ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 9 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 1.294.245 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin majorarea costului lucrărilor la obiectivele "Amenajare și modernizare oboare și târguri tradiționale". În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 - 1548 C. civ. și ale O.U.G. nr. 109/2011. Pârâtul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1792 din 23 mai 2022, Tribunalul Constanța – secția I civilă a respins excepția nulității acțiunii. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonoma Județeană de Drumuri și Poduri Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 295/C din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanta Regia Autonoma Județeană de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței nr. 1792 din 23 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.. A anulat sentința nr. 1792 din 23 mai 2022 a Tribunalului Constanța – secția I civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, acestei instanțe.

Recursul Împotriva deciziei nr. 295/C din 20 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a declarat recurs pârâtul A.. Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat în mod greșit problema dedusă judecății, apreciind în mod nelegal că, în cauză, cursul termenului de prescripție a fost suspendat până în anul 2019, când au fost efectuate în registrul de evidență al salariaților mențiuni cu privire la încetarea raporturilor de muncă dintre pârât, care a avut calitatea de Director General, și reclamantă, în condițiile în care hotărârea de revocare a pârâtului din funcția de Director General datează din anul 2015, în anul 2016 fiind numit un Administrator Special în cadrul procedurii insolvenței. Ca urmare, recurentul a solicitat să se constate că, deși mențiunile cu privire la încetarea raporturilor de muncă ale acestuia cu reclamanta au fost operate în registrul de evidență al salariaților abia în anul 2019 (din culpa intimatei), este cert că mandatul de administrare a încetat în anul 2015, acest moment fiind relevant din perspectiva incidenței cauzei de suspendare a cursului termenului de prescripție. Dezvoltând această critică, recurentul a arătat că, prin hotărârea nr. 4/15.09.2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța, s-a dispus revocarea sa din funcția de Director General, revocarea operand de la data comunicării respectivei hotărâri. Prin hotărârea nr. 48/04.02.2016 a Consiliului Județean Constanța, a fost însușită hotărârea nr. 9/29.01.2016 a Consiliului de Administrație al RAJDP Constanța, prin care a fost numit Administrator Special al RAJDP Constanța numitul B., în cadrul procedurii de insolvență. Cum aceste hotărâri au fost executorii și nu au fost suspendate sau anulate prin vreo decizie a vreunei instanțe de judecată, este cert că pârâtul nu mai deținea nicio funcție de conducere de la momentul 2015, astfel că nu se poate reține că a existat vreo cauză de împiedicare a reclamantei în ceea ce privește formularea unui demers judiciar în vederea recuperării prejudiciului. Începând cu anul 2016, RAJDP Constanța a fost condusă de o altă persoană, numită într-o procedură specială, pârâtul nemaiputând lua nicio decizie în calitate de Director General, prin care să poată influența manifestarea de voință a reclamantei în sensul promovării sau nu a unui demers judiciar împotriva lui, în vederea recuperării prejudiciului. De altfel, începând cu 2015, pârâtul nu a mai exercitat în mod efectiv nicio altă atribuție în cadrul RAJDP Constanța, nu a mai primit niciun fel de retribuție, încetând orice raport, de orice natură cu angajatorul său, faptul că reclamanta a operat modificarea în registrul REVISAL abia în anul 2019, neavând nicio relevanță, cu atât mai mult cu această obligație îi revenea în totalitate Regiei și nu pârâtului. În acest sens, recurentul a invocat dispozițiile art. 41 din H.G. nr. 500/2011 privind registrul de evidență a salariaților (în vigoare la momentul în care ar fi trebuit să se facă mențiunile necesare), potrivit cărora: "(1) Transmiterea datelor în registrul public, către inspectoratul teritorial de muncă, conform prevederilor art. 3 alin. (3), pentru salariații încadrați cu contract individual de muncă, se realizează cu respectarea termenelor prevăzute la art. 4. (2) Transmiterea datelor în registrul public către inspectoratul teritorial de muncă, conform prevederilor art. 3 alin. (3), pentru persoanele plătite din fonduri publice, se realizează după cum urmează: a) la începerea activității fiecărei persoane plătite din fonduri publice, elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. a) - p) se transmit de către autoritatea/instituția publică unde își desfășoară activitatea persoana în cauză în maximum 3 zile lucrătoare de la data comunicării actului de numire sau de exercitare a funcției; b) elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. q) se transmit în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data suspendării/data încetării suspendării; c) în