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. proc. civ. și cel stabilit prin Decretul nr. 195/2020, instanța supremă apreciază că aceste susțineri nu sunt aplicabile, astfel cum a reținut și prima instanță de control judiciar.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 2532 pct. 3 C. civ., instanța a constatat că, într-adevăr, pe perioada conducerii regiei de către pârâtul intimat, termenul de prescripție nu a început să curgă. Revocarea din funcție a acestuia și descărcarea de gestiune a avut loc prin hotărârea nr. 3/15.09.2015, moment față de care dreptul material la acțiune era prescris la data de 10.11.2021, data introducerii cererii.

Suspendarea cursului prescripției pe perioada stării de urgență ca urmare a pandemiei, în conformitate cu Decretul nr. 195/2020, nu este aplicabilă speței, având în vedere că termenul de prescripție de 3 ani era deja împlinit la momentul adoptării actului normativ menționat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă Drumuri Județene Constanța S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/LP din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă DRUMURI JUDEȚENE CONSTANȚA S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/LP din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2024.