cazul persoanelor detașate, elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. r) se transmit cel târziu în ziua lucrătoare anterioară datei de începere a detașării; d) elementul prevăzut la art. 3 alin. (3) lit. s) se transmite cel târziu la data încetării raportului de serviciu/exercitării funcției, respectiv la data luării la cunoștință a evenimentului care a determinat, în condițiile legii, încetarea raportului de serviciu sau a exercitării funcției". Potrivit art. 2 alin. (3) di n hotărâre, fiecare dintre angajatori are obligația să transmită către inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază teritorială își au sediul/domiciliul, datele în registrul privat/public după încheierea fiecărui contract individual de muncă sau emiterea actului administrativ de numire ori, după caz, a unui alt fel de act emis în condițiile legii pentru exercitarea unei funcții. Răspunderea pentru corectitudinea datelor transmise în registre revine în exclusivitate angajatorilor. În acest context, recurentul a solicitat să se constate că reclamanta avea obligația de a înregistra mențiunea privind încetarea contractului, or, neprocedând în acest mod, se prevalează, practic, de propria culpă în apărarea pe care și-o face în acest proces.

Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 30 ianuarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. și s-a stabilit, în sarcina recurentului, obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în valoare de 100 RON, în baza art. 24 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013. Taxa judiciară de timbru a fost achitată. 6. Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 3 martie 2023, în termenul procedural, intimata Regia Autonomă Județeană de Poduri Constanța a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, intimata a arătat că, în situația în care s-ar aprecia că instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, să se constate că, în raport de prevederile art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, termenul de prescripție ce operează în cauză este unul de drept fiscal, având o durată de 5 ani, astfel că, în raport de momentul la care el a început să curgă, respectiv, data de 31.05.2017, termenul s-a împlinit în anul 2022, formularea acțiunii de față la data de 09.11.2021 plasându-se, deci, în interiorul său. La 31 martie 2023, recurentul a depus răspuns la întâmpinare și înscrisuri. Prin rezoluția din 8 martie 2023, s-a stabilit termen de judecată la 28 septembrie 2023, în ședință publică, pentru soluționarea recursului. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Recursul formulat în cauză pune în discuție aplicarea normelor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripției extinctive, la situația de fapt din cauza dedusă judecății, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurentul pârât, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului încetării cauzei de suspendare și al reluării cursului prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, Înalta Curte reține că, prin acțiunea formulată la data de 09.11.2021, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., pentru un prejudiciu în valoare de 1.294.245 RON, rezultat din angajarea și efectuarea unor cheltuieli aferente perioadei 2011-2013, pentru care Curtea de Conturi a impus luarea de măsuri în vederea recuperării, prin Decizia nr. 71/12.08.2014, a cărei legalitate a fost verificată judiciar, prin sentința civilă nr. 923/27.07.2016 a Tribunalului Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 508/31.05.2017 a Curții de Apel Constanța. Susținând că, în perioada de referință, pârâtul a deținut calitatea de ordonator de credite, fiind director general al Regiei, reclamanta consideră că în persoana acestuia sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, împrejurare față de care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.294.245 RON. Pârâtul s-a apărat, la fond, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2500 C. civ. coroborat cu art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, în susținerea căreia a arătat, în esență, că dreptul material la acțiune s-a născut la momentul efectuării plăților, dată la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care răspunde de el. Pârâtul a solicitat să fie valorificate considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunțate de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Sub un alt aspect, a susținut că, din anul 2015, nu a mai avut nicio calitate în cadrul Regiei, fiind revocat din funcția de director, astfel că, și în raport de acest moment, acțiunea de față, introdusă în anul 2021, apare ca fiind prescrisă. Cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, reclamanta a exprimat un punct de vedere diferit, susținând că acesta coincide cu data la care a fost pronunțată decizia Curții de Apel Constanța în dosarul civil nr. x/2015, prin care a fost verificată și stabilită legalitatea Deciziei Curții de Conturi nr. 71/12.08.2014, întrucât numai atunci Regia a putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. Pe de altă parte, a susținut că, în cauză, a intervenit un caz special de suspendare a prescripției, în temeiul Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 2440/2020, prin care a fost instituită, respectiv, prelungită, starea de urgență pe teritoriul României, începând cu data de 16.03.2020, precum și cazul de suspendare a cursului prescripției reglementat de art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ca urmare a deținerii de către pârât a calității de director al Regiei, până în anul 2019. De asemenea, a afirmat că durata termenului de prescripție este de 5 ani, conform art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în raport de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, momentul de început al prescripției este data producerii prejudiciului întrucât paguba este rezultatul exclusiv al culpei entității controlate, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare, entitate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. Pretinsa pagubă putea și trebuia să fie cunoscută la sfârșitul perioadei de referință, când, cu minime diligențe și prin mijlocirea unui personal calificat, prejudiciul putea fi identificat și puteau fi dispuse măsuri pentru repararea sa. Momentul producerii pagubei nu poate fi decât momentul la care pârâtul a efectuat plățile pretins nelegale, acesta situându-se în perioada 2011 - 2013. Sub un alt aspect, reținând că pârâtul nu a mai deținut nicio calitate în cadrul Regiei din anul 2015, instanța de fond a constatat că acțiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la acest moment. Cu referire la durata termenului de prescripție, s-a reținut că nu există argumente pentru a se considera că aceasta este de 5 ani, creanța dedusă judecății fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Din această perspectivă, s-a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că peste raportul juridic obligațional dedus judecății se suprapune unul distinct, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăților ordonate de pârât, pentru că nu există niciun temei pentru prorogarea împlinirii termenului de prescripție extinctivă sub condiția și după data verificării modalității de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate. Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța a reiterat toate susținerile formulate la fond referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, la durata termenului de prescripție și la incidența celor două cazuri de suspendare a prescripției, în temeiul Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 2440/2020 prin care a fost instituită, respectiv, prelungită, starea de urgență pe teritoriul României începând cu data de 16.03.2020, și în temeiul art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ca urmare a deținerii de către pârât a calității de director al Regiei. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește legea aplicabilă, având în vedere obiectul concret al acțiunii, prin care se urmărește atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., ca urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/25.07.2009, faptul că prejudiciul produs prin executarea defectuoasă a contractului s-ar fi realizat în perioada 2011-2013 și a fost constatat în anul 2014, precum și faptul că, de la momentul încheierii contractului de mandat și până în prezent, a intervenit o succesiune de legi civile în timp, momentul de început al termenului de prescripție se situează, în timp, atât sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (pentru prescripțiile începute înainte de luna octombrie 2011), cât și al dispozițiilor noului C. civ. (pentru prescripțiile începute în octombrie 2011 și ulterior), așa cum rezultă și din art. 201 din Legea nr 71/2011 precum și din Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Curtea de apel a confirmat reținerile instanței de fond cu privire la momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune, subliniind că regula de determinare a acestuia, prevăzută la art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se aplică și în cazul raporturilor juridice civile având ca obiect actul juridic civil, și că regula generală instituită de art. 2523 C. civ., aplicabil în cauză, întrucât cauza cererii este reprezentată de răspunderea civilă contractuală, constă în aceea că prescripția începe să curgă de la momentul la care titularul dreptului a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului său. În acest din urmă caz, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Or, câtă vreme în exercitarea atribuțiilor de control și direcție a Regiei organele sale aveau obligația de a analiza activitatea directorului general mandatat, paguba trebuia să fie cunoscută încă de la data producerii sale, neputându-se susține că ea a fost cunoscută de către Regia pârâtă doar la momentul efectuării controlului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, instanța de apel a reținut că momentul de început al prescripției extinctive a dreptului material la acțiune coincide cu data efectuării plăților nelegale, acestea situându-se în perioada 2011 - 2013. Au fost menținute și statuările primei instanțe cu privire la durata termenului de prescripție, curtea de apel reținând că, atât cât timp răspunderea intimatului pârât este grefată pe un contract de mandat, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani și nu în termenul de 5 ani, specific raporturilor juridice de drept fiscal. Instanța de apel a apreciat, însă, ca fiind întemeiate criticile apelantei reclamante referitoare la existența unei cauze de suspendare a cursului prescripției extinctive, în raport de calitatea pârâtului de director general al Regiei, calitate deținută în temeiul contractului de mandat înregistrat sub nr. x/25.07.2009. Curtea de apel a constatat că pârâtul A. a deținut calitatea de director general al Regiei reclamante începând cu luna iulie 2009 și până la 26.07.2019, când mandatul i-a încetat ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate (conform extras REVISAL depus în apel), astfel că, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (1) teza a doua din Decretul nr. 167/1958, care au corespondent în art. 2532 pct. 3 C. civ., a constatat că termenul de prescripție extinctivă a fost suspendat pe durata mandatului, cauza de suspendare instituită de aceste dispoziții legale aplicându-se oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, indiferent de izvorul acestora (legea, contractul, hotărârea judecătorească etc) și dăinuind până când administratorul este descărcat de gestiune. În consecință, reținând că în cauză a intervenit cauza de suspendare a termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la momentul decembrie 2010, fiind suspendat până la 26.07.2019 și, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv, 9.11.2021, curtea a constatat că termenul de prescripție nu era împlinit, motiv pentru care a admis apelul reclamantei, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pe calea prezentului recurs, pârâtul solicită să se constate că, în mod nelegal, s-a reținut de către instanța de apel că termenul de prescripție a fost suspendat până în anul 2019, când a fost operată în registrul de evidență al salariaților mențiunea referitoare la încetarea mandatului de director general, în condițiile în care hotărârea prin care a fost revocat din funcție datează din anul 2015, acesta fiind, deci, momentul de la care prescripția a început să curgă din nou. Cu alte cuvinte, recurentul solicită să se constate că, deși mențiunile cu privire la încetarea raporturilor de muncă ale acestuia cu reclamanta au fost operate în registrul de evidență al salariaților în anul 2019 (din culpa intimatei), mandatul de administrare a încetat în anul 2015, acest moment fiind relevant din perspectiva incidenței cauzei de suspendare a cursului termenului de prescripție. Raportat la aceste critici explicite formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanței de apel cu privire la legea aplicabilă litigiului, la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, precum și la durata acestuia, decizia nefiind atacată sub aceste aspecte. Din această perspectivă, susținerile intimatei reclamante din cuprinsul întâmpinării, prin care se reiterează apărările formulate în fazele procesuale anterioare, precum și solicitarea explicită a acesteia ca, în situația în care s-ar constata că instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, să se rețină că, în raport de prevederile art. 1 și 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, termenul de prescripție ce operează în cauză este unul de drept fiscal, având o durată de 5 ani, astfel că, în raport de momentul la care el a început să curgă, respectiv, data de 31.05.2017, termenul s-a împlinit în anul 2022, formularea acțiunii de față la data de 09.11.2021 se plasează în interiorul său, nu vor fi avute în vedere, Înalta Curte reținând că acestea ar fi putut forma obiect de analiză doar în cadrul unui eventual recurs incident pe care partea ar fi putut să-l promoveze împotriva deciziei instanței de apel, de vreme ce tind să combată dezlegările pe care instanța devolutivă le-a dat problemelor de drept mai sus menționate și să conducă la pronunțarea unei alte soluții. Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu a înțeles să inițieze un astfel de demers judiciar, dezlegările instanței de apel au dobândit caracter definitiv, nemaiputând fi repuse în discuție. Analizând, așadar, legalitatea deciziei atacate prin prisma motivul de casare invocat de pârât, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material a căror încălcare se invocă, respectiv, art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), și la situația de fapt stabilită de cele două instanțe care au soluționat cauza în fond (în primă instanță și în apel), Înalta Curte reține următoarele: Suspendarea cursului prescripției extinctive înseamnă oprirea temporară a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât persistă situațiile limitativ prevăzute de lege care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului material la acțiune, urmată de reluarea cursului prescripției după momentul încetării cauzei de suspendare, intervalul de timp scurs anterior intrând în calculul termenului de prescripție. Norma din art. 2532 C. civ. (similar, art. 14 din Decretul nr. 167/1958) enumeră cauzele ce justifică suspendarea prescripției care a început să curgă, în speță fiind incidentă situația reglementată la pct. 3 al acesteia, potrivit căruia: cursul prescripției este suspendat... între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate (în același sens, art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că ...între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate). Această cauză de suspendare vizează, așadar, orice raporturi de administrare a bunurilor altuia (în afara celor enunțate la pct. 2 al art. 2532 C. civ.) și fără a deosebi în funcție de izvorul raportului - lege, contract, hotărâre judecătorească. Ea este dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripția și are în vedere o imposibilitate morală de a acționa. Pretențiile reclamantei, deduse judecății în prezenta cauză, se întemeiază pe contractul de mandat intervenit între părți, încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 79/2008, privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, contract în baza căruia pârâtul a fost împuternicit să conducă nemijlocit și efectiv întreaga activitate a Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța, în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice, în schimbul unei remunerații. Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de mandat (nr. x din 25.07.2009) și cum s-a reținut de către instanțele de fond, pârâtul a îndeplinit funcția de director general al Regiei Autonome de Drumuri și Poduri Constanța, începând cu data de 25.07.2009, fiind revocat din această funcție prin hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța. În contextul normativ expus mai sus, Înalta Curte constată că raportul de mandat existent între părți în perioada respectivă, în virtutea căruia recurentul pârât a îndeplinit funcția de director general al Regiei reclamante, se circumscrie cazului de administrare a bunurilor altuia prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., respectiv, de art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, din această perspectivă, decizia recurată este legală, instanța de apel reținând în mod corect incidența în speță a cazului de suspendare a cursului prescripției extinctive reglementat de acest text legal. În calitate de director general, în baza contractului de mandat, recurentul a acționat ca reprezentant al intimatei în ceea ce privește exercițiul drepturilor și îndeplinirea obligațiilor patrimoniale ale acesteia, ceea ce corespunde noțiunii de "administrare a bunurilor" prevăzută de textul citat. Așadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcția de director general, nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, cum este cea din speța de față, rațiunea unei asemenea reglementări decurgând din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei care ocupă temporar funcția de director, de a acționa contra propriei persoane, în virtutea funcției de reprezentare a instituției păgubite (instituție împotriva căreia curge prescripția), atât timp cât fapta ce i se impută este aceea de a fi angajat lucrări și de a fi efectuat plăți din fondurile publice, prin încălcarea obligațiilor contractuale ce îi reveneau. Cauza de suspendare durează, așa cum rezultă din chiar textul legal ce o reglementează, până când administratorul este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date și aprobate". Cu alte cuvinte, la data încetării raportului de administrare a bunurilor altuia, încetează și cauza de suspendare iar prescripția își reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea termenului, și timpul scurs înainte de suspendare. În acest sens sunt dispozițiile art. 2534 alin. (1) C. civ. (art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958). Așadar, momentul efectiv de la care este reluat cursul prescripției extinctive coincide cu însăși data încetării cauzei de suspendare, stabilirea cu exactitate a acesteia fiind esențială pentru calcularea termenului de prescripție. De la acest moment, titularul dreptului la acțiune are posibilitatea efectivă de a acționa, în sensul de a se adresa organului de jurisdicție competent pentru a cere protecția dreptului său încălcat, negat sau contestat, eventuala pasivitate sau neglijență a acestuia în a acționa urmând a fi sancționată prin constatarea intervenirii prescripției dreptului material la acțiune. În aceste coordonate, în speță, pentru a determina momentul la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției și, implicit, momentul la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă, instanța de apel avea de analizat și de stabilit data la care a încetat raportul de mandat existent între reclamantă și pârât, urmând ca, în funcție de acesta, să constate dacă acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani sau în afara acestuia. Așa cum s-a arătat deja, pârâtul a ocupat funcția de director general al Regiei, începând cu data de 25.07.2009, fiind revocat din această funcție prin hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație a RAJDP Constanța. Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de mandat înregistrat sub nr. x/25.07.2009, pârâtul A. a deținut calitatea de director general al Regiei reclamante începând cu luna iulie 2009 până la 26.07.2019, când a încetat ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, conform extras revisal depus în apel. Așadar, pentru a determina data încetării raportului de mandat rezultat din contractul prin care pârâtul a fost numit în funcția de director general al Regiei, instanța de apel a dat prevalență mențiunilor făcute în registrul de evidență a salariaților, mențiuni în raport de care momentul încetării cauzei de suspendare a prescripției și de reluare a cursului acesteia a fost plasat în data de 26.07.2019. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că această opțiune a instanței de apel nu a fost argumentată în niciun fel, în cuprinsul deciziei recurate nefiind expuse motivele pentru care s-a apreciat că mențiunile din registrul de evidență a salariaților cu privire la data încetării raporturilor de muncă ale pârâtului au prevalență față de celelalte acte depuse la dosar, în special față de hotărârea de revocare a pârâtului din funcția de director, făcând dovada deplină a momentului încetării contractului de mandat, în pofida susținerilor constante făcute de intimatul pârât pe parcursul procesului, în sensul că și-a încetat activitatea în cadrul Regiei în anul 2015, susțineri confirmate chiar de către apelanta reclamantă. În acest sens, se constată că, la termenul din 31 octombrie 2022, instanța de apel a solicitat în mod expres reprezentantului convențional al apelantei reclamante să formuleze precizări scrise referitoare la data încetării contractului de mandat al intimatului pârât și să depună documente justificative. Prin răspunsul transmis la dosar urmare acestei solicitări, apelanta reclamantă a arătat că nu au fost identificate înscrisuri din care să rezulte momentul exact la care a încetat contractul de mandat nr. x/25.07.2009, însă, a precizat că, cel mai probabil, acesta a încetat în luna septembrie a anului 2015, când au fost adoptate Hotărârile Consiliului de Administrație al Regiei nr. 3 și 4 din data de 15.09.2015, prin care a fost revocat din funcția de director intimatul și a fost numit în calitate de director general numitul C.. A depus la dosar, în dovedirea acestor susțineri, cele două hotărâri precum și extrasul din registrul de evidență a salariaților în care, la rubrica dată încetare apare menționată data de 26.07.2019. Astfel, deși este evident că instanța de apel a avut dubii cu privire la determinarea momentului încetării contractului de mandat, apreciind necesară efectuarea unei cercetări judecătorești mai amănunțite, sens în care a administrat proba cu înscrisuri, ulterior, fără nicio analiză în concret a acestora, s-a limitat la a reține concluzia mai sus expusă, în sensul că data de 26.07.2019 reprezintă data încetării contractului de mandat, din cuprinsul deciziei recurate lipsind, însă, orice demonstrație juridică referitoare la relevanța mențiunii din registrul de evidență a salariaților sub aspectul determinării momentului încetării contractului de mandat în temeiul hotărârii de revocare a pârâtului din funcția de director, precum și orice referire la această hotărâre și la susținerile părților cu privire la chestiunea litigioasă în discuție. În discuție fiind un raport juridic rezultat dintr-un contract de mandat încheiat în temeiul unui act normativ special, O.U.G. nr. 79/2008, și al Legii nr. 31/1990, contract care, potrivit statuărilor instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 52 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 27 mai 2015, paragraful 18 și al Deciziei nr. 255 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 18 iunie 2014, paragraful 17, reprezintă o varietate a contractului de mandat reglementat de art. 2.009 și următoarele din C. civ., deosebindu-se, în mod esențial, de raportul de muncă, analiza acestuia, sub aspectul condițiilor de încetare, se impunea a fi făcută din perspectiva normelor de drept comun ce reglementează contractul de mandat și, bineînțeles, a clauzelor concrete ale contractului ce constituie izvorul său, și care, aplicate la situația de fapt rezultată din probe, permit stabilirea în mod cert și neechivoc a momentului la care raportul de mandat dintre reclamantă și pârât a încetat. În acest sens, Înalta Curte reține că, asemenea oricărui alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligațiilor contractate ori la intervenția altor cauze generale, precum: expirarea termenului, realizarea condiției rezolutorii, pieirea bunului etc. Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta și datorită unor cauze specifice lui; astfel, mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului; prin renunțarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicția, nesolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului (art. 1552 din C. civ. din 1864, similar, art. 2030 din actualul C. civ.). În contractul de mandat nr. x/25.07.2009 intervenit între părți, art. 13 din capitolul X, intitulat "Încetarea contractului", stipulează următoarele: "(1) Părțile semnatare ale prezentului contract stabilesc că acesta își poate înceta efectele în una sau mai multe dintre următoarele situații: 1. la data încetării contractului individual de muncă al directorului general; 2. schimbarea din funcție a directorului general; 3. renunțarea directorului general la mandatul încredințat; 4. acordul de voință al părților semnatare; 5. punerea sub interdicție judecătorească a directorului general al Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța. (2) În cazul încetării prezentului contract, cu excepția cazului prevăzut la punctul 5, directorul general este obligat să înapoieze Regiei Autonome Județene de Drumuri și Poduri Constanța toate actele și documentele deținute în exercitarea atribuțiilor sale". Raportat la dispozițiile legale mai sus citate și la clauzele neechivoce ale contractului de mandat în discuție, instanța de apel ar fi trebuit să constate că Hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație al RAJDP Constanța, de revocare a pârâtului din funcția de director general, se circumscrie unei cauze specifice de încetare a contractului de mandat, în sensul art. 1552 din C. civ. din 1864, similar, art. 2030 din actualul C. civ., respectiv, în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (1) pct. 2 din contract. În aceste condiții, dată fiind existența certă a hotărârii de revocare din funcție, precum și împrejurarea că, prin hotărârea nr. 3 din 15.09.2015, Consiliul de Administrație al RAJDP Constanța a numit un director general interimar, în persoana numitului C., instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și să stabilească în concret data la care hotărârea de revocare a pârâtului din funcție a operat efectiv, acela fiind momentul încetării contractului de mandat și, implicit, momentul la care cauza de suspendare a cursului prescripției extinctive a dispărut. Potrivit art. 1 teza finală a Hotărârii nr. 4 din 15.09.2015, revocarea ar fi trebuit să opereze de la data comunicării hotărârii, pârâtul fiind obligat, potrivit dispozițiilor art. 2 al aceleiași hotărâri, ca, în termen de două săptămâni de la data primirii hotărârii, să predea către numitul C., toate lucrările, documentele și alte bunuri/valori ale regiei pe care le are în posesia sau gestiunea sa. Prin urmare, deși în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte data certă a comunicării hotărârii de revocare, momentul la care revocarea a operat putea și se impunea a fi stabilit prin raportare la celelalte elemente și date concrete ale cauzei, împrejurarea că Regia a numit un director interimar, în chiar aceeași zi în care a avut loc revocarea din funcție a pârâtului, coroborată cu faptul că, în anul 2016, aceasta a intrat în procedura insolvenței (dosar nr. x/2015 al Tribunalului Constanța), în cadrul căreia a fost desemnat un administrator judiciar, fiind de natură a conduce către concluzia că, după adoptarea hotărârii de revocare, în septembrie 2015, sau, cel mai târziu, din anul 2016, RAJDP Constanța nu a mai fost condusă de pârât, acesta nemaiputând lua nicio decizie, în calitate de Director General, prin care să poată influența manifestarea de voință a intimatei în sensul promovării sau nu a unui demers judiciar împotriva lui, în vederea recuperării prejudiciului. Împrejurarea că mențiunea referitoare la încetarea raporturilor de muncă ale pârâtului a fost operată de către reclamantă abia la data de 26.07.2019 nu poate să justifice, doar prin ea însăși, concluzia că abia la acel moment a operat revocarea din funcția deținută de pârât în temeiul contractului de mandat, câtă vreme nu s-a stabilit, nici măcar nu s-a cercetat, dacă, de la data hotărârii de revocare și până la 26.07.2019, pârâtul a mai exercitat vreo atribuție în cadrul RAJDP Constanța. Prin urmare, data de 26.07.2019 menționată în registrul de evidență a salariaților nu poate fi asimilată datei la care a operat încetarea contractului de mandat ca urmare a revocării din funcție a pârâtului în temeiul Hotărârii nr. 4/2015 a Consiliului de Administrație al RJADP Constanța. De altfel, din cuprinsul extrasului din registrul de evidență a salariaților depus de reclamant la dosar în apel, rezultă că mențiunile pe care acesta le cuprinde cu privire la pârâtul A. nu se refera la contractul de mandat nr. x/25.07.2009, ce constituie izvorul raportului juridic dintre părți, dedus judecății în prezenta cauză, ci la contractul individual de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. x/04.05.2009, or, instanța de apel nu a explicat, în cuprinsul deciziei recurate, de ce a apreciat, totuși, că ele ar fi relevante pentru stabilirea momentului încetării contractului de mandat. Astfel, mențiunile privind numărul, tipul de contract și data încheierii acestuia (respectiv, CIM, nr. 3720 din 04.05.2009), precum și cele referitoare la data începerii activității (04.05.2009), nu au nicio legătură cu contractul în discuție, care este un contract de mandat, având un alt număr de înregistrare, 6132/25.07.2009, și în temeiul căruia pârâtul a început să-și exercite funcția la data de 25.07.2009. Pe de altă parte, în registru sunt menționate date referitoare la tipul de normă (normă întreagă) și durata contractului (nedeterminată), data de început și de sfârșit a suspendării contractului de muncă, ca urmare a arestării preventive a pârâtului, conform C. proc. pen., și anume, 20.03.2014, respectiv, 29.03.2014, intervalele de vechime și salariul de bază lunar brut, data încetării contractului de muncă, respectiv, 26.07.2019, precum și temeiul încetării, respectiv, condamnarea la executarea unei pedepse privative de libertate, fiind indicat, în mod expres, și temeiul de drept al încetării contractului, respectiv art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, toate acestea fiind elemente caracteristice unui contract individual de muncă, încheiat potrivit legislației muncii, iar nu contractului de mandat ce formează obiectul analizei în prezenta cauză. Față de aceste elemente, ce pun în evidență lipsa de identitate dintre cele două contracte, și de împrejurarea că, în registru, nu există nicio mențiune care să vizeze în mod expres contractul de mandat, concluzia instanței de apel potrivit căreia data de 26.07.2019, menționată în registru, reprezintă data încetării contractului de mandat apare ca fiind lipsită de fundament, câtă vreme nu este susținută de o argumentare adecvată, în fapt și în drept, de natură să justifice asimilarea datei încetării raporturilor de muncă ale pârâtului cu data încetării contractului de mandat, astfel că nu poate fi primită. În concluzie, dat fiind raportul juridic existent între pârât și Regia reclamantă, al cărei director a fost în temeiul contractului de mandat, raport în al cărui conținut intră și obligația de bună administrare a patrimoniului Regiei al cărui reprezentant legal a fost pe durata exercitării mandatului de director general, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, deși a reținut în mod corect incidența prevederilor legale ce reglementează cazul de suspendare a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, de art. 2532 pct. 3 C. civ., ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripția, instanța de apel a stabilit în mod greșit momentul încetării cauzei de suspendare, prin raportare la data de 26.07.2019, menționată în registrul de evidență a salariaților ca fiind data la care a încetat contractul individual de muncă al pârâtului, fără a analiza conținutul și efectele Hotărârii nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație al RAJDP Constanța prin care s-a dispus revocarea pârâtului din funcția de director general. Având în vedere că, raportat la circumstanțele concrete ale speței, momentul încetării cauzei de suspendare a cursului prescripției este desemnat de data la care a încetat raportul de mandat existent între reclamantă și pârât, și că, față de dispozițiile de drept material ce reglementează contractul de mandat și de clauzele contractului supus analizei în prezenta cauză, hotărârea de revocare a pârâtului din funcție se circumscrie unei cauze de încetare a raporturilor specifice contractului de mandat, cauză care, în speță, nu a fost analizată de către instanța de apel, urmează ca Înalta Curte, reținând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârât, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., și să dispună casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea determinării în concret a momentului încetării contractului de mandat și, implicit, a datei la care cursul prescripției extinctive a fost reluat, prin raportare la Hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administrație al RAJDP Constanța. În rejudecare, instanța va stabili dacă hotărârea de revocare a fost pusă în executare, iar, în caz afirmativ, data de la care aceasta și-a produs efectele, respectiv data de la care pârâtul nu a mai deținut funcția de director general al Regiei, sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile concrete ale acestei hotărâri, referitoare la modul de aducere la îndeplinire, precum și aspectele relevate de recurent, confirmate în mod explicit de reprezentantul convențional al reclamantei în apel, în sensul că din septembrie 2015 pârâtul A. nu a mai deținut nicio funcție în cadrul Regiei. Odată stabilită data la care raportul de mandat existent între reclamantă și pârât a încetat, instanța urmează să verifice dacă, în funcție de acesta, acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani sau în afara acestuia, și să mențină sau să infirme soluția dată de prima instanță excepției dreptului material la acțiune, invocate de pârât